Reeija, inspirația artiștilor

             Luca se afla la apogeul carierei sale, un succes care începu să îi diminueze talentul artistic, cât și creativitatea. Era un artist introvertit, cu cât se afla mai mult în atenția oamenilor, cu atât iscusința și puterea sa creatoare scădeau. Pregătea o expoziție de pictură care avea să îi aducă și mai multă notorietate decât avea deja, un succes fulminant pe care iubitorii de artă îl așteptau de mult timp. Se simțea presat, închistat, și deși mai avea de pictat încă trei tablouri, se afla în impas. Într-un colaps al imaginației care îl ținea pe loc de zile bune. Și-ar fi dorit să dea frâu liber pensulei, să se lase purtat de imaginație și să picteze, să picteze până la epuizare. Dar își alesese o temă grea pentru expoziție, femeia. Tablourile sale trebuiau să înfățișeze diverse femei abstracte, cu personalități, înfățișări și interpretări diferite. Dar nu mai fusese cucerit de mult, cel mai bine picta atunci când era îndrăgostit. Când o femeie suficient de specială îi fura într-atât atenția încât ajungea să o venereze prin intermediul unui tablou.

             Zile în șir petrecea ore întregi urmărind pe stradă femeile care treceau. Stătea sus la balcon, cu un pahar de whisky în mână și observa totul întocmai ca un creator ce era. Niciuna nu îi atrăsese atenția, niciuna nu părea mai deosebită, până ce în sfârșit apăru o tânără care îi captă tot interesul și îi stârni nu doar creativitatea, cât și interesul. Era o tânără frumoasă, simplă, de o frumusețe naturală, aproape pitorească, aparent oricine ar fi zis că este ștearsă, dar nu și pentru Luca. El știa că ea este excepțională. Frumusețea ei era schimbătoare, o percepea ca pe un camelon, zi de zi purta o altă geantă, lucru care îl stârni teribil. Geantă care îi oferea o aură distinctă, o valoare inestimabilă, un plus de personalitate, atitudine și rafinament. Probabil că fără gențile ei pe care zi de zi le schimba și care îl surprindeau pe Luca, nu ar fi fost cu nimic mai diferită față de alte femei. Zilnic, tânăra blondă cu ochii albaștri, trecea la aceeași oră îmbrăcată altfel, cu altă geantă pe umăr sau în mână, cu părul despletit sau prins în coadă, machiată natural, cu un trup zvel. Ca înfățișare nu avea nimic ieșit din comun, însă energia pe care ea o emana și care se datora genților ei, o făceau să fie cu adevărat minunată. Luca înțelesese foarte bine că gențile sunt pentru ea elementul de încredere și de personalitate. Acel ceva care dă omului culoare, formă și esență. Doar un artist ar fi putut să observe frumusețea ei, și doar un artist putea sesiza arta pe care ea o purta cu atâta măiestrie. Știa că gențile sunt piese valoroase din punct de vedere al creației, și exact cum el se lăsa purtat în tablourile sale și ea încerca să își extindă eul prin intermediul genților sale.

 

 

           Zi de zi o urmărea de la distanță, îi observa mersul, grația mișcărilor, felul cum își trecea mâna prin păr, eleganța cu care își purta geanta, încerca chiar să îi adulmece mirosul… dar era prea departe de ea. Începu să îi facă fotografii, în două săptămâni îi făcu sute de fotografii. Fotografii care urmau să îl ajute să picteze un tablou în care ea și geanta ar fi fost piesele centrale. Își lipi pe un perete toate fotografiile cu ea, le privea ore în șir și încerca să o dezbrace din priviri, să descopere nu doar ce se afla sub haine ci și ce se afla în sufletul ei. După ce o studie intens percepția lui se formă, o vedea ca pe o zeiță a genților, genți duse la rang de artă, bineînțeles. Și începu să o picteze, abstract, sub forma unei zeițe. O zeiță cu mai multe brațe, dar nu arăta deloc ca o diformitate, ci mai degrabă ca o entitate desăvârșită, cu puteri excepționale, cu calități divine și cu o frumusețe ieșită din comun. Tânăra reflectată în tablou nu purta haine, în jurul ei erau puse senzaționalele genți pe care ea le purta. În zona sânilor, în zona pelvisului, pe brațe, peste tot erau înfățișate abstract gențile. Gențile pe care el le percepuse foarte bine, înțelesese că ea fără genți, nu ar fi fost ea, nu ar fi fost pictată complet. Pânza, culorile și uleiurile prindeau viață o dată cu conturarea trupului ei zvel, o dată cu forma genților, cu detaliile de finețe și cu întreaga sa percepție pe care și-o formase despre ea. Lucra neîncetat, zi și noapte, dar se simțea mai viu ca niciodată și făcea pauze doar când știa că ea urma să treacă prin fața blocului său. În fiecare zi descoperea în ea alte și alte trăsături care îl fascinau și care îl făceau să le aplice pe tablou, făcându-l și mai spectaculos și mai inovator decât era deja.

 

               În nici o săptămână reuși să îl termine. Îl lăsă să se usuce, îl finisă și când fu sigur că este demn de a fi arătat, își chemă agentul de publicitate să îl vadă. Când acesta ajunse și își trecu întâia privire asupra tabloului rămase înmărmurit. Era un tablou de o frumusețe rară, dar cu adevărat specială era femeia și gențile care fuseseră întruchipate.

