Ravagii în carne de om

Îmi scriu viața printre rânduri și scânduri,

Scrijelite de dor, zgâriate cu speranțe

Și pătate cu durere. Cu durerea morții,

Durerea decesului sentimentelor frumoase.

Au murit cu toate-n mine… s-au răvășit și săvârșit

Negurile, ca uleiul într-o baltă de apă murdară.

Dintr-o mie de vise, o mie și una s-au spulberat,

Încă dinainte de a se fi născut, încă dinainte să le dau crezare.

Le-am alungat din mine, le-am făcut să piară

În imposibilitatea unei realități amare.

Neputința mea stă în fața fricilor din interior,

Iar ele, fac acolo adânc, ravagii în carne de om.

Și colcăiesc în mine viermii înfometați de iubire,

Toată lumina s-a transformat în larve.

Așa e omul neiubit, din frumos se transformă-n urât,

Din lumină în viermi, din mireasmă în duhoare.

Și-mi duhnește și mie trupul a vomă,

Am vomat iubirea de-aseară, nu mi-a priit deloc,

Era nesinceră. A mușcat din mine ca dintr-un măr acru.

M-a lăsat pustiită și mai îndurerată decât eram.

Îmi scriu viața printre rânduri și scânduri,

Sunt închisă între ele, mă strâng și mă dor,

Mă sufocă și-mi topesc energia.

Așa că mă las de viață, nu-mi mai scriu neputința,

O las să mă devoreze, să facă ce vrea din mine.

Dumnezeu cu mila!