Sa traiesti, fetita

        De ce oamenii bătrâni și bolnavi au aceeași privire? De ce acești oameni au o blândețe și o profunzime în privire, de parcă ar reuși să vadă până în adâncul sufletului?!

4865fd7f9c322477c8805eabae584b30În fiecare bătrân bolnav, îl văd pe bunicul meu! Ochii lor, sunt ochii lui. Neputința lor, e neputința lui. Chinul lor, e chinul lui. Ajutorul pe care îl acord lor, este de fapt ajutorul pe care am încercat să i-l dau bunicului meu, dar care nu i-a fost de niciun folos. N-am reușit să-mi vindec propriul bunic, dar măcar i-am alinat, pe cât posibil, suferința. A fost bolnav și a murit, iar acum, eu am rămas în urma lui, încercând să-l decopăr în fiecare bătrân pe care îl văd. Am rămas cu o sensibilitate aparte față de bătrânii bolnavi. Dar deși n-ar trebui, bărbații bătrâni mă impresionează mai mult decât femeile bătrâne. Nu știu de ce, probabil pentru că în fiecare bătrân îl văd pe el. Ei, bărbații, sunt mai blânzi, mai liniștiți, mai resemnați în fața bolilor, mai împăcați cu moartea, mai puțin revoltați și mai puțin mânioși. Pe când femeile, ele sunt gălăgioase, își plâng de milă și caută vinovați. Nu, nu am făcut o statistică, spun ce-am văzut în jur. Deși femeile sunt mai rezistente la durere, la bătrânețe, femeile sunt mai speriate de moarte decât bărbații. Probabil că e firesc.

 Întâmplarea a făcut ca ieri să ajut un bătrân foarte bolnav. Să fi avut vreo 70 de ani, lucid, capabil să meargă, dar aproape incapabil să își folosească mâinile. Nu știu cum și-a dus viața, ce fel de om a fost, nici măcar nu știu cum îl cheamă sau dacă are sau nu familie, dar l-am ajutat. Eram la terapie, îmi făceam propriile exerciții de kineto, iar el era așezat pe un pat de spital, aștepta kinetoterapeuta ca să-l ajute să-și facă exercițiile. Fiind o întreagă harababură în jur, cadrele medicale fiind ocupate până peste cap, văzându-l captiv în lumea lui și cu privirea pierdută, în așteptarea kinetoterapeutei, m-am apropiat de el. I-am dat o minge din cauciuc, minge micuță, de strâns în pumn, și l-am întrebat dacă vrea să facă câteva exerciții cu ea. Mi-a spus că vrea, dar că nu reușește s-o apuce singur cu mâna. I-am pus-o în palmă, i-am așezat toate degetele pe minge și i-am spus să strângă mingea de câte 10 ori, cu pauză de două secunde la 5. Prima serie de 5 a făcut-o cu mine, palma mea era deasupra palmei lui și-l îndruma să strângă. Ceea ce m-a uimit, a fost privirea lui. Nu îmi spunea nimic, numai mă privea și zâmbea. Nu a făcut exercițiul de prea multe ori, a obosit repede, dar îi făcea plăcere să stau lângă el, să îi vorbesc și să-l ajut. Mă privea cu blândețe, cu bunătate și cu o uimire nemaipomenită, de parcă nimeni nu fusese răbdător vreodată cu el. Iar când veni kinetoterapeuta, îmi mulțumi cu următoarea replică: „Să trăiești fetiță, ești tare bună!”

        Am fost impresionată, recunosc, nimeni nu mi-a spus vreodată că sunt bună. Deși și bunicul meu îmi pupa mâinile și-mi mulțumea zicându-mi „sărut mâna” de fiecare dată când îi dădeam pastilele, o cană cu apă sau câteva îmbucături cu mâncare, nu mi-a spus niciodată că sunt bună. Blândețea bătrânului de ieri m-a uns la suflet. Am simțit că mulțumirea este de la tataia, am simțit că îl ajut din nou pe tataia și nu vă spun, toată ziua de ieri am fost copleșită. Deși mi-a înseninat ziua teribil de mult, am fost cuprinsă de o nostalgie imensă.

        Mi-ar plăcea să-l văd din nou mâine pe acel bunic… e și el bunicul cuiva. 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s