–          Luca, nu știu de unde ai descoperit femeia aceasta, dar trebuie să te însoțească la expoziție, acest tablou va fi piesa centrală, cel mai bun dintre toate. Întreg tabloul este fantastic, parcă nu ar fi adevărat sau parcă ar fi fost făcut de un zeu, aidoma cele pe care ai înfățișat-o, iar gențile parcă sunt accesoriile zeităților. Cine este femeia? O cunosc?

–          Nu, nu o cunosc nici eu. Este o trecătoare. O femeie care zi de zi trece prin fața blocului meu, cu altă și altă geantă în mână.

–          Trebuie să o inviți la expoziție, trebuie! Va fi un real succes.

–          Ok, o să încerc să discut cu ea, să vedem dacă va vrea să vină și cum va primi vestea că am pictat-o.

 

 

         După ce agentul plecă, Luca coborâ în fața blocului. O aștepta răbdător rezemat de un copac, fumând țigarete, una după cealalta. Avea la el aparatul foto pe care stocase câteva poze ale tabloului. Într-un final fata apăru, la fel de senină și de radioasă ca de obicei, cu o altă geantă pe umăr.

–          Bună, sunt Luca și sunt artist. Pictor mai exact. Știu că pare că aș fi un nebun, însă să știi că am ceva important să îți spun.

–          Spune-mi, îi zise ea zâmbitoare, calmă și drăgăstoasă. Până și vocea îi era suavă, la fel cum era și ea.

–          Nici nu știu cum să îți spun. Uită-te te rog la aceste fotografii, sunt cu tabloul meu și spune-mi ce părere ai.

Ea luă delicat aparatul și începu să răsfoiască fotografiile. Ochii ei se măriră, însă zâmbetul i se menținea pe buze. Le privea cu mare interes și părea că își dă seama că ea este cea care fusese înfățișată în tablou, în toată splendoarea.

–          Foarte frumos tablou, Luca. Îi spuse ea aparent indiferentă.

–          Mulțumesc, tu ești cea din tablou, tu și gentuțele tale. Îți place?

–          Foarte mult! Cu ce te pot ajuta mai mult.

–          Dacă ești de acord aș vrea să te invit în apartamentul meu să vezi tabloul real, în mărime naturală. Nu ai de ce să te temi, sunt un artist, nu un criminal.

 

 

Ea îi zâmbi din nou și acceptă cu multă finețe. În apartament el îi dezvălui de sub cearșaful alb imaculat, tabloul în toată splendoarea. În spatele tabloului se aflau și sutele de fotografii cu ea, cu gențile, cu fiecare mișcare a sa. Se apropie de tablou, îl privea cu mare atenție, părea vrăjită de el, se observa clar că îi place nespus. Apoi se apropie de peretele supra-încărcat cu fotografiile ei.

–          Te rog, să nu te sperii, te-am fotografiat doar pentru a te putea picta corect. Ca să pot observa totul și să nu îmi scape nimic.

–          Știu Luca, sunt doar uimită că am trezit într-atât de mult interesul cuiva. Tabloul îmi place nespus și dacă ai nevoie de el, îți ofer acceptul meu pentru a-l vinde. Defapt ți-l cumpăr eu.

–          Dar… dar deocamdată nu vreau să îl vând. Urmează să aibe loc o expoziție și acest tablou va fi piesa centrală. Vreau să te invit la eveniment, apoi îți ofer cu dragă inimă tabloul gratis. Îl meriți, îți este destinat, are în el esența ta. Ar fi nedrept să atârne pe peretele altcuiva.

–          Îți mulțumesc. Voi veni. Când și unde?

–          Pe 25, spune-mi de unde să te iau și vin eu, măcar acum să fiu un domn.

–          Bine, și îi întinse din geantă o carte de vizită. Sună-mă cu o zi înainte, te rog, Luca.

–          Ok, mulțumesc. După, privi bucățica de carton și descoperi un nume fabulos.

–          Da, mă cheamă Reeija și sunt supranumită Prințesa Genților. Eu sunt creatoarea care stă în spatele brandului Reeija. Eu am născut-o, eu am crescut-o, eu sunt cea care a creat-o. Așa că te înțeleg, ești un artist, la fel cum îmi place și mie să cred despre mine că sunt. Tabloul pe care tu l-ai pictat va sta la loc de cinste în magazinul meu. Va fi imaginea magazinului și astfel lumea va înțelege mai bine frumusețea și importanța genților. Aceste genți sunt părți din mine, sunt copii mei dar și armele mele. Fără ele, probabil că nici tu și nici nimeni nu m-ar fi observat vreodată. Ele sunt pentru mine accesoriile care îmi oferă încredere și personalitate. Cu geanta pe umăr trăiesc, exist, sunt vizibilă și unică. La fel cum m-ai perceput tu.

–          Chiar așa te-am interpretat, Reeija. Sunt atât de recunoscător că ai apărut în viața mea…

           După această discuție scurtă Reeija plecă. Luca nu mai putu să aștepte și o sună chiar a doua zi. O invită în oraș și petrecu cu ea o zi întreagă. Se îndrăgostiră nebunește, în sfârșit se găsiseră, erau suflete pereche. Arta îi uniseră, pictura și gențile fără de care nu ar fi reușit să se îndrăgostească. Expoziția fu un triumf răsunător, tabloul fu nu doar piesa centrală dar și cel mai lăudat de criticii de artă, iar ei radiau împreună, formau un întreg invincibil care reușiseră să surprindă arta în cea mai strălucitoare formă. Împreună… atât de fericiți.

        Reeija lui, raza lui, arta lui.

 

 

 

         Concurs organizat de Reeija, magazinul online ce oferă genți piele fără cusur pentru toate femeile speciale.