Încrederea se câștigă greu…

6e7996f8d63880227acd77a22e7be1f5

Ba eu aș contrazice această fotografie! Într-adevăr încrederea se câștigă greu, dar odată câștigată, nu se pierde deloc atât de ușor. O mică minciună sau omiterea unui adevăr nu poate să dărâme total încrederea cuiva în tine. Eu nu sunt așa, eu nu îmi pot pierde încrederea în oameni și nu las o minciună să distrugă o relație, indiferent despre ce fel de relație vorbim. Este adevărat, depinde și ce minciuni spui. Că dacă este o minciună atât de puternică încât să schimbe total un principiu, atunci da… este foarte probabil ca totul să se ducă pe apa sâmbetei. Însă eu sunt de părere că iertarea este cheia unei legături de durată. Dacă ții la acel om, îl ierți și treci peste, mai ales dacă te asigură că nu se va mai întâmpla.

Mai devreme sau mai târziu cu toții mințim. Mințim de teamă, pentru a proteja pe cineva, pentru a ieși dintr-o situație dificilă, pentru a evita un conflict. Sunt n motive, dar cred că dacă la bază se află un scop nobil, minciuna ar trebui să fie iertată. Minciunile au picioare scurte și adevărul ar trebui să primeze în orice fel de relație, însă… suntem oameni și cu toții greșim. Greșelile nu ne definesc, chiar dacă unele dintre ele sunt de neiertat. Oricât de puternici ne-am crede, suntem slabi și picăm adesea în plasa ispitei. Unele adevăruri sunt atât de dure încât n-ar trebui spuse nimănui. Sunt atât de dureroase încât nu ar trebui să sufere nimeni. Și dacă totuși adevărul este aflat, mai bine ca celălalt să îl afle de la tine. Însă crede-mă, încredere nu se pierde ușor. Un om care te iubește crede în tine chiar dacă l-ai mințit, mai ales dacă motivația ta este puternică. Dar nu te culca pe o ureche, nu poți minți la infinit. Încrederea se pierde dacă repeți aceleași minciuni și greșeli! În rest… să curgă iertarea! 🙂

Rănește-mă cu adevărul

f91320a8253e507ebae0fc815ef4d462

Sinceră să fiu, nu-mi place să fiu rănită deloc. Dar decât să fiu prostită cu minciuni, mai bine să fiu rănită cu adevăruri. Deși pe moment adevărul mă rănește, după ceva timp, când gândurile se domolesc și nervii își găsesc drumul către starea de liniște, adevărul ajunge să mă consoleze. Așa că îți ordon – rănește-mă cu adevărul, nu mă prosti cu minciuni gratuite!

Cui ordon? Nu știu! Oricui! Tuturor celor care decid să-și lege viața de a mea! Consider că viața este frumoasă și oamenii sunt cei mai prețioși. Îmi ghidez existența după un soi de zânisme care mă ajută să trăiesc în echilibru – pozitivă, luminoasă, veselă și cu gândul numai la bine. Dacă aș renunța la aceste zânisme, aș fi o amărâtă care s-ar teme și de umbra ei. Probabil că aș umbla pe stradă cu o pungă în cap și nu aș mai îndrăzni să fac nimic, nimic din ce-mi doresc sau îmi place să fac!

Dar cum nu pot să trăiesc singură, am nevoie de oameni speciali lângă mine. Nu e vorba de o nevoie materială, ci de nevoi emoționale. Am nevoie să iubesc și să fiu iubită. Sunt oameni cărora le încredințez inima mea pe tavă, dar sunt și oameni de care mă feresc. Însă oricât m-aș feri, se mai întâmplă să pic în plasă! Urăsc să fiu dezamăgită! Dar sunt om și nu pot să mă feresc chiar de toate relele. Când dau piept cu răul, prefer adevărul! Prefer să mi se spună în față ce nu merge, ce nu funcționează, unde am greșit sau care e situația, decât să fiu mințită!

Dacă detest ceva pe lumea asta cu ardoare, sunt minciunile. Mi se par josnice și nu aduc niciodată nimic bun! Prefer adevărul dur. Astăzi plâng, mă dau cu capul de pereți, îmi atârn inima într-un cui, dar îmi revin. Minciunile în schimb mă aruncă în Purgatoriu, trăiesc într-o agonie care mă consumă teribil! Nu-mi place incertitudinea și este atât de neplăcut atunci când inima îmi spune să cred, iar mintea mă face să mă îndoiesc puternic. Nu vreau să mă îndoiesc! Vreau să trăiesc în siguranță! Și numai adevărul mă poate menține în siguranță, oricât ar fi de dur! Măcar știu o treabă – ori e albă, ori e neagră! Sunt în stare să accept un adevăr neplăcut! Dar nu accept niciodată o minciună, doar pe cele nevinovate. 😀

O răutate mică

0d5931c15a42c3af38db508b7bb90200

În ultimul timp am devenit o răutate mică! 😀 Sunt perfect conștientă de asta și deși îmi pare rău că sunt prea directă și spun lucrurilor pe nume, uneori parcă nu mă pot abține!

