Despre tristețe și alte minuni

Cineva mi-a spus acum ceva timp – Pe om îl prostește fericirea! Omul gândește și acționează doar atunci când este încercat de tristețe, frământari și griji! Tristețea motivează omul, fericirea îl plafonează! La primul impuls, am zis că sunt doar prostii. … Continuă lectura

Rănește-mă cu adevărul

f91320a8253e507ebae0fc815ef4d462

Sinceră să fiu, nu-mi place să fiu rănită deloc. Dar decât să fiu prostită cu minciuni, mai bine să fiu rănită cu adevăruri. Deși pe moment adevărul mă rănește, după ceva timp, când gândurile se domolesc și nervii își găsesc drumul către starea de liniște, adevărul ajunge să mă consoleze. Așa că îți ordon – rănește-mă cu adevărul, nu mă prosti cu minciuni gratuite!

Cui ordon? Nu știu! Oricui! Tuturor celor care decid să-și lege viața de a mea! Consider că viața este frumoasă și oamenii sunt cei mai prețioși. Îmi ghidez existența după un soi de zânisme care mă ajută să trăiesc în echilibru – pozitivă, luminoasă, veselă și cu gândul numai la bine. Dacă aș renunța la aceste zânisme, aș fi o amărâtă care s-ar teme și de umbra ei. Probabil că aș umbla pe stradă cu o pungă în cap și nu aș mai îndrăzni să fac nimic, nimic din ce-mi doresc sau îmi place să fac!

Dar cum nu pot să trăiesc singură, am nevoie de oameni speciali lângă mine. Nu e vorba de o nevoie materială, ci de nevoi emoționale. Am nevoie să iubesc și să fiu iubită. Sunt oameni cărora le încredințez inima mea pe tavă, dar sunt și oameni de care mă feresc. Însă oricât m-aș feri, se mai întâmplă să pic în plasă! Urăsc să fiu dezamăgită! Dar sunt om și nu pot să mă feresc chiar de toate relele. Când dau piept cu răul, prefer adevărul! Prefer să mi se spună în față ce nu merge, ce nu funcționează, unde am greșit sau care e situația, decât să fiu mințită!

Dacă detest ceva pe lumea asta cu ardoare, sunt minciunile. Mi se par josnice și nu aduc niciodată nimic bun! Prefer adevărul dur. Astăzi plâng, mă dau cu capul de pereți, îmi atârn inima într-un cui, dar îmi revin. Minciunile în schimb mă aruncă în Purgatoriu, trăiesc într-o agonie care mă consumă teribil! Nu-mi place incertitudinea și este atât de neplăcut atunci când inima îmi spune să cred, iar mintea mă face să mă îndoiesc puternic. Nu vreau să mă îndoiesc! Vreau să trăiesc în siguranță! Și numai adevărul mă poate menține în siguranță, oricât ar fi de dur! Măcar știu o treabă – ori e albă, ori e neagră! Sunt în stare să accept un adevăr neplăcut! Dar nu accept niciodată o minciună, doar pe cele nevinovate. 😀

Agonie…

Mă mișcam în reluare,

Aveam senzația că merg,

Dar de fapt stăteam pe loc.

Aveam impresia că mă mișc,

Dar pămâtul parea să stea pe loc,

Niciun pomn nu mișca,

Nici o floare nu-mi zâmbea,

Nici o pasăre nu-mi șoptea.

Nici măcar pieptul meu

Nu dădea semne că ar pulsa viața.

Sângele meu nu se mai afla în vene,

Era undeva în afara corpului,

Îmi atârna pe piele nefiresc,

Șiroia din toți porii.

De unde atâta sânge?!

Era al meu?!

Era al altora?!

Nici eu nu știam,

Mă aflam în șoc,

Dintre copaci se auzeau vaiete.

Vaietele lor mă îngrozeau,

Mă umpleau de frică,

Nu știam ce să fac,

Unde să-i caut, unde să-i găseasc.

Nu mă temeam pentru mine,

Mă temeam pentru ei.

Lupii mișunau printre copaci,

Se fereau de mine,

Când de fapt trebuia să mă feresc

Eu de ei…

Urlau parcă în tandem cu ei,

Cu ei, cu apropiații mei.

Într-un final am început să simt mișcarea,

Dar mă rătăceam,

Agonizam în ceață și frig.

M-am așezat undeva, pe jos,

Am stat și-am așteptat,

Zăpada sub mine se înroșea,

Somnul mă toropea,

Și-am adormit…

Să fi fost oare somnul de veci?!

Limb…

1248891-bigthumbnail

Nu iubesc, însă iubesc ideea de iubire…
cred în dragoste, o recunosc…
dar e atât de greu de-ntreţinut iubirea…
nu sunt nici măcar îndrăgostită, dar ador sentimentul propriu-zis…
nu simt durere, nici dezolanţă, totuşi mă simt pustiită…
mi-e bine şi aşa, totuşi mai completă m-aş simţi în doi…
nu sunt nici tristă, dar nici fericită…
trăiesc între agonie şi extaz,
nu-i nici Rai, nici Iad… un fel de Purgatoriu pământesc.
Nu plâng, dar deplâng în sine acea singurătate acută…
Aş atinge un suflet, m-aş amprenta într-un destin,
m-aş arunca în eterul iubirii, însă trebuie să mă vrea şi ea pe mine…
căci de un timp îndelungat mă ocoleşte…

Vers liber scris de Gheorghe Alina