Canapeaua…

  Ruxandra Gardiunor Predescu

      Oamenii nostalgici și cei pozitivi ar percepe aceasta fotografia ca fiind una fascinantă ca o poezie. Iarna și-a așternut perdeaua de nea pe acea alee pustie din parc, îmbrăcând totul în jur. Frumos peisaj, nu-i așa?! Dar eu… eu nu pot decât să-mi imaginez cum era primăvara trecută. Mă gândesc la pomii înfloriți, la culoarea arămie a canapelei, la asfaltul cenușiu și primitor… Astăzi, parcul, aleea, canapeaua, sunt pustii, reci și pline de tristețe. Stau în frig și tremură gândindu-se la toți oamenii pe care i-au bucurat vara trecută.

          Astăzi, asfaltul doarme sub plapuma înghețată de omăt, copacii sunt ca și morți, schelete vii… iar canapeaua, o dor picioarele de-atâta stat în frig. S-ar înconvoia daca-ar putea, dar propria duritate o împiedică, nu o lasă. Ea, săraca, așteaptă primăvara, abia așteaptă soarele s-o încălzească și s-o trezească la viață. Îi este extrem de dor de îndrăgostiți care poposeau pe ea pentru a-și șopti cuvinte dulci sau pentru a-și da o sărutare plină de gingășie. Îi e doar până și de copii agitați, care îi murdăreau lemnul aspru cu stropi de înghețată cu aromă de vanilie sau de iaurt cu fructe. Îi e dor chiar și de adolescenții teribiliști, care nu se așezau așa cum se cădea, ci-și puneau fundul pe spetează și tălpile pe locul de șezut al canapelei. Le simțea lipsa tinerilor veseli, acei prieteni care spărgeau semințe, beau Cola și râdeau cât era de lungă ziua de vară. Dar cel mai mult, le simțea lipsa bătrânilor care poposeau primăvara pe canapea, ca să se odihnească, ca să-și tragă sufletul și să-și spună ofurile. Bătrânii erau cei mai apropiați de inima ei. Da, până și canapelele au suflet, nu din lemn, ci un spirit al lemnului, care o făcea să simtă sentimentele oamenilor. Bătrânii erau ca ea, ridați, buni, blânzi și împovărați de greutățile anilor mulți și trecuți.

         Canapeaua este astăzi singură, doar zăpada îi ține companie, o companie rece și dură, care-i amintește în fiecare minut de propriile-i defecte. Azi ar muri dac-ar putea, s-ar arunca în prima sobă aprinsă, s-ar lăsa pradă unui șemineu fioros, doar de dragul de a asculta poveștile de la gura sobei, doar de dragul de a fi din nou aproape de căldura oamenilor. Canapelei îi e dor de soare și de oameni. Canapelei îi e doar de viață… Canapeaua seamănă cu mine… și mă regăsesc în singurătatea ei… 

 

P.s. Multumesc Ruxandra pentru fotografie.

Anunțuri

2 gânduri despre „Canapeaua…

  1. Canapaua asta sta cu drag sub zăpadă. Până-n primăvară, când o vor mângâia speranțe, va avea timp sa uite, înconjurată de alb și pur, tălpile pline de noroi care au strivit-o cu nepăsare, lăsându-i negre riduri în piele, sau pe toți și toate care au tratat-o cu dosul după ce le- liniștit goana și tumultul. Canapeaua asta, merită sa fie mângâiată de fulgi de puritate. Există o normalitate în toate.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s