Despre nebunie…

        Ați auzit piesa asta?! 🙂

        Îmi placeeeeee… de ce? Îmi aduce aminte de adolescență, de vremurile când îmi vibra inima pe o astfel de melodie, de vremurile când fiecare adiere a vântului mă ducea cu gândul la el… la un EL. Pe vremea aceea eram fericită, credeam în iubirea eternă, în dragostea la prima vedere, credeam în inocență, în atingerile sfioase ale mâinilor, credeam că tot ce zboară se mănâncă. Și tare bine îmi mai era. Doza aceea de teribilism și adrenalină mă făcea să mă simt invincibilă. Eh… dar nu, nu vreau să-mi mai amintesc și momentele în care mă umflam de plâns pe o anumită melodie. Atunci nu mai credeam în dragoste eternă, ci în nefericirea eternă. :)) Eh, ale tinerții valuri. :))

        Oh, Doamne, și nu dormam nopțile cu gândul la EL, ce mă mai gândeam, ce telenovele mai făceam în mintea mea. La ce întâlniri speram și ce-mi imaginam… cât în lună și-n stele. Și dacă nu reușeam să-mi fac scenariul și în viața reală, tare dezamăgită mai eram și puneam la cale un altul și o altă noapte albă pierdută aiurea. Eram îndrăgostită de oameni, de flori, de filme, de melodii, de culori… fiecare chestie, cât de măruntă, mie îmi plăcea nespus. :) Ce copil eram… ce adolescent nebun. Mi-e dor de adolescența mea… totul părea mai simplu și mai frumos. Maturitatea nu mi-a adus fericirea pe care o speram. Dar în fine… asta-i altă poveste.

         Legat de nebunia mea din adolescență, cred că toți tinerii sunt așa nebuni și aiuriți. Cred că toți se gândesc la cai verzi pe pereți, la prinți și prințese, la cuceririle ca-n filme, la sărutările cu fluturi în stomac. Cu toții cred că se gândesc la asta. Dar diferența dintre noi și cei de azi, este că noi nu ne grăbeam. Ei se grăbesc, de parcă le ia cineva marele moment. Dar sper să le vină mintea la cap. Eu nu că am avut minte, dar viața m-a cam obligat să fiu cumințică. :))) Dar nu-mi pare rău, sunt mândră de cine am fost. Măcar eram o adolescentă cuminte și cu cap. Dar da, băieții erau băieți, eram veșnic îndrăgostită, topităăă… și aveam și un jurnal, îmi notam acolo fiecare vorbă a LUI… să nu cumva să uit ceva important. :))

        Am păstrat acel jurnal, care de fapt erau mai multe agende, până pe la 18 de ani. Atunci le-am recitit și-am râs cu lacrimi. Nu, nu le-am păstrat. Le-am rupt. Acum îmi pare rău. 🙂  Dar da… frumoasă e adolescența! Nu?

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s