Sunt un om corect și aștept corectitudine din partea tuturor oamenilor. Foarte rău fac! Noi, oamenii, suntem atât de diferiți și nu pot pretinde fiecărei persoane din jurul meu să fie la fel ca mine. Și totuși o fac! Uneori nu mă pot stăpâni! Când văd nedreptatea, mă apucă toate pandaliile și spun lucrurile verde în față. Problema este că de cele mai multe ori acea nedreptate nu mă privește. Și totuși îmbrac imediat hainele de Avocat al Poporului și-mi manifest dezgustul pe față, fără să-mi mai pese de nimeni și de nimic.

Greșesc! Dacă am impresia că pot schimba lumea de una singură, mă înșel amarnic. Nu pot schimba lumea de una singură, însă încerc să ridic niște semne de întrebare, să deschid ochii celor care nu văd adevărul. Poate că adevărul meu nu este cel absolut, poate că n-am deloc dreptate, însă nu pot să nu mă implic atunci când văd că se profită!

Și când intră Litere Stacojii în scenă, când își manifestă autoarea dezgustul și nemulțumirile, sunt unii care reușesc să vadă adevărul meu, însă cei mai mulți sar de fund în sus și se supără. Da, reușesc să incomodez, fac valuri de la o simplă vorbă și lumea ia totul ca pe un afront personal. Diferența dintre mine și alții este că eu nu fac rău voit și niciodată nu voi instiga alte persoane pentru a-mi impune punctul de vedere. DELOC! Nu-mi stă în caracter. Dacă am ceva de spus, spun eu, nu este nevoie să apelez la mârșăvii, mă descurc și singură. Nu am nevoie de susținători și sigur nu voi apela vreodată la ei. Eu sunt puternică și fac față oricărui tsunami de răutăți. Pentru că da, stârnesc furtuni în largul mării. Unii oameni nu acceptă critica, chiar dacă este constructivă, și atunci se pornește scandalul. Nu-mi place cearta!

De obicei sunt diplomată și îmi văd de treaba mea, însă când văd nedreptatea, repet, nu pot să mă abțin. Sunt de părere că în orice parteneriat, colaborare, prietenie, relație și așa mai departe, trebuie să existe factorul reciprocității. Mă ghidez după legea win-win. Dacă această lege este încălcată și văd că unii profită de alții, iau foc deși nu ar trebui să fie treaba mea. Eu am învățat să mă feresc, pot să mă apăr singură, problema este că acum încerc să-i apăr și pe alții. Poate că n-ar trebui să mă bag, poate că ar trebui să-mi văd de treaba mea. Dar asta sunt și cine nu mă place așa directă cum sunt, poate că este mai bine să nu ne mai intersectăm drumurile! 🙂

Morala – nu mă mai lăsați să fiu Avocatul Poporului, învățați să vă respectați singuri – alții nu o vor face în locul vostru! Baftă!

Motivațional…

       Și uite așa constat că lumea s-a săturat de filosofie, de idei motivaționale și de sfaturi constructive. Adevărul este că la dat sfaturi suntem ași, dar la urmat sfaturi suntem vai de noi. Cu toate acestea, lumea s-a săturat de ele, de toate dulcegăriile ce par a fi fără rost. De ideile astea vândute și băgate pe gât gratis, despre cum să-ți transformi viața mizeră, într-una „belea”. 🙂 

      Și blogul meu se vrea a fi unul motivațional. Dar nu-mi iese. În cea mai mare parte, prin ceea ce scriu, mă consolez chiar pe mine. Simt ceva și mă încurajez singură. Dacă dă rezultate?! Dă! Pe mine mă ajută. Mă eliberez și parcă mă simt mai bine. 🙂  Credeți sau nu, și scrisul este o terapie. Dar când mă uit în urmă și văd toate inepțiile pe care le-am scris, parcă mă bufnește râsu-plânsul. 🙂  Uneori mă mir, alteori mă crucesc, dar de cele mai multe ori mă amuz. Îmi vine să râd de trăirile care m-au inspirat. Că de, nu-i lucru ușor să fii așa nebun cum sunt eu. Azi sunt veselă, mâine sunt tristă, poimâine apatică, răspoimânine indiferentă și tot așa. Nu-i ușor să fii schizofrenic fără acte. 🙂 

      Și da, și eu scriu chestii motivaționale, îmi place să cred că mai ajung la mine pe blog rătăciți în căutarea rețetei minune. Rătăciți, debusolați, oameni triști, persoane abătute, și vreau să îi ajut prin ceea ce scriu. Pe lângă mailurile cu colaborări, mai primesc și mailuri de mulțumire. Deși pare curios, din când în când oamenii îmi scriu și-mi mulțumesc spunându-mi că i-am ajutat, că i-am făcut să vadă altfel lucrurile, viața… propria soartă. Aceste mailuri sunt extrem de prețioase pentru mine. Pentru că deși nu-și fac simțită prezența pe blog, nu dau like și nu comentează, îmi scriu direc și-mi spun că i-am ajutat. Mă bucur că o pot face și mă bucur că nu scriu degeaba, numai pentru mine. În fond asta era ideea acestui blog.

