Am cautat cadouri romantice, dar n-am avut cui sa le ofer

       Am căutat cadouri romantice pentru tine, pentru că încă te mai iubesc din toată inima. Am căutat și-am găsit Cadouri Talida. Nu știu de ce mai caut și anul acesta. Probabil că nu e normal. Nu mă mai satur să privesc minunatele produse menite pentru a fi dăruite de Ziua Îndrăgostiților! Nu contează dacă este 14 februarie sau 24 februarie… îndrăgostiții ar trebui să aibă mai multe zile de sărbătoare. De fapt… poate că nu ne-ar trebui o zi anume pentru a ne aminti că iubim și pentru a spune „Te iubesc”! Dar tradiția e tradiție și obișnuința greu îmi iese din sânge. În fiecare an obișnuiam să te răsfăț cu câte un cadou frumos de Zilele Îndrăgostiților. Îți luam mereu câte ceva pentru a-ți aminti cât de important ești pentru mine. Uneori reușeam să te surprind, alteori te bucurai de cadou mai ceva ca un copil. Prin cadourile mele îți dezvăluiam clar cât de important ești pentru mine, cât de mult te iubesc, cât de fericită sunt cu tine și cât de mult îmi doresc să îmbătrânesc alături de tine. Știai ceea ce simt, dar trebuia să o spun, trebuia să-ți confirm, voiam să mă asigur că nu vei uitat.

te iubesc din toata inimaN-ai uitat niciun moment… însă într-o zi ai decis să pleci. Ai plecat și m-ai lăsat în urmă. Ai hotărât să uiți de iubirea noastră, de momentele de fericire, de cadourile romantice, de cele haioase, de tot. A fost un șoc pentru mine. Un șoc din care aproape că nu mi-am revenit nici acum. Nu mă așteptam. Nu înțeleg ce s-a întâmplat. Mi-ai spus: „S-a terminat iubirea”! S-a terminat iubirea?! Când? Unde? Cum am reușit să omorâm dragostea pe care mi-o purtai?! Ceva s-a întâmplat. Nu știu ce sau cine a intervenit, tot ce știu este că n-ai luat cu tine decât inima mea, lăsându-mă în urmă cu casa plină de amintiri. N-ai vrut nimic de la mine, nici măcar cadourile pe care ți le făcusem. M-am revoltat, am țipat, te-am certat, te-am implorat, apoi m-am resemnat.

       Ziua îndrăgostiților îmi amintește de noi. Nu știu dacă ai o altă iubită, nu știu dacă este la fel de atentă cu tine așa cum am fost eu, însă un lucru este cert: Ziua îndrăgostiților îți amintește de mine. Oricât ai nega existența mea, oricât te-ai chinui să uiți ce a fost cândva, chiar dacă m-ai scos complet din viața ta, acolo într-un colțișor de inimă voi avea mereu un loc de cinste. Nu mă amăgesc, nu mă mint singură… însă știu, te cunosc, dacă nu m-ai fi iubit n-am fi stat împreună cinci ani. Ai plecat fără resentimente față de mine, mi-ai spus că eu nu am greșit cu nimic, că singurul vinovat ești tu. În acel moment mi-am dat seama că m-ai iubit, dar m-ai și convins că totul s-a terminat. Am înțeles, cumva am trecut peste despărțire. Astăzi sunt doar melancolică și sper să fii bine, sper să fii fericit. Dar nu neg, egoismul din mine mă face să sper că te gândești și la mine din când în când. Uneori… am senzația că încă îți mai bântui gândurile. Așa să fie oare?!

          Happy Valentine’s day my ex boyfriend!

cadouri talida

Mi-a cantat ploaia…

image

      Aseara mi-a cantat ploaia la ureche. Inainte sa adorm, m-am leganat pe ropotul ploii. N-am simtit decat liniste, impacare, frumos si-o stare de bine. Era frig, atat de frig incat am lasat mirosul ploii sa imi intre pe geam. Am deschis fereastra, am lasat tunetele sa m-aline, fulgerele sa-mi lumineze mintea, adierea vantului sa-mi racoreasca trupul si ploaia sa imi cante plansul. De fapt fulgerele nu m-au luminat, ba chiar mi-a scos din minte tot stresul, din suflet toata durerea si mi-a impacat constiinta.
    La un moment dat am iesit afara, nu am gasit nimic romantic in fata blocului, dar mi-am intins mainile din adapostul in care ma aflam si am lasat ploaia sa ma bata pentru cateva minute. Mi-am spalat fