O culoare ciudată…

minte negativa

Mi-am pus un pahar cu vin. Are o culoare ciudată… nu e nici alb, nici roșu, nici roze… e mai de grabă portocaliu. Nu prea îmi place. Habar n-am dacă e sec sau demisec, cert este că nu îmi place, e amărui. Eu simțeam nevoia unui pahar cu vin dulce sau demidulce. Dar știi cum e… în viață nu faci numai ce îți place, nu primești numai ce vrei, ci te mai mulțumești și cu ce ai. Cam așa fac eu acum, în cazul vinului.

Sunt eu, oare, o băutoare de vin? Nu pot să zic asta, însă îmi place, mai ales în compania bărbaților. Am observat că băut în doi, vinul e bun. Băut de una singură, vinul nu mai e bun, parcă are gust de mucegai. Dar eu nu sunt tristă azi și nu mă simt singură. Am avut o săptămână minunată, lucrurile au reintrat pe făgașul normal. Am abandonat totul astă-iarnă, iar acum am reluat totul de unde îl lăsasem. Hmmm… îmi găsesc calea. Ce bine! În sfârșit!

Mă simt, totuși, puțin ciudat. Sunt liniștită. Cam prea liniștită. Nefiresc de liniștită pentru mine! Oare de când n-am mai fost liniștită?! Să fi trecut un an… șase luni… trei luni… o lună… trei săptămâni?! Cât a trecut de la ultima fericire? Nu știu… nu vreau să mă gândesc la fericire. N-are rost să mă amărăsc și nici nu vreau să îmi apară pe față zâmbetul acela idiot pe care nu l-aș arăta nici celei mai bune prietene. Astăzi mă bucur de paharul meu cu vin și de liniștea din interior. E liniște în casă, e liniște în suflet, e liniște oriunde întorc capul. Nu se aude decât tăcerea. Aveam nevoie de tăcere în acele momente în care eu nu voiam decât să strig. Dar nu mai simt nevoia nici să strig, nici să vorbesc, nici să chem, nici să rog… doar respir și închid ochii. Este de ajuns! Respir adânc, ce îmi trebuie mai mult?! Sunt liniștită!

6 thoughts on “O culoare ciudată…

  1. Atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud
    cum se izbesc de geamuri razele de lună.

    În piept
    mi s-a trezit un glas străin
    şi-un cântec cântă-n mine-un dor, ce nu-i al meu.
    Se spune, că strămoşii, cari au murit fără de vreme
    cu sânge tânăr încă-n vine,
    cu patimi mari în sânge,
    cu soare viu în patimi,
    vin
    vin să-şi trăiască mai departe
    în noi
    vieaţa netrăită.

    Atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud
    cum se izbesc de geamuri razele de lună.

    O, cine ştie suflete-n ce piept îţi vei cânta
    şi tu odată peste veacuri
    pe coarde dulci de linişte,
    pa harpă de-ntuneric dorul sugrumat
    şi frânta bucurie de vieaţă? Cine ştie? Cine ştie?

    Lucian Blaga

    P.S.: Frumos articol. Ma bucur ca ai intrat pe fagasul normal si, mai ales, ca poti avea parte de atâta liniste. Mi-as dori si eu…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s