        Deși m-am îndepărtat mult de esența blogului, încerc pe cât posibil să nu renunț la plăcerea de a-mi scrie gândurile și percepția despre viață. Deși uneori par cuvinte goale și idei fără sens, eu cred în ele și scriindu-le mă ajută. Și nu numai pe mine! Așa că lumea „normală” s-o fi săturat de articolele motivaționale care apar peste tot ca ciupercile după ploaie, însă cei ca mine, cu trăiri diverse, încercați de tot felul de probleme, își găsesc alinarea în aceste idei. Goale sau pline. Fiecare vede și crede ce vrea.

       Așa că dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu. 🙂 

Conspirația Satanei de Sir. Gaby

         conspiratia-satanei_1_fullsize   

           Conspirația Satanei de Sir. Gaby este o carte absolut fascinantă pe care ar trebui să o citească oricine. Este genul de carte profundă, dar pe care nu o poți lăsa din mână până când nu o termini. Deși este o carte care se citește ușor și rapid, este totodată genul de lectură care te face să te îndoiești de tot ceea ce știai până atunci.

           Conspirația Satanei ridică niște întrebări pe care cred că ni le punem cu toții la un moment dat:

           ”Este lumea aceasta un loc sigur?

            Suntem siguri că ni se spune adevărul?

            Ne conduce cineva din umbră?

            Mai există masoneria?

            Oare credința noastră este cea adevărată sau suntem înșelați în continuare?”

La toate aceste întrebări și altele în plus, ne răspunde palpitantul roman Conspirația Satanei în care credința este mai presus de toate, iar omul este împlinit pe măsură ce-și recunoaște și-și trăiește destinul.  

           Această carte în esența sa descrie planurile de dominare a întregii lumi de către evrei, prezentându-i pe evrei ca fiind niște complotiști și niște agitatori. Iar cititorul își va da seama de ce, pe măsură ce va parcurge acest text scris cu sânge, cu credință în Dumnezeu și în mântuitorul nostru Iisus Hristos. Conform cărții se poate spune că sioniștii conduc lumea prin masonerie, prin deținerea rezervelor de aur ale planetei, a băncilor și a burselor, a justițiilor și forțelor armate, la care se adaugă posesia rezervelor energetice ale planetei și controlul asupra mass-mediei. De aici și până la administrația unică a Europei, pentru distrugerea creștinismului, n-ar mai fi decât un pas, dacă ar fi să ne luăm după întâmplările prin care trece eroul principal al Conspirației Satanei. Aici veți regăsi variante nebănuite ale istoriei, ne sunt dezvăluite adevăratele motive pentru care s-au produs anumite asasinate, cum au fost uciși și de ce, Hitler, soții Ceaușescu, Merlin Monroe, Kennedy, Bin Laden, prăbușirea turnurilor World Trade Center; iar pakistanezii, cei învinuiți de terorism de tot globul, nu ar fi decât niște victime ale evreilor, conform cărții Conspirația Satanei. State puternice ale lumii conduse din umbră de evrei, asasinate și comploturi terifiante, de care noi oamenii de rând nici nu avem habar, și care sunt mușamalizate și ”îmbracate” frumos.

             Scris cu dragoste pentru Dumnezeu, romanul de față dezvoltă ideea de sacrificiu necondiționat pentru adevăr, ce nu poate fi observat decât cu ochii minții și un oarecare efort de concentrare. Iar de aici se poate trage concluzia că motivul pentru care Mântuitorul a fost răstignit este că avea cunoștință despre gândurile și aspirațiile evreilor, ale viitorilor sioniști. Am rămas uimită când în rândurile romanului sunt precizate fraze din Talmud, cartea sfântă a evreilor, care instigă la ură și dezbinare, la crimă și sânge toate în numele unui Dumnezeu care coincide de foarte multe ori cu vreerea Satanei. Evrei urmăresc pe parcursul romanului să distrugă creștinismul, să conducă lumea, să legalizeze prostituția, homosexualitatea și alte lucruri, care sunt interzise cu desăvârșire de Biblia creștină și implicit de Biserica Ortodoxă. Voia evreilor este întotdeauna contra creștinismului.

