Curtea din spate…

              Îmi amintesc cu mare nostalgie universul copilăriei mele. Deşi nu am fost un copil născut în puf, am crescut frumos şi fericită. Asta este cel mai important în viaţă… fericirea, liniştea sufletească şi sănătatea.

            Acum toamna mi se pare urâtă, anostă, ştearsă şi deprimantă, însă atunci, în curtea din spate, mă bucuram de fiecare anotimp aşa cum era el. Fără să îi găsesc defecte, fără să mă plâng… fără să conştientizez timpul. Am fost un copil plăpând, dar veselă nevoie mare, iar măreţia curţii mele părea demnă de un basm. Când eram tristă, supărată sau nu aveam cu cine să mă joc… curtea mea era universul meu, căminul meu… acolo mă simţeam protejată. La fel ca Alice în Ţara Minunilor, însoţită de un Patrocle, care de fapt îl chema Pătrăţel, îmi petreceam timpul, anotimp după anotimp, jucându-mă sau doar visând la cai verzi pe pereţi… Fiecare sezon avea frumuseţea lui şi îmi aducea noi bucurii în sufletul meu de copil visător. Deşi acum sunt mare şi mi-am pierdut inocenţa pe parcurs, încerc să descriu totul din prisma copilului de atunci.

             Toamna avea culoarea ei specifică, cărămizie, ţin minte că aveam doi oţetari imanşi în curte, care o dată cu venirea frigului începea să îşi schimbe culoarea frunzelor… treceau prin toate fazele culorilor, ca un curcubeu îmi păreau atunci. Cred că aveau o sută de ani acei pomi, foarte impunători, înconvoiaţi în sensul soarelui, îmi dădeau un sentiment de protecţie şi de linişte. Frunzele lor aveau un miros puternic, înnecăcios… acum îl asemăn cu mirosul de tabac, însă atunci nu îmi făcea plăcere să fac „mâncare” cu frunzele lor. Dar erau frumoşi de privit, fiecare zbâtcitură a scoarţei era dovada anilor care trecuseră, iar ei tot acolo poposeau şi în prezent, ca nişte stâlpi, ca nişte martori ai existenţei noastre. De corcoduşul anemic mă bucuram cel mai tare, era pitic puteam ajunge în voie la cracile lui. Eram atipică, eu nu îi mâncam roadele cât încă erau acre, mie îmi plăceau coapte, când se făceau vişinii şi zemoase, păreau nişte prune de dimensiuni mai mici, foarte dulci. La vremea aceea n-aveam calculator sau jocuri electronice şi decât să fi stat în casă mai bine ieşeam în curte cu Pătrăţel, ne aşezam unul lângă altul pe pătura multicoloră de frunze şi priveam cerul, care de cel mai multe ori era înorat. Ciocanitoarea din stejarul vecinilor ne acompania zi de zi… îmi plăcea s-o ascult… şi-i povesteam lui Pătrăţel toate supărările mele de copil, toate visele care mi le făceam… cum speram eu să ajung la nori, cum îmi doream să mă fac mai repede mare. Nu ştiam că mare aveam să am probleme şi griji. Credeam că… să fii mare înseamnă să vezi lumea, să o explorezi, să faci ce vrei… dar la şapte ani ai mei, eram o fetiţă cam visătoare… nu conştientizam piedicile. Când ploua, Doamne, cât îmi plăcea să iau mormane de frunze ude în palme şi să le miros… miroseau atât de minunat… a curat, a pământ… îmi umpleam plămânii cu mireasma lor. Nu-mi păsa că mă făceam totuna de noroi, adierea ploii îmi plăcea teribil. Uneori stăteam în frig pe prispă şi priveam cum plouă, mama mă lăsa pe veranda doar dacă nu tuna sau fulgera, Doamne ce protectoare mai era. De fapt şi acum este. Liliecii lila şi albi de lângă poartă erau deliciul trecătorilor care se întindeau mereu să îi miroasă, uneori chiar şi rupeau crăcuţele lor, ciuntindu-i. Ce necaz aveam pe ei! Îmi placeau şi florile de toamnă, deşi le găseam cam sinistre, rigide, lemnoase… le lipseau delicateţea florilor de primăvară.

