Demonii din interior…

monstri

Nu sunt sub pat, nu se ascund în șifonier, nu se pitesc în cele mai întunecate colțuri ale camerelor, sunt în interiorul nostru. Fiecare om are demonii lui cu care se luptă. Unii dintre noi nu biruim niciodată în lupta cu ei, alții reușesc să îi stăpânească până la urmă, dar tot nu-i înving. Cum e mai bine?

Când eram adolescentă am cunoscut un băiat diferit. Ani buni am fost în preajma lui. Era genul acela de băiat mai sincer decât permitea legea, cu un vocabular bogat și o atitudine puțin ieșită din comun pentru un puști. Ar fi putut să jignească o oră întreagă fără să repete vreo replică. Ar fi putut să spună răutăți la nesfârșit. Era un tânăr frumos, inteligent, dar nu voia deloc să-și ascundă răutatea interioară. Avea ceva electrizant. N-aveai cum să-i stai în cale dacă se enerva. Nu puteai să-l ponderezi dacă reușea să se supere pe cineva. Nu era chip cu el. Majoritatea tinerilor îl ocoleau. Mai puțin eu. Mie nu-mi era teamă de el și am încercat să nu-i dau vreodată motive prea serioase ca să mă jignească ca la ușa cortului. Ceva mă atrăgea la el. Poate și faptul că era un băiat frumos și cel mai deștept din câți cunoșteam. Sau poate tocmai întunecimea lui mă atrăgea. Nu știu să vă spun, dar îmi plăcea. Cu toate acestea, nu-l pupam în fund, oricum el nu era drăguț cu nimeni, nici măcar cu mine… cea care îi lua apărarea în fața celorlați, cea care îi găsea mereu scuze, justificări și încercam să-l fac să înțeleagă faptul că puțin tact nu i-ar fi stricat, ba chiar l-ar fi ajutat.

Cu fetele se comporta ca un mârlan, cu băieții își manifesta aerul de superioritate și le mai arunca din când în când câte o înjurătură. Ulterior am aflat de ce era așa… o familie cu probleme, cum se întâmplă de obicei. Nu vreau să intru în detalii. Oricum, furia pe care el o strângea acasă, o manifesta afară și asta îi afecta întreaga viață. Furia lui îi făcea să fie un adolescent trist și pornit numai pe certuri. Nu mergea atât de departe încât să facă fărădelegi. Nu era un huligan, vreun hoț sau vreun vagabont. Deloc, era doar răutăcios și trist.

Întâmplarea a făcut ca zilele trecute să-l revăd. După aproape un deceniu l-am revăzut și am rămas uimită de bărbatul care devenise. Fizic era schimbat foarte puțin, poate doar faptul că acum este mai solid și are o impozanță de bărbat-bărbat. Ceea ce m-a uimit de fapt, a fost chipul său luminos, zâmbetul larg de pe față și ochii care chiar îi străluceau. Niciodată nu-l văzusem așa radios. Și totuși acum este un tip manierat, educat, mai deștept decât în trecut și surprinzător, în vocabularul lui se regăsesc și cuvinte frumoase și optimiste. Mi-a plăcut. M-a surprins într-un mod plăcut. El este genul de om care a reușit să-și stăpânească demonii. Nu știu dacă a scăpat definitiv de furia din adolescență, însă acum pare să și-o stăpânească perfect. M-aș bucura să aflu că a rezolvat cu el problemele din trecut. M-aș bucura să mă conving că nu mai este tipul plin de venin de atunci. M-aș bucura să-l văd fericit și plin de viață. Sper că ceea ce am văzut eu să nu fi fost doar o aparență, pentru că eu sunt Alina, cea care în adolescență a reușit să-l tolereze.

Dacă a reușit să-și învingă demonii, este lăudabil. Dacă a învățat să și-i stăpânească, iarăși mi se pare foarte bine. Nu toți demonii pot fi învinși, dar cu siguranță pot fi stăpâniți. Este nevoie de voință și de dorință, ce-i drept! Ce luptă o fi dus el…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s