Copacul cu frunzele roșii

        
87f52c9ea4a7f8eba405581b2c584717
        Copacul cu frunzele roșii adăpostea sub el doi îndrăgostiți. Îi priveam de la fereastra camerei mele de la etajul doi și parcă nu îmi venea să cred ceea ce văd. Vedeam o poezie de toamnă mai frumoasă decât avusesem vreodată prilejul să zăresc. Nicicând nu mai văzusem ceva mai frumos și mai sublim. Oare ce simboliza copacul pentru ei?! Mărturie, altar, portalul iubirii lor?! Greu de înțeles… dar ei veneau acolo zilnic, se așezau la umbra lui și petreceau îmbrățișați minute în șir. În unele zile el îi citea dintr-o carte, îmi plăcea să cred că acea carte era una de poezii și îi făcea cele mai frumoase mărturisiri. În alte zile îi cânta la nai femeia, prin bătaia vântului reușeam să surprind și eu câteva note dulci. Ce suflete, ce oameni… ce inimi delicate și sensibile păreau să aibe.
       Copacul acela era acolo dinainte să mă nasc eu, probabil era mai vechi decât istoria întregii mele familii. Avea cel puțin 200 de ani, ani în care el adunase toate secretele lumilor ce îl vizitaseră. Dar eu nu îl privisem niciodată special, deși în copilărie obișnuiam să mă cațăr în el sau să adorm la umbra lui. Dar niciodată nu îl observasem atât de falnic și frumos, îndrăgostiții îi dăduseră un nou contur, un contur pe care eu, în neștiința mea, nu reușisem să-l disting până atunci. Uneori mă simțeam invidioasă, căci ei niște străini veniți de nicăieri, iubeau și venerau acel arbore mai mult decât o făcusem eu vreodată. Dragostea lor era deplină la umbra lui, întreagă, una cu divinitatea. Uneori aproape că i-aș fi izgonit de acolo, dar cum să las bietul arbore singur?! El pentru cine ar mai fi înflorit?! Pe cine ar mai fi minunat cu frunzele lui roșii?! Căci el era copacul iubirii neîntinate, nu era al meu, era al tuturor, dar mai ales al celor ce iubeau pe cineva, al celor care iubeau viața și natura.
         De la invidie am trecut la admirație, zilnic în jurul orei doisprezece, cei doi îndrăgostiți veneau la minunatul arbore, el din dreapta, ea din stânga… își dădeau un sărut simplu și suav pe buze, apoi așterneau o pătură la poalele copacului și discutau îmbrățișați, vrute și nevrute. Nu le puteam distinge tinerețea, nici nu ar fi avut vreo importanță anii lor. Cu adevărat importantă era dragostea lor. Ce drăgăstos îi mângâia el părul ei blond și lung și cum îi dezmierda obrazul fin… frumoasă dragoste împărtășeau și arborele îi proteja de tot și toate. El își ținea frunzele vii până târziu în iarnă, până aproape de decembrie și primăvara înflorea devreme. Abia își aștepta îndrăgostiți, să poată lua din ei iubirea și energia ce lui îi folosea drept nemurire… 
Anunțuri

4 gânduri despre „Copacul cu frunzele roșii

  1. 🙂 uneori reușești să scrii, fără floricele, siropuri și brizbrizuri…ei, bine, ăsta e unul din felurile în care îmi place să te găsesc așternându-te; într-o poveste simplă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s