         Pe de altă parte, prin lucrarea sa, autorul încearcă să trezească atenția Bisericii Ortodoxe, datorită pașilor greșiți pe care această entitate i-ar fi făcut în ultima sută de ani. Totodată, speră ca ochii cititorilor credincioși să se deschidă mai mult, spre perceperea adevărului și revenirea la dreapta credință a înaintașilor noștrii.

       Deși este o carte puternică care prezintă fața necruțătoare a evreilor, autorul nu poate fi acuzat de antisemitism, deoarece, în conștiința lui, acesta este convins că prezintă adevărul adevărat și numai adevărul, așa cum l-a perceput el. Pe acest considerent el speră că evreii, în cele din urmă, se vor creștina și toată omenirea va ajunge să fie, astfel, fericită.

Sir. Gaby nu dorește învinovățirea unei națiuni pentru toate rele lumii, ci doar recunoașterea anumitor greșeli și renunțarea la posibile planuri diabolice bazate pe conspirații internaționale. El mai consideră că, atâta vreme cât va exista măcar un singur credincios dispus să se scarifice în numele adevărului și al bunul Dumnezeu, El nu ne va lăsa pieirii.

         Așadar Conspirația Satanei de Sir. Gaby este o carte puternică plină de informații și învățăminte care ne ține cu sufletul la gură pe tot parcursul acțiunii.

        Este o carte pe care v-o recomand din suflet și care merită să fie citită fără doar și poate!

Recenzie scrisă de Gheorghe Alina  

Despre sinceritate

     masca

         Am observat că trăim într-o lume cenzurată, în care sinceritatea este de foarte multe ori ascunsă sau percepută ca fiind negativă. Unii nu o scot la suprafață din nepăsare, iar alții de teamă să nu supere. Iar dintre cei care sunt sinceri indiferent de situație sau conjunctură, sunt de multe ori considerați mitocani sau insensibili.

           Eu una sunt pro sincerității. Susțin sinceritatea până în măduva oaselor. O lume cenzurată și temătoare nu este cu nimic mai bună, ba din contră în timp duce la falsitate și la pierderea identității.

          De ce avem nevoie de sinceritate?!

  • pentru a fi mai buni;
  • pentru a-i ajuta pe cei din jurul nostru;
  • pentru o conexiune mai durabilă;
  • pentru un spirit și un psihic mai sănătos;
  • pentru că doar așa putem învăța din greșeli;
  • pentru că fiind sinceri ne binecuvântăm cu iertare;
  • pentru că vom fi mai apreciați;
  • pentru că vom greși mai puțin;
  • pentru prietenii și iubiri mai durabile;
  • pentru că devenim mai curați;
  • pentru o conștiință aproape de perfecțiune;
  • pentru dreptate;
  • pentru crearea unei lumi mai sigure.

Motivele sunt nenumărate și chiar nelimitate, dar pentru a fi sincer cu alții trebuie să fim în primul rând sinceri cu noi înșine, să facem cele mai bune alegeri și să avem un sistem de valori just. Nu poți fi sincer cu ceilalți și când vine vorba de tine să poți recurge la tertipuri pentru a te eschiva. Deobicei nesincerul se teme de sinceritate, el nu poate răzbi în viață fără o minciună salvatoare, fără o mică înșelătorie, fără curajul pe care i-l oferă o prefăcătorie. Dar nu uitați, minciuna are picioare scurte. Într-un final vor descoperi și ceilalți adevărata personalitate. Să lăsăm măștile și să fim noi. Fiind mai sincer te ajuți pe tine și-ți arați iubirea pentru aproape. Ce fel de prieten te poți numi dacă nu ai verticalitatea necesară pentru a-i arăta aproapelui tău unde greșește?!

         Susțin sinceritatea, dar haideți să fim sinceri într-o manieră frumoasă, fără să jignim, fără să anulăm personalitatea celuilalt, fără să îl rănim. Sinceritatea implică în primul rând coerență, adevăr și bunătate. Dacă vrei să fii sincer doar pentru a face rău cuiva sau pentru a-l răni, aceea nu mai este sinceritate ci răutate. Cu toți vrem să învățăm din greșeli, dar uneori noi nu vedem unde și când greșim, de aceea este bine să ne înconjurăm de oameni puternici care să aibă curajul necesar să ne arate unde nu facem bine.

        Adevărul doare de cele mai multe ori, dar cum să ne dezvoltăm și să creștem ca ființe spirituale dacă nu schimbăm în noi ceea ce este nociv și viciuos?! Mulți se tem să fie sinceri, mulți se tem să nu rănească, dar poți fii sincer și fără să ”lovești”. Minciuna și răul sunt cele mai credibile, dar de ce să alegem calea ușoară?!

         Cheamă persoana într-un loc ferit și explică-i unde greșește, nu pentru că tu ești cel mai deștept, nici pentru spiritul tău justițiar, ci pentru a-l ajuta și a-i deschide ochii. Sinceritatea este fundamentul oricărei relații.

