Casa groazei

          Nu o să uit niciodată ziua în care am făcut primul pas în acea casă oarbă. Fusesem obligată să mă supun, fusesem constrânsă de împrejurări, trebuia să locuiesc pentru totdeauna într-o casă naționalizată, imensă și fără ferestre. Pe vremea aceea ai mei nu aveau o locuință proprie așa că ne-am mutat cu chirie în acea casă rece și vitregă doar pentru că plata locuinței era destul de ieftină. Plecasem dintr-o căsuță mică cu ferestre mari și o curte verde, într-un loc care la prima vedere mi s-a părut un buncăr pentru vreme de război. Lăsasem curtea plină de flori și patul meu de la fereastra luminoasă de unde puteam vedea cerul și pomii fructiferi, pentru o cameră prea mare, cu tavanul extrem de înalt unde aveam să îmi petrec tot restul adolescenței. Părinții mei mă amăgeau cu spațiul mare de care m-aș fi putut bucura, de biblioteca pe care mi-o doream de mult și pe care îmi promiseseră că mi-o vor amenaja. Mă încerca în gură un gust dulce-amar. Îmi plăcea pentru că aș fi avut intimitate și un loc imens pentru cărțile mele, dar mă simțeam închisă, încarcerată, iar eu nu știam să locuiesc fără ferestre, nu știam să trăiesc fără lumina solară care să invadeze întreaga casă, mă simțeam de parcă sufletul îmi fusese răpit și închis într-un întuneric infinit. Casa era mare, prea mare, trei dormitoare foarte spațioase, o sufragerie grandioasă, o baie, un mic holuleț și o bucătărie decentă. Toată casa era stil vagon și realizam că intimitatea mea nu ar fi fost deplină deloc. Părinții mei urmau să ocupe dormitorul cel mai îndepărtat, în penultimul am fi făcut biblioteca și camera de studiu, apoi camera mea și abia apoi sufrageria. Inevitabil părinții mei ar fi trecut de nu știu câte ori pe zi prin camera mea pentru a putea ajunge la a lor, ultima brumă de dulceață fusese înlocuită că gustul unei bile amare.

        Nu voi uita niciodată acel miros puternic care m-a izbit în față cu violența unei lame atunci când am resimțit izul închis al aerului, mirosul de mucegai, de praf și de stătut. Chiar și după ce au spălat ai mei pereții cu apă și clor, chiar și după ce au văruit-o în tonuri calde de portocaliu, încă se mai simțea mirosul înțepător al mucegaiului. Dușumeaua din lemn scârțâia la fiecare pas, golurile de aer de sub bucățile de lemn făceau gălăgie de fiecare dată într-un mod macabru. Casa avea și avantajele ei, vara era extrem de răcoroasă, dar frigul se lăsa cu o repeziciune puternică în camerele acelea înalte. Iarna noastră începea devreme, din octombrie eram nevoiți să facem focul în sobe, iar lemnele pe care le foloseam erau mult mai multe decât foloseam noi la vechea noastră casă. Dacă înainte ne încălzeam cu trei sau patru căruțe de lemne pe iarnă, aici ne erau necesare șase. Până la tavan erau cred că peste patru metri și fiecare cameră măsura peste cincisprezece metrii pătrați, dura atât de mult să se simtă căldura din sobe… trebuia să băgăm lemne necontenit pentru a menține căldura. Dar asta nu era problema mea, părinții mei credeau că fac economie cu o chirie ieftină, dar lemnele și curentul electric le distrugeau bugetul. Niciodată nu stingeam becurile prin casă, televizoarele mergeau continuu, calculatorul meu era și el deschis non-stop. Chiar dacă nu îl foloseam, calculatorul rămânea deschis pentru a-mi încălzi sufletul cu o muzică în surdină. Ferestre nu aveam decât în holul de la intrare, un ochi mic de geam care nu se deschidea niciodată se afla lângă ușa îmbătrânită de vreme. Era stilul acela vechi de geam înțepenit în perete fără sistem de deschidere… și mai era o singură fereastră veche și ponosită în camera părinților mei, un geam dublu, dar destul de mic, închistat într-o ramă scorojită de lemn la care se adăuga modelul acela de jaluzele exterioare din lemn. Mi se părea oribil geamul, părea un ochi drăcesc care îți dădea voie să privești afară printre zăbrele, dar care nu te lăsa să te bucuri în totalitatea de paradisul verde și frumos din exterior.

 stire-9-iul-ferestre

         Cel mai greu ne era să aerisim acea casă mare, deși deschideam larg ușa de la intrare și toate celelalte uși, deși deschideam până și fereastra din ultima cameră, parcă niciodată nu era un aer proaspăt și sănătos în casă. Vara lăsam deschis de colo până colo, dar iarna să stai în fiecare dimineață câte două ore cu ușa deschisă ca să intre aer, era crunt, și cât ne lua să încălzim apoi întreaga casă. Situația noastră nu era deloc roz, dacă la început mama era bucuroasă că vom locui într-o casă adevărată cu de toate, acum se vedea clar că simțea dorul micuței noastre case. Acolo fusesem fericiți, mereu scăldați în lumină, îmbrățișați de atmosfera caldă a casei, încântați de trilul păsărilor și binecuvântați de vremea de afară pe care o zăream necontenit pe ferestre. În casa noastră naționalizată nu îți puteai da niciodată seama dacă este zi sau noapte, dacă ne-am trezit prea devreme sau prea târziu, dacă afară era înorat sau soare, dacă plouă sau ninge… totul părea înecat într-o stare latentă, o amorțeală de netrecut. Deși aveam ceasuri mari pe toți pereții, niciodată nu aveam senzația că timpul trece, totul părea că stă în loc, chiar și timpul. Nu simțeam anotimpurile, doar frigul, nu vedeam culorile florilor de primăvară, doar cenușiul camerelor întunecate, ochii noștri deveniseră sensibili la lumina soarelui. Uneori purtam ochelari de soare chiar și toamna, păream o ciudată, un vampir, dar acesta era unul din tributele pe care trebuia să le plătim pentru că alesesem să locuim în „casa groazei”. O numeam casa groazei pentru că în primul rând era lipsită de suflet, nu avea o esență proprie, ci numai o energie stranie care îmi dădea fiori. Îmi era teamă să rămân singură acasă, mi se părea că aud sunete mute din beci sau scârțâitul streșinilor care mi se păreau strigătele gâtuite ale nobililor care probabil locuiseră în casă cu zeci de ani în urmă. Casa avea peste 100 de ani, probabil că strânsese multe amintiri și eram aproape sigură că ea înmagazinase numai momentele dramatice, îmi era greu să cred că fusese vreodată cineva fericit locuind în ea. Părea o casă dezbrăcată, nu avea curte, ușa dădea direct în stradă și îmi dădea un sentiment de nesiguranță, de când mă știam locuisem numai în case cu curți îngrădite cu garduri sigure; fără curte și fără gard mă simțeam expusă. Nu era deloc plăcut să ieși din casă direct în strada vitregă și străină. Nu cunoșteam pe nimeni din împrejurimi și aveam vaga impresie că toți ne privesc ciudat, ca pe niște damnați exilați de realitatea vie a exteriorului.

         Când nu ieșeam din casă, îmi petreceam timpul învățând, citind sau pierzând vremea la calculator. Ascultam numai muzică liniștită, ba chiar tristă, când nu îmi era deloc bine mă așezam în pat și dădeam drumul celei mai dragi melodii, celei mai sensibile și o lăsam așa pe repeat pentru a-mi purifica sufletul cu lacrimile calde și sărate ale ochilor mei orbi. Ascultam Cancao do Mar și îmi imaginam marea, valurile violente ale mării, murmurul ei furios, sunetul valurilor care se spargeau asurzitor la mal, nisipul rece și umed care îmi făcea pielea ca de găină, toate acestea mă făceau să mă trezesc din tristețe. Întotdeauna marea îmi dăduse un sentiment de libertate și numai imaginându-mi marea în toată splendoarea ei mă simțeam iarăși liberă. Se spune că libertatea este dincolo de îngrădirea fizică, așa este, te poți elibera prin imaginație, însă când te trezești din reeverie realizezi că ești tot atât de încarcerat ca mai devreme și parcă doare și mai tare. Eram vlăguită, niciodată nu mă odihneam cum trebuie și mă adâncisem într-o depresie marcată de acea mutare. Nu reușeam să mă obișnuiesc să locuiesc în acea casă, ai mei făcuseră tot ce era posibil pentru a o amenaja frumos, mobila era înșiruită de-alungul tuturor pereților, amprentele noastre personale se vedeau peste tot, cu toate acestea noi nu făceam parte din film, noi nu aparțineam casei. Îmi era dor să mă las trezită de mângâierile blânde ale soarelui, îmi era dor să lenevesc în patul meu uitându-mă la cer și visând la niște meleaguri îndepărtate și paradisiace. Simțeam lipsa lunii și a stelelor de când nu le mai văzusem în toată splendoarea lor. Sigur că aș fi putut să ies afară, să stau pe treptele casei și să privesc cerul, dar nu ar fi fost același lucru, nu era aceeași poezie. Eram mutilată, înjumătățită, pângărită, biblioteca mea nu mă întregea, nu alunga dorul naturii, nu îmi pansa rana singurătății. Mă simțeam singură și deposedată de tot ce fusese odinioară frumos în viața mea. Întotdeauna este greu să te muți, frânturi din tine rămân în vechiul loc, dar când ești ești constrâns să te muți într-o casă urâtă doar din cauza banilor, atunci este cu atât mai greu. Aveam momente când mă simțeam egoistă din cauza tristeții mele, dar nici părinții mei nu păreau mai fericiți, eram ca niște primate obligate să stăm în țarcul nostru, nimic mai mult. Tulburarea mă făcea să devin paranoică, tăcerea pereților strigau la mine violent, nu se auzea nici bâzâitul de muscă, doar liniștea ascuțită care îmi dădea impresia că sunt mai singură decât credeam. Dacă în vechea casă auzeam foșnetul pomilor, greierii pe timp de noapte și câinele veșnic enervat de pisica vecinilor, aici liniștea înmormântală îmi dădea senzația unui cavou care îmi anunța moartea spiritului. Aerul rece și umed al camerelor mă făcea să cred că în jurul meu se aflau fantome nevăzute, mă gândeam că vechii proprietari care muriseră acolo mă bântuiau de zor, întunecându-mi și mai mult gândurile. Când stingeam luminile aveam impresia că văd umbre întunecate peste tot, colțurile camerelor păreau ocupate de entități nefirești. Libertatea mea fusese răpită, închisă într-un cotlon mucegăit al casei. O frică nestăvilită îmi găurea pielea făcându-mă să simt transpirații reci pe spinare, când mă simțeam în acest fel dădeam drumul la o muzică virbrantă care să îmi sperie frică și mă apucam să citesc cea mai optimistă și mai colorată carte. Evadam prin lectură, mă abandonam pe meleaguri mai vii și mai frumoase. Uneori aveam senzația că miros iarăși parfumul de regina nopții care intra discret printr-un ochi de geam, dar nu era decât o iluzie… eu nu aveam geamuri și nici flori, mirosul venea dinăuntrul sufletului meu, din dorul acela acut pe care îl resimțeam. 

