Sunt momente în care m-aș transforma într-o criminală cu bună știință. De obicei văd frumosul și bunătatea din oameni, le găsesc scuze și caut să-i înțeleg. Iubesc oameni. Îmi place la nebunie să-i privesc, să-i observ și să le savurez fiecare expresie. Nimic nu este mai prețios pentru mine decât o discuție bună, care să mă provoace din toate punctele de vedere, care să mă instige la gândire. Și totuși… sunt oameni care mă scot din sărite într-o clipă. Oameni care aleg să mă enerveze voit. Oameni care se joacă cu mintea mea, cu sentimentele mele, cu stima mea de sine, cu TOT! Proastă sunt eu că îmi pierd timpul cu astfel de oameni, știu. Însă ceva mă ține pe loc, cred că speranța. Deși uneori aș vrea s-o dau naibii de speranță, aleg să mai aștept, să mai sper puțin. Mare prostie! Știu! Unii oameni nu se schimbă, nu-și vin în fire și continuă să fie niște nemernici, așa cum sunt obișnuiți. Atunci ce e de făcut?! Să-mi iau naibii tălpășița odată! Să merg înainte fără să mă mai uit în urmă! Să fac alegerea cea mai bună pentru mine – adică să mă rup complet de acei oameni. După cum vedeți, sunt perfect conștientă! Dar oare când o să iau taurul de coarne?! Sper că nu atunci când o să facă plopul mere și răchita micșunale!