        Dacă am avea curajul și verticalitatea necesară să trăim în sinceritate, lumea noastră ar fi infinit mai bună.

        Fii sincer cu tine însuți și cu aproapele tău, sinceritatea este cheia adevărului și înțelegerii!

 masca-1

 

 

Sursă foto Google

Articol scris de Gheorghe Alina

Plătim pentru sinceritate…

           Cursul firesc al vieții s-a cam pierdut și nu mi se pare deloc normal. Într-o lume alertă cu niște oameni veșnic grăbiți închistați în probleme și griji… în fuga după bani, uităm de lucrurile care sunt cu adevărat importante în existența unui om. 

 bani-depozit-shutterstock1

            Am ajuns să plătim pentru sinceritate, plătim pentru a fi ascultați, plătim pentru adevăr, plătim pentru dragoste, plătim pentru timp, am ajuns să plătim pentru orice în teama noastră de a nu fi vânduți la primul colț. Dacă am avea mai multă răbdare, dacă am avea urechi de ascultat, dacă am avea inimă pentru iubit, dacă am avea înțelepciune pentru sinceritatea de care avem nevoie cu atâta ardoare și timp pentru ceea ce este cu adevărat valoros, atunci nu doar că viața noastră s-ar îmbunătăți substanțial, dar am fii și mult mai liniștiți, mai fericiți și mai iubiți.

 ascultare-activa

         Cui să te destăinui când nimeni nu vrea să te asculte, cui să-i spui supărările când nimeni nu are răbdare pentru problemele tale, pe cine să iubești când toți aleargă doar după pasiune și plăceri carnale și mai ales cu cine să fii sincer când toți au uitat ceea ce înseamnă adevărul?!

        Semănăm minciună, neîncredere, perversitate și lăcomie dar cerem dragoste împărtășită, avem pretenția ca lumea să ne ajute, să ne asculte și să ne fie alături… nu se poate oameni buni! Nu se poate să primim fără să oferim, nu putem semăna greșit și apoi să cultivăm roade bune… este greu.

         Și uite așa ajungem să plătim. Banul este schimbul pentru orice, pentru liniște, pentru fericire, pentru plăcere, pentru ascultare și mai ales pentru răspunsuri. Ne rătăcim pe căi greșite și apoi așteptăm o mână salvatoare care să ne scoată din impas. Mai sunt și oameni de bine care ne sunt alături și sunt dispuși să ne ajute de fiecare dată când avem nevoie… însă acești oameni merită același devotament din partea noastră.

         Mi se pare cel mai crunt, mai nefiresc și mai dureros să ajungi să plătești pentru acte neprețuite cum sunt sinceritatea, ascultarea și dragostea… este de neconceput.

         În ultimul timp oamenii apelează la psihologi pentru problemele lor. Este foarte bine aș spune, astfel evităm eventuale afecțiuni psihice și spirituale care ne-ar putea face rău mai târziu. Dar mi se pare nefiresc să mergi la psiholog pentru a fi ascultat și pentru a ți se răspunde cu sinceritate. Omul are nevoie de adevăr, chiar dacă răul este cel mai ușor de crezut. Mergem la psiholog când avem o problemă cu stima de sine, pentru a fi încurajați, pentru a ni se spune pe ce drum să o luăm, pentru a distinge binele de rău. Adevărat că psihologul este specializat în a ne acorda ajutorul de care avem nevoie… însă dacă am avea lângă noi oameni mai iubitori, mai răbdător, care să ne asculte, care să ne spună verde în față unde greșim când o luăm pe căi nefaste, metehnele nu s-ar mai acumula pentru ca în timp să ne doboare la pământ.

        Un suflet fără secrete care tratează viața cu verticalitate și își asumă fiecare acțiune va fi un om mai liniștit. Toate lucrurile nespuse, toate neîmplinirile neacceptate, toate tristețile, toate se adună făcând ravagii în interiorul nostru. De aceea este bine când trecem peste un moment de cumpănă sau de maximă intensitate, să ne înconjurăm de oameni care ne iubesc și ne sprijină. Altfel ne îmbolnăvim spiritul și mintea…

        Plătim pentru sinceritate și ascultare pentru că lumea nu mai are răbdare… comunicarea face cel mai bine sufletului, să împărtășești problemele tale cuiva, vei găsi rezolvarea lor…

       Haideți să fim mai buni și mai sinceri, să învățăm să ascultăm și să iubim, să fim tot ceea ce noi vrem de la viață, astfel nu vom mai plăti pentru neprețuit.  

       Dă sens încrederii!!

Articol scris de Gheorghe Alina

 

 

Afla care sunt acele diete eficiente de slabit despre care vorbeste toata lumea.

Nu da drumul…

Nu da drumul din mână inocenţei tale,

 păstrează parte din sufletul de copil.

 Nu da drumul din mână sincerităţii tale,

 nimic nu aduce mai multă lumină decât Adevărul.

