Cândva…

  Cândva am fost și eu un copil… un copil ca oricare altul. Mi-e dor de copilăre. Mi-e dor de fetița inocentă, veselă și sigură, așa cum eram o dată. Mi-e dor de visele din copilărie, de puterea cu care speram, dar mai ales de puterea cu care credeam. Credeam în oameni, atât de mult… în ochii mei cu toți erau buni, frumoși și darnici. Credeam că toți oamenii nu vor altceva decât dragoste și liniște. Credeam că mersul firesc al vieții este acela de a-ți întemeia o familie, de a avea copii și de a-i face mari. Mă întristau tații la acea vreme… toți pe care îi știam erau alcoolici. Mamele erau triste, mai mereu plânse și muncite peste măsură. Credeam că așa e viața, că așa ajung oamenii la maturitate. Cu toate acestea, eu îmi păstram inocența și veselia. Am fost intactă până-n adolescență… de atunci am început să văd, să aud și să simt altfel. S-a produs o ruptură în interiorul meu. Știu de ce, dar nu pot să mărturisesc în scris. Anii treceau, iar eu mă îndepărtam… de Dumnezeu, de cale, de frumos, de viață.

         Nu îmi plăcea nimic… eram dezgustată, înfricoșată și revoltată. Lumea oamenilor mari nu era așa de roz cum credeam eu. În copilărie îmi doream „să mă fac mare” și când am crescut, mi-aș fi dat maturitatea pe câțiva ani de copilărie. Ani dulci, fără griji, nevoi și mai ales fără vedere realistă. Nu vedeam nimic frumos. Oamenii maturi îmi păreau niște lepre buni de nimic, adolescenții niște perverși în căutare de sex ocazional, bunicii dezinteresați și săraci, copiii mult prea naivi. Nimic care să mă facă să zâmbesc. La vremea aceea nu înțelegeam că oamenii au și defecte, că nu sunt făuriți din perfecțiune și că printre calități se află și putrezăciuni.

           Cumva poate și lumea în care trăiam era ușor promiscuă. Nu m-am născut în puf, nu am locuit într-un cartier select, nu am avut o familie de viță regală. Mă trag din oameni obișnuiți, cu un strop de sânge nobiliar, așa mi s-a zis. Cu zeci de ani în urmă, poate chiar o sută și ceva, neamul meu a luat naștere din combinarea mai multor seminții. Mă trag din neam de polonezi, austrieci și români. Prin sângele meu se presupune că mișună și-un firav fir de rrom. Stră-stră-bunicul meu, cică, ar fi fost de etnie romă. Dar nimeni nu-mi poate spune cu siguranță, dar mie îmi place să cred că da. De ce?! Pentru că uneori am gura slobodă, sângele îmi e fierbinte și cred că am anumite porniri ce se aseamănă cu cele ale rromilor. Dar poate fi numai în mintea mea… nu știu cu siguranță. Și cum spuneam… am văzut în adolescența mea multe lucruri urâte și oameni urâți. Ce silă mi-era de ei…

           Deși la început m-am simțit marcată pe viață. Cu trecerea timpului am învățat să accept oamenii cu bune și cu rele, am înțeles că o cale dreaptă este greu de menținut și cu toții suntem sortiți greșelilor. Când am făcut și eu propriile mele greșeli, mi-am dat seama că nu mi-ar plăcea să fiu marginalizată, stigmatizată sau respinsă. Nu îmi doream ca ai mei să mă gonească, să nu-mi mai vorbească sau să mă blesteme.

          De aceea, acum, îi iau pe toți ca atare. Unii mă amuză, alții mă enervează, altora nu le dau importanță, dar pe cei mai mulți oameni îi iubesc. Mi-am acceptat maturitatea și astăzi sunt mulțumită de viața pe care o am…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s