Am încercat să fiu normală, chiar am încercat. Vă dau cuvântul meu de onoare că am încercat să fiu normală. Am vrut cu tot dinadinsul. Mă trecuseră toate transpirațiile, simțeam că-mi vine rău, începusem să tremur, o stare ca de sevraj parcă m-a cuprins. Până la urmă mi-au dat lacrimile, m-au înroșit la față și am răbufnit. Au fost cele mai grele minute din viața mea. Am crezut că o să mor. Eram în pragul unui atac de panică. Am zis că fac infarct. Crunt a fost. Eu nu știu să fiu normală. Nu pot… feri-m-ar sfântul dacă pot. Cum să fiu eu normală când am un comportament de parcă aș fi schizofrenică?! Nu pot să-mi înăbuș ponirile, impulsurile, întrebările și răspunsurile fără sens. Dacă am ceva în gușă… păi spun, frate! Nu pot să mă abțin!
Am încercat să fiu normală, dar nu am reușit. Mă prefăceam și Doamne, cât de greu mi-a fost să mă stăpânesc. Repet, au fost cele mai grele minute din viața mea. Imaginați-vă un pui de capră. Ați văzut cum face? Nu stă locului, se zbenguie, sare, face ca toți dracii. Ei bine, o astfel de căpriță am eu în mintea mea. Ca o minge de ping pong plină cu prostii care se lovește de un craniu aproape gol. Oare am creierul neted de nu mă pot stăpâni? Oare mintea îmi stă lejeră în cap?! Probabil că da. Cert este că nu pot fi normală.
Hai, și acum săriți pe mine! Cine mă place și cine nu?
Litere Stacojii 