 Nu da drumul din mână iubirii ímpărtăşite,

 când o-ntâlneşti o dată, greu o regăsești.

 Nu da drumul din mâna ta magiei,

 fără un strop speranţă şi de vis… viaţa e amară!

 Nu da drumul din mână fericirii,

 păstreaz-o, sporeşte-o, îngrijeşte-o.

 Nu da drumul din mână succesului tău,

 fii vizionar, tu poţi.

 Nu da drumul din mâna ta poeziei,

 fără sensibilitate, ce rămâne?!

 Nu uita, nu te lepăda de bucurie şi de muzică,

 zâmbeşte, cântă, simte, trăieşte.

 Nu da drumul vieţii tale, din mână,

 fii propriul tău stăpân.

 Nu da drumul din mână iertării,

 dacă nu vei ştii să ierţi, nu vei fii cruţat din căile destinului.

 Nu da drumul din mâna ta dreptăţii,

 fii just cu tine însuţi dar şi cu aproapele tău.

 Nu da drumul virtuţilor,

 ai grijă, şi păcatul şi virtutea sunt feţele aceleiaşi monede.

 Nu da drumul din mănă bunătăţii,

 este-atât de rară şi nepreţuită.

 Nu te lepăda de omeniei,

 fără ea eşti doar o brută!

 Fii om, spirit, divinitate, artă şi natură!

 Fii universul tot!

maini

Vers liber scris de Gheorghe Alina

Despre viață și moarte…

 

Acum câțiva ani am citit Divina Comedie a lui Dante Alighieri, o operă de mare valoare, defapt cea mai semnificativă operă a lui Dante. Acțiunea se petrece în primăvara anului 1300, înainte de Paște, iar autorul întreprinde o călătorie prin Infern, Purgatoriu și Paradis, unde îl așteptă iubirea vieții lui. Drumul prin cele trei stadii ale lumii de dincolo este bineînțeles doar o reveerie, însă genialitatea cu care autorul descrie întreaga călătorie este cu adevărat extraordinară. Merită să o citiți.

          Pornind de la această operă ani de-alungul m-au obsedat acele imagini din Infern, am început să mă gândesc mai mult la păcate, la moarte. Până să citesc această operă, moartea îmi era destul de străină, nu prea eram conștientă de tot ce implică acest fenomen. Cu toții ne gândim la moarte ca fiind un lucru firesc… a murit, a fost îngropat și cam atât. Însă când vine vorba de noi înșine, de persoanele dragi, lucrurile se schimbă și începem să privim altfel lucrurile. Începem să aprofundăm, să medităm, să suferim, ne temem, vrem motive bine întemeiate și explicații plauzibile. Dar nimeni nu poate știi când i se va împlini vremea să treacă dincolo. Cred că pe toți ne obsedează gândul morții, mai ales când în familie a existat un episod tragic în care cineva a murit fulgerător.

Religia creștin-ortodoxă oferă siguranța unui Rai și al unui Iad, Purgatoriul fiind doar o zonă temporară de poposire a sufletului. Hindușii promovează reîncarnarea, în care sufletul omului, care moare, merge în trupul unui bebeluș care abia se naște. Mă încântă reîncarnarea mai mult decât noțiunea de Rai și Iad. Adevărul nu îl știe nimeni, până la urmă nu știm cu siguranță ce se întâmplă cu noi când trecem în neființă. Sigur că avem atâtea mărturii scrise cum că Raiul și Iadul sunt reale, preoții se îngrijesc tot timpul să ne amintească de ele. Să ne dea speranță cu frumusețea Raiului și să ne sperie cu ororile din Iad.

          O certitudine este că nimic nu rămâne neplătit, nici de legea omului și nici de legea divină. Orice faptă bună este răsplătită, așa cum toate răutățile se răsfrâng asupra noastră mai devreme sau mai târziu. Nimeni nu este invincibil sau de neatins, nu știi niciodată ce te poate aștepta. Astăzi ești sus, prosper, sănătos, frumos și mâine te poți trezi bolnav, sărac, urât, mutilat; astăzi ești viu, mâine poate nu mai ești deloc. Avem cu toții o singură certitudine ne naștem și murim, un filozof celebru spunea că ne nștem ca să murim. Eu nu prea sunt de acord cu această afirmație, avem mult mai multe lucruri bune de făcut și de oferit decât trecerea această în neființă. Avem o menire, un scop în viață care trebuie îndeplinit înainte de moarte. Moartea este încheierea vieții materiale, însă sufletul trăiește mai departe, el continuă să existe.

