Mare dilemă…

       N-am sfaturi de dat… pentru că sfaturile mele nu le pot urma nici măcar eu. În teorie cu toții suntem ași, dar la rubrica „pus în aplicare”, tuturor ne dă eroare. Viața nu merge pe rețete fixe, viața nu-i o matematică plină de logică. Deși tuturor ne place să credem că suntem stăpâni pe situație, nu este deloc așa. Când ne așteptăm mai puțin, se întâmplă câte ceva și scăpăm frâiele, vrând-nevrând. Viața-i imprevizibilă și urâtă dacă nu ai capacitatea necesară de a lupta și de a răzbi cu toate forțele. Cu cât ești mai determinat, cu atât ai șanse mai multe. Viața e o junglă, ne mușcăm între noi, ne facem să suferim, ca și cum dragostea nu ne ajunge. De parcă ea ar fi dozată în recipiente mici și la un moment dat se termină. Și când se termină, parcă ne trebuie un încărcător, ceva, care să ne reumple inima cu iubire. Dar ce greu sunt de găsit încărcătoarele…
          Dar ce chestie, pentru iubire nu ne trebuie bani, și cu toate acestea, n-o avem. Crunt, dar adevărat. Cu toate că dragostea nu-i de mâncare, nu îți trebuie musai un job sau o avere pe care s-o ai la discreție, noi continuăm să fim zgârciți. Mai zgârciți ca niciodată. Nu iubim, nu știm să iubim, nu vrem să iubim și nu ne lăsăm iubiți. Mă întreb de ce?! De unde atâta sălbăticie și suspiciuni? De când a devenit iubirea un lux?
         Mă gândeam că sentimentele sunt singurele fapte necondiționate și dezinteresate. Așa știam, așa am fost educată, așa mi s-a spus de mică. Și când colo, când am dat piept cu lumea, n-am avut parte decât de oameni zgârciți, care nu sunt dispuși să investească sentimente, de parcă așa ar risca să-și piardă viața și sufletul. Am dat numai peste oameni aflați într-un cocon de siguranță, care nu se lăsau nici măcar iubiți de teama suferinței. Singurele iubiri autentice, dezinteresate și pure, sunt sentimentele părinților față de copii lor și sentimentele copiilor pentru părinții lor. Dar știm cu toții, că până și acestea mai sunt sortite putrezăciunii. Când intră zâzania la mijloc, până și părinții și copii încetează să se mai iubească.
Și-acum mă întreb, din nou, ce rost mai are viața? Ce rost mai au sfaturile când oricum omul preferă siguranța singurătății, în locul asumării iubirii?! Dilemă… mare dilemă…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s