           Iarna toată curtea părea o întindere gigantică de alb, mie mi se părea că toţi norii, de sus, căzuseră în curtea mea… Copacii erau şi ei îmbrăcaţi frumos în alb , când erau gerurile acelea năprasnice păreau înveliţi în sticlă… parcă îmi era milă de săracii pomi… încercam să-mi imaginez cât de frig le este, cât de mult suferă ei acolo, afară. De vină era abecedarul, plin de poveşti, care relatau cât suferă natura când vine iarna. Iar eu îi credeam… trandafirii, acum fără flori, erau înveliţi în gheaţă, păreau de-a dreptul chinuiţi sub arma ascuţită a iernii. Pătrăţel era binecuvântat fiind un câine mare şi blănos şi nu-i era frig; dacă se ridica în două picioare pe mine, mă dădea jos sau mai mult… uneori în două labe părea mai înalt ca mine. Eram micuţă şi firavă. Puternicul meu câine mă plimba cu sania toată strada. Făceam cu copii un trenuleţ din două-trei sănii şi îl legam în frunte, să ne plimbe. Cât ne plăcea, şi ce-i plăcea şi lui, ne trăgea şi ne plimba în susul şi-n josul străzii până ne plictiseam. Era neobosit acest câine, se zbenguia şi alerge într-una prin omăt. Se juca cu fiecare copil dar seara tot cu mine se întorcea acasă. Mama îl hrănea şi-i dădea apa şi-i punea în cuşcă o pătură care să îi ţină de cald pe timpul nopţii. Şi îi plăcea, niciodată nu arunca pătura afară, se cuibărea în ea obedient. Iar dimineaţa o luam de la capăt. Ce mi-e dor de Pătrăţel şi de toţi câinii pe care i-am crescut de-alungul anilor.

            Primăvara, era minunat în curte, părea un tărâm al florilor albe. Erau o minunăţie. Creşteau de jur împrejurul gardului din spate,  popularele lăcrămioare şi ghioceii. Erau deosebiţi. Nu ştiu câţi dintre voi iubiţi mirosul mărgăritarelor. Pentru mine sunt florile mele preferate… parfumate, micuţe, cu tulpina atât de firavă, de un verde puternic şi cu capul plecat, elegant, de un alb imaculat. Miroseau fantastic, aroma lor se împrăştia în toată curtea. În imaginaţia mea bogată, asemănam mărgăritarele cu plecăciunea unei doamne… Lăcrămioarele erau şi florile preferate ale învăţătoarei mele şi-i făceam bucheţele drăguţe, prinse cu fir roşu şi i le dădeam de 1 martie, de 8 martie sau la sfârşit de săptămână. Când florile apăreau, Pătrăţel nu mai avea acces la curtea din spate, îl legau în lanţ. Dintr-un capăt în altul al curţii era prinsă o sârmă groasă în două piroane sănătoase; şi de sârma aceea era legat lanţul lui Pătrăţel, se putea plimba în voie de-alungul ei, atât cât ţinea gardul din faţă. Ce mai speria trecătorii când începea să latre. Avea un lătrat de te trezea din morţi. Nu se plictisea în lanţ, tot avea loc şi spaţiu să se zbenguiască, iar seara îl aliberam pe stradă, să alerge câte o jumătate de oră.

           Din ce în ce vremea se încălzea, mărul şi vişinul înceapeau să înflorească treptat. Ce frumos arătau. Iar florile apăreau încet, plăpânde, una câte una. Zambile, narcise, ghiocei sălbatici, lalele roşii, galbene, crinii, petuniile, mătăsoasele panseluţe, gura leului, regina nopţii, bujorii… toate îmbogăţeau curtea şi o faceau să pară mai mică. De o parte şi de alta a aleii erau numai flori… Îmi amintesc cu plăcere că de fiecare dată când treceam pe lângă trandafiri, smulgeam câte o petală şi o mâncam. Aveam şi preferinţe, mâncam doar petalele trandafirilor roşii şi roz, de cei galbeni nu mă atingeam. Cei roşii şi roz erau mai bătuţi, erau catifelaţi, foarte parfumaţi cu o aromă dulceagă. Cred că soiul lor era bun şi pentru dulceaţa de trandafiri.

Când mama dormea după amiaza, iar eu îmi terminam programul de scris şi de citit, mergeam în curte să îi fac un buchet de flori, să o surprind… şi de fiecare dată le rupeam inegal, cu tulpinile scurte; dar mama nu mă certa şi se bucura, le punea în vază, ba chiar în fiecare dimineaţă le tăia codiţele pe diagonală ca să ţină mai mult. Iar eu eram foarte fericită că mama aprecia şi îngrijea florile de la mine.

 Îmi pare atât de rău că nu mai ştiu, dar aveam în curte nişte flori roz şi roşii, care făceau mai multe flori pe aceeaşi tupină, din care îmi lipeam eu unghii. Petalele florilor aveau forma unor unghii date cu oja şi îmi plăcea teribil să le jumulesc ca să mă fac frumoasă. Minte de copil… În spatele casei între cei doi oţetari mama cultiva legume. Punea de toate, ceapă verde, usturoi verde, roşii, morcovi, ridichi, salată, castraveţi, ardei iute şi gras… ţin minte că pe lângă casă creşteau tufe de pătrunjel, leuştean şi mărar, chiar şi loboda. Ce îmi plăcea vara când îmi făcea mama ciorbă de lobodă cu toate legumele proaspete, culese din spate. Spărgea şi trei-patru ouă spre sfârşit când să-i oprească focul care rămâneau întregi… şi ieşea o minunăţieeee.

          Adoram să merg în grădină să muşc dintr-o roşie coaptă ca dintr-un măr, aşa nespălată, cât de dulci şi de proapete erau. Cred că nu am mai mâncat niciodată roşii aşa bune ca atunci. Îmi plăcea mult să o ajut pe mama în grădină, să le planteze, să le ude, la tot procesul creşterii eu eram ajutorul ei. Seara udam împreună, eu cu furtunul şi ea cu stropitoarea, acolo unde nu ajungea furtunul meu tras de la pompă. Şi ne jucam amândouă, ne murdaream de noroi, ne stropeam cu apă şi eram atât de fericite. Răcoream toată curtea cu apă, iar o dată cu lăsarea serii mirosul de regina nopţii domina toată curte, chiar că era Regina nopţii şi a curţii.

               Când erau ploile acelea torenţiale de vară, strada mea fiind în lucru,  era plină de gropi şi de băltoace… şi mergea desculţă luând fiecare băltoacă  în picioare şi mă stropeam şi mă mânjeam toată. Dar eram veselă. Chiar dacă pe jos apa era tulbure, uneori chiar plină de noroi, era atât de plăcută, de călduţă.

          Dudul din vecini era o atracţie pentru toată strada, aflat exact în poartă. Copii mai mari întotdeauna se suiau şi culegeau dudele. Mâncam cu toţii până ne făceam mov la gură. Şi ce greu ieşeau petele de pe tricoul alb…  

         Oricum a fost copilăria mea, cu bune cu rele, nu mi-a lipsit nimic, nu mi-a lipsit dragostea şi afecţiunea, nu mi-a lipsit înţelegerea. Iar curtea mea din spate era locul meu, refugiul meu, partea mea de natură care mă umplea de o stare de bine. Şi cert este că nu mi-aş lepăda niciodată colţul meu de rai unde am copilărit, pe o copilărie mai luxoasă. Fericirea se găseşte în lucruri simple. Pot afirma că am avut o copilărie boemă şi tradiţională.

                           Articol scris de Gheorghe Alina

Anunțuri

4 gânduri despre „Curtea din spate…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s