           Din punct de vedere științific în momentul morții, când inima încetează să mai bată, când plămânii nu mai sintetizează, când toate funcțiile organelor se opresc, creierul este cel care moare treptat, nu moare dintr-o dată. El se stinge asemenea unor beculețe legate în serie, iar partea creierului responsabilă cu vederea și auzul este cea care moare ultima. Așadar deși funcțiile tuturor organelor s-au oprit, deși omul intră în moarte cerebrală, acesta continuă să audă și să vadă câteva minute după. Dacă acest fapt este dovedit științific eu una sunt îngrozită. Mi-e frică foarte tare că atunci când voi muri, voi auzi și voi vedea tot ce se întâmplă lângă mine. Să aud toată durerea celor din jur, să o simt. Plus că din bătrâni se afirmă că sufletul omului care moare  agonizează în casa în care a stat timp de trei zile. Ce oroare să nu știi ce-i cu tine, să vorbești, să țipi și nimeni să nu te audă. Să vezi cum zaci în coșciug și să nu îți poți ridica corpul de acolo. Mă gândesc cu groază la momentul când coșciugul este coborăt în pământ, dacă eu aș fi acolo captivă m-aș simți ca și cum aș fi îngropată de vie… Îngrozitor! Sper să nu fie adevărat, iar sufletul să treacă unde îi este locul, dintr-o dată, fără să mai vadă durerea din urma lui, fără să mai audă, fără să simtă.

              Dar mai tare decât moartea mea mă îngrozește moartea celor pe care îi iubesc, să nu pot să îi ajut, să nu știu ce se întâmplă cu ei… să mă tem pentru sufletul lor. Să cred că ar vrea să îmi vorbească și totuși să nu poată. Dureros. Nu știu dacă ați văzut vreodată vreo persoană decedată… vă spun eu cum arată… ca o carcasă goală. Este doar un trup ce pare gol pe dinăuntru. Un trup greu, rece ce pare făcut din pământ, dar gol. În momentul când persoana a murit nu mai rămâne decât o umbră materială din ceea ce a fost cândva. Adevărat se spune omului care plânge la căpătâiul cuiva mort, să nu mai plângă, pentru că el nu mai este acolo. Chiar nu mai este, este doar o carcasă. Știu că sună dur, dar este realitatea. Apropo de asta, n-am să înțeleg niciodată de ce apropiații unei persoane decedate, într-un accident, moarte cerebrală, sau alte cauze, nu dau voie să le fie luate organele bune pentru a salva alte viați. Chiar nu înțeleg cu ce îi mai sunt de folos dacă oricum nu va mai trăi. Nobil ar fi dintr-o viață pierdută să ajutăm să trăiască alți oameni, așa moartea fulgerătoare nu va mai fi doar o moarte și durere… ar însemna șansa unei noi vieți. Ar fi bine ca toți dintre noi să devenim donatori de organe, dacă ceva neașteptat ne curmă viața. De ce să ajungem hrană la viermi, întregi, când putem da a doua șansă altcuiva care chiar ar avea toate șansele să trăiască. Am văzut de curând la știri o româncă care lucra în Italia, care a murit într-un accident și care era donatoare de organe. Din moartea ei și din trupul ei s-au salvat alte cinci vieți. Ce poate fi mai înălțător decât gândul că datorită ție, alții trăiesc. Cu ce îți mai sunt de folos ție organele dacă oricum sufletul tău și-a luat zborul pe alte meleaguri. E o prostie să vrei să păstrezi un trup complet pentru că oricum pământul, umiditatea și timpul te vor descompune până ce vor rămâne doar oasele. Hai să facem din viața noastră o modalitate de a salva alte vieți, crede-mă nimeni nu îți garantează ziua de mâine.

          Gândește-te dacă mama ta, sau tatăl tău, sau sora, fratele, copilul, soțul, iubitul sau oricine îndrăgiți voi, ar avea nevoie de un transplant de inimă, sau de rinichi, sau de ficat; să îl vezi cum se chinuie, cum suferă din cauza organului său bolnav și tu să nu îl poți ajuta. Să știi că este pe lista cu transplanturi de nu știu câte luni, sau ani și totuși să nu existe o inimă și pentru el/ea. Oamenii bolnavi așteaptă cu anii și poate nu se realizează niciodată transplantul, tocmai din cauza oamenilor egoiști sau poate doar ignoranți care nu devin donatori de organe. Nu uita, moartea ta poate să însemne mai mult decât o moarte, poate să însemne viață.

