Zâmbetul ca zâmbetul, dar ce frumoasă este fetița. Ce ochișori are, toata frumusețea lumii se vede în ei. Nu sunt eu prea sensibilă de fel, nici măcar nu mă dau în vânt după copii, dar fetiția aceasta este superbă. Adevărul este că ador să privesc copiii prin parc, copii care se joacă, râd, aleargă și se zbenguiesc. În acele momente nu mă mai gândesc la nimic, mă unesc cu ei prin spirit și ajung să mă simt și eu copil, deși banca mă ține captivă pe ea…
Voi ce spuneți? 🙂
Litere Stacojii 