        Am stat în acea casă doi ani, doi ani interminabili și fără rost, niciodată nu am reușit să ne acomodăm, de aceea am și plecat. Sunt sigură că dacă Iadul ar avea suflet, atunci sufletul său ar fi acea casă naționalizată, „casa groazei”; și dacă singurătatea ar avea chip, atunci interiorul acelei case ar fi cea mai imensă solitudine. O casă fără ferestre nu prea e casă, nu e cămin, ar putea fi doar adăpost pentru vreme de restriște, tristețea este și ea marcată de lipsa ferestrelor. Așa cum ochii sunt oglinzile sufletului, așa și ferestrele sunt porțile căminului, sclipirea casei. Ferestrele însuflețesc casa, îi dau viață, o colorează, o înveselesc, o personalizează… fără ferestre pare veșnic neterminată, știrbită, mutilată și înecată în beznă…

 logo

          Acest articol se adresează deopotrivă Cristinei Bazavan (Bazavan.ro) cât și lui Cetin Ametcea (Arhiblog.ro). Îmi doresc să îl jurizeze cel mai romantic dintre ei doi, cel care iubește soarele cu pasiune, cel care nu se poate trezi și nu poate adormi fără să privească cerul, cel care se simte știrbit fără lumina însuflețită care intră pe fereastră. Țin să precizez că săptămâna voastră oarbă este foarte probabil să nu fie la fel de dramatică așa cum a fost experiența mea. Acoperindu-vă ferestrele, dar locuind în aceeași casă pe care o iubiți și cu care sunteți obișnuiți, este foarte posibil să nu vă simțiți chiar atât de rău, ba din contră să nu resimțiți o schimbare acută. Pentru că una este să îți acoperi propriile geamuri și cu totul altceva este să vă mutați într-o adevărată casă oarbă și străină vouă în totalitate. Ați putea trăi experiența ca pe o perioadă de liniște și de relaxare, ca pe o perioadă de odihnă și de respiro, ca pe un prilej de auto-evaluare și de limpezire a gândurilor. Deasemenea este un bun prilej pentru creațiile literare pentru că timpul nu mai are aceeași valoare, dacă nu veți merge la job și nicăieri altundeva, veți putea trăi boem, mâncând, bând, dormid la orice oră și scriind până la epuizare. Eu așa aș trăi o săptămână, ascuțindu-mi mintea la maxim, într-o singurătate deplină, pentru a scrie fără oprire. Gealan v-a provocat și voi ați acceptat, și bine ați făcut, o să aveți parte o experiență inedită care vă va rămâne în minte pentru totdeauna. Nu cred că vă veți plictisi așa că profitați la maxim de senzațiile pe care le veți trăi. Prin casa oarbă se privește cu ochiul minții. 🙂

      Mult succes!

Anunțuri

8 gânduri despre „Casa groazei

  1. eu te inteleg. am fost prin astfel de case in vizita. am simtit si eu fiorii de care vorbesti. te inteleg ca iubesti lumina, soarele. si eu sunt la fel asa ca am citit si am simtit. ma bucur ca nu a durat mult desi , dupa cum se pare, amintirea inca e vie.

  2. Pingback: Castigatori campanie "Cum ar arata si cum te-ai simti intr-o casa oarba?"

  3. Pingback: (A)Cum te-ai simți dacă ai sta într-o casă oarbă

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s