             În vâltoarea scrierii am divagat de la subiect, vroiam să scriu despre viață și despre moarte în general, dar mi-am amintit cu gândul la moarte cât de importantă este viața. Nu știu câți dintre voi conștientizați venirea morții, fericiți cei care n-o faceți, însă dintre cei care vă gândiți și poate vă și temeți, pentru că este omenește să îți fie frică, ar trebui să trăim cu toții frumos, responsabil și cu doza de nebunie admisă de propriul set de valori. Noi oamenii nu suntem făcuți pentru clipă, să trăim clipa… religia ortodoxă spune că suntem făcuți pentru veșnicie, iar viața nu înseamnă decât pregatirea pentru împărăția lui Dumnezeu. Eu aș spune că este bine să îți trăiești viața așa cum îți place atâta timp cât nu-i îngrădești pe ceilalți, atâta timp cât nu îți construiești fericirea pe nefericirea altora. Spun că din iubire pentru noi si pentru respectul de sine este bine să trăiești pentru tine, dar ajutându-i și pe ceilalți. În egoismul propriei trăiri ar fi bine să ne facem timp și pentru fapte bune, pentru aproapele nostru. Într-o lume în care toți ne plângem de răutatea celorlalți, de egoismul lor, hai să fim noi primii care devenim schimbarea în bine. Să știi că niciodată nu vei fi ținut minte ca fiind omul care a creat pentru sine, vor fi amintiți doar cei care au adus un folos întregii omeniri. Egoiștii sunt repede uitați și abandonați.  Fă din viața ta și din moartea ta un motiv de sărbătoare, alege să îți găsești rostul în viață, menirea petru care ai fost născut. Dar fii sigur că menirea ta are legătură cu ceilalți, cum singur nu poți trăi, nici faptele bune nu le faci doar pentru tine. Ateu să fii, să nu crezi în nimic și tot simți în interiorul tău când faci ceva bun sau rău. Tot simți în interiorul tău pulsând și dospind ceea ce tu trebuie să fii pe durata vieții tale. Nimeni nu s-a născut să facă umbră pământului degeaba, dar dacă totuși alegi să trăiești în van, nici moartea ta nu va însemna nimic.

           Sper din tot sufletul că moartea, în genere, să însemne trecerea către divinitatea, această trecere să fie ca o completare a ceea ce noi toți am realizat pe durata vieții.

Abia atunci să devenim întregi sau din contră să ne risipim de tot. Și când talerul va atârna mai greu spre răutăți… atunci te poți considera pierdut, poți considera că ai trăit degeaba…

                           Articol scris de Gheorghe Alina

Blestem!

Călare pe adevăr,

Plâng și zbier,

Strig și blestem!

 

 

Piei din calea mea!

O! Tu piază rea!

Satană cu chip de om,

Trezește-mă din somn.

 

 

Încătușata și adormită,

Ai crezut că-s abolită!

Ei, uite că nu-i așa…

Sunt vie dar nenorocită!

Rănile îmi sângerează,

Mintea mă cam neglijează.

 

Atâta amar de vreme m-ai mințit…

Am fost chiar oarbă, m-ai păcălit.

Însă gata te-am abandonat,

Fii sigur că s-a terminat.

 

Căci rațiunea mă trezește,

Peste ochi te plesnește,

Și-ți comandă să taci!

Să te-ntorci între draci.

 

 

La naiba cu tine, la naiba cu tot!

Dispari din viața mea,

Ființă odioasă,

Rece și geloasă,

Haină și egoistă…

Mincinos nevoie mare,

Gură slobodă, rea-voitoare.

 

 

Chip frumos și suflet scrum,

Asta ești, un fel de nul!

N-ai iubire, nici visare

O să semeni doar uitare!

 

 

Cei ca tine sunt degeaba,

Dracușori ce-ncurcă treaba,

Narcisismul, vanitatea

Cântăresc dur greutatea.

 

 

Tot ce știi tu despre tine

Sunt iluzii inutile.

 

 

Te pupi singur în oglindă,

Tu nu vezi că n-ai de ce?!

Ești un mare dobitoc

Plin de fiţe, mormoloc.

Iar atâta înjoseală,

E de-ajuns pentru o seară.

 

 

 

Hai întoarcete-n pământ

Plin de ‘patos’ și flămând.

Ai atâta nepăsare,

Nu-i așa că-mi dai crezare?!

 

 

Tu credeai că poate mor,

Că mă perpelesc de dor!

Eu îți spun să pleci, iubite

Du-te, lasă-mă, sunt bine!

 

 

O să mor de râs degrabă,

Când te văd căzând pe stradă,

Ca un prost într-o grămadă

Un pisoi împuns de-o spadă!

 

 

 

Din cea mai gingașă floare,

Sunt o fiară în strânsoare!

Asta meriți, chiar mai rău,

Nu sunt la cheremul tău!

 

 

 

Ducete-ai în foc de-ndată,

Cu iubirea ta sfruntată.

Și cu Lucifer de mână,

Să cutezi că am fost bună.

 

 

Oamenii ca tine nu merită iubire,

Nici îndurare, nici oblojire.

Tradători și acizi,

Cu ochii mereu perfizi.

 

 

Acum m-am deșteptat,

Fii sigur că te-am uitat,

Nu mai însemni nimic,

Ești o scrisoare-ntr-un plic,

Lipit și azvârlit!

 

Adio! Cu bine!

Să nu mai aud de tine!

Articol scris de Gheorghe Alina