Cine Ea?

2b0d30dc081f22cf45211fe1a6563417

Cine e EA?

Mereu s-a întrebat! Cine e Ea? Nu s-a născut din dragoste! Nu-și știe originea paternă. Nu a cunoscut niciodată afecțiunea unui tată devotat. Nu a venit pe lume din dragoste, ci a luat naștere din dorință, din pasiune, din poftă. Nu inocența a procreat-o, nu legătura dintre două suflete, ci legătura dintre două trupuri. Nu a cerut să se nască, nu a cerut să trăiască și totuși a făcut-o. Cum a luat prima gură de aer, s-a agățat de viață cu dinții. A devenit alinarea și pedeapsa celor din jur. A devenit ancora mamei ei, fericirea bunicului, veselia prietenilor, exemplul cunoscuților și otrava iubiților. Era un copil, habar n-avea că viața avea să-i dea de toate – bucurii, dezamăgiri, probleme, greutăți, lecții, dar și experiențe minunate, pe care le păstrează cu sfințenie în suflet. Le-a strâns pe toate, le-a adunat, le-a clasificat, pe unele le-a păstrat, pe altele le-a aruncat și totuși… astăzi se întreabă cine ea?!

Cine e Ea? De unde vine și încotro se îndreaptă? La ce visează? Ce-și dorește? Ce urmărește? Cum e ea? E bună? E rea? E frumoasă? E urâtă? E deșteaptă? E proastă? Cum e? A cui e? Își aparține sau le aparține. În fața ei sunt o grămadă de drumuri. Unele întunecate, altele luminoase! O atrage greul, o atrag enigmele, o atrag provocările și se aruncă în mijlocul lor bucuroasă. Niciodată n-a ales calea ușoară și niciodată n-a făcut așa cum ar face toată lumea. A fugit de când se știe de turmă! Nu se regăsește în ea! Mulțimea o sperie! Întotdeauna a ridicat capul mai sus decât ceilalți și a țintit mai sus decât au încurajat-o alții. Este o încăpățânată, nu ascultă pe nimeni și acolo unde este marea mai tulbure, se aruncă în valurile ei! Îi place să încerce pericolul, să îl testeze, să se joace cu el și își asumă fiecare daună pe care singură și-o aduce sufletului său plămădit din bine și rău. Binele nu o impresionează prea mult. Frumosul o plictisește. Ușorul nu o interesează. Nu știe să trăiască lin și nici nu vrea.

Și totuși cine este Ea? Urmează să descopere! Încă mai are de trăit, încă mai are de iubit, încă mai are de experimentat, încă mai are de testat, încă mai vrea să se joacă, încă se mai are pe sine. Când nu o să-și mai aparțină, probabil că din afară o să observe mai bine cine este ea. Oricum, nici nu este disperată să afle. Se lasă purtată de viață și are de gând să meargă înainte, până-n pânzele albe. Căci pânzele albe o vor învălui cu răcoarea lor și o vor face să-și dea seama că viața ei nu a fost o irosire de sine. Atât timp cât va continua să dăruiască, viața ei va avea întotdeauna sens… cel puțin pentru alții, dacă nu pentru Ea.

Citatul zilei – 25 februarie

20150225_154838

           Fiecare dimineață mi-o încep cu câte un citat. Citatul de astăzi spune așa: „In all the winters of suffering remember that spring always follows.”, de Nicolae Iorga.

        Diminețile mele au alte nuanțe de când mi le încep cu câte un citat motivațional. Mă bucur că am tăria necesară de a nu mă uita la citatul de mâine. Las mâinele să vină, nu mă grăbesc, oricum nu sunt curioasă ce mă așteaptă în viitor. Constat că a început să-mi placă să fiu surprinsă. Lucru pe care nu l-aș fi crezut vreodată. Eram curioasă și nerăbdătoare. Încă mai sunt curioasă, dar dacă forțez „norocul” și aflu dinainte la ce mă voi gândi mâine, atunci mâine ce farmec va mai avea?! Așa că mă astâmpăr!

            Și da, după orice suferință, dacă nu vine fericirea, sigur se așterne liniștea. După ploaie răsare întotdeauna curcubeul. După nor, apare soarele. După durere, se așează alinarea. Oricât ar fi viața de grea, eu întotdeauna sunt pozitivă, știu că mâine va fi mai bine decât astăzi. Nicio durere nu este veșnică și nicio suferință nu rămâne la fel de intensă la infinit. Dacă vrei să îți fie bine, atunci „primăvara” sigur te va atinge. Trebuie doar să speri și să crezi în puterea binelui de mâine. 🙂

Câmpul de maci

     1394399_752248898123753_160003309_n
         Hai mai bine să ne purtăm dragostea în doi, pe un câmp de maci și o pajiște verde… Ce rost are să fugim unul de altul, când suntem la distanță de-o atingere… la distanță de o mângâiere se află iubirea noastră. Ce-ar fi dacă ne-am tăvăli pe iarba plină de rouă și ne-am lăsa liberi sub cerul albastru de mai?! Ți-aș săruta gura cu foc și iuțeală și ți-aș zdreli buzele cu pasiunea nebună ce-o simt. Și fluturii să ne șuiere pe la urechi cântecul fericiților cei mai îndrăgostiți. Tu să fii colțul meu de Rai și eu să fiu marea albastră după care suspini cu atâta dor. Să fim împreună o ploaie de dragoste nemuritoare, să ne atingem mâinile cu atâta sfială și teamă, încât să credeam că ne-am putea topi într-un suspin.
         Să-ți așezi capul în poala mea, să-ți pui obrazul pe piciorul meu dezgolit, iar eu să îți mângâi buclele întunecate, să te dezmierd în cuvintele cele mai tandre. Aș vrea să știu, că un simplu sărut pe obraz ți-ar putea șterge toată mâhnirea. Mă iubești, știu că o faci, dar pari trist și neconsolat. M-aș cuibări de grabă în sufletul tău, ca să-ți pot invada corpul cu lumina pozitivismului ce îl simt, să îți vindec pe rând fiecare supărare, fiecare rană a neîmpliniri și să îți pun acolo, în căpușorul tău frumos, ideile cele mai bune… speranța viitorului sigur și frumos. Aș renunța la viața mea, pe acel câmp de maci, ca să te bine-dispun pe tine… prezența mea te-alină, dar aș fi vrut în loc de alinare, să îți ofer cea mai deplină fericire. Dar ești om, și parcă în viață nu te poți mulțumi numai cu iubire, ai nevoie de mulțumirea unei vocații, de satisfacția unui talent. Aș fi vrut eu să fiu talentul tău și tu să mă materializezi în artă. Așa aș fi sigură că ai fi fericit, iar eu nu m-aș pierde în eter, ci aș rămâne pe veci nemuritoare în opera ta.
          Așează-te lângă mine pe iarbă și ține-mă de mână, hai să ne gândim la noi… la cum vom arăta peste ani împreună, la copii noștri cu părul închis și ochii albaștrii. Ce îmi place să-ți privesc zâmbetul cald, ochii sclipitori și puțin triști… statura ta impozantă și copleșitoare. Uh… sunt plină de dragoste și mi-e atât bine…

Ploaia…

               poze-de-toamna

          Serile trecute a plouat extraordinar de frumos, violent, acerb, răsunător, exact cum îmi place mie. Ador să ascult noaptea ploaia, să o miros, să o simt prin toți porii. Să îmi las fața brăzdată de picurii reci și mari… mă simt de parcă viața mi-ar curge prin vene cu o vitalitate nemapomenită. Ploaia cred că este singurul fenomen al naturii cu adevărat poetic, literar și liric. Emană poezie și poveste deopotrivă. Parcă ar purifica pământul și natura întreagă și pe deasupra ne spală și nouă păcatele, pornirile rele, durerile și frustrările.

           Ploaia este magică și fantastică, ploaia este răcoritoare, este divină, frumoasă și grațioasă. Ploaia este senzuală și sexy, emană erotism și fantezie. Ce poate fi mai frumos decât să stai și să asculți cântul însetat de dorință al ploii, să privești cum din cer cad ropote de picuri și astfel scaldă întreaga natură într-o mare de visare. Ploaia este sentiment și visare, este iubire și tristețe sub aceeași față, amintiri și totuși conștientizarea prezentului. Ploaia mă îndeamnă să cuget, să simt și să meditez spre zări necunoscute, dar care pot fi atinse prin voință și putere.

apa-de-ploaie

         De ploaie mă leagă numeroase amintiri, am pătimit dureri în ploaie, m-am fericit în toiul unei ploi, am plâns o dată cu cerul și m-am bucurat de nenumărate ori însoțită de un curcubeu viu colorat. Curcubeul pulsează și el, este minunea vie că dragostea împărtășită există, că este acolo în zare și ne așteaptă, pe toți, și pe mine și pe tine. Curcubeul după ploaie este aidoma fericirii după o perioadă îndelungată de chin și furtună. Curcubeul este atingerea dintre două suflete ce rezonează  într-unul singur.

       Și câte nopți n-am adomit ascultând ploaia, este muzica preferată pentru sufletul meu, este alinarea și speranța mea. Și-mi place să mă cutremur la auzul unui tunet asurzitor, de fiecare dată aceeași intensitate o simt, aceeași teamă puternică și totuși aceeași plăcere infinită. Și ce frumos se luminează noaptea prin săgețile cu fulger aruncate de divinitate. Și plouă, și tună, și fulgeră, și simt, și mă bucur nespus. De ploaie nu mă pot sătura…

      Ploaia este realitatea artei, ploaia oferă viață, speranță și bucurie. Ploaia ne asigură traiul. Ploaia și pământul sunt un tot. Iar pământul este legat pe vecie de ceruri, prin ploaie.

      Iubesc ploaia și am să o iubesc cât am să trăiesc, ploaia este fenomenul sufletului meu, ploaia este cânt și visare… ploaia este numai pentru mine…

ploaie2

Articol scris de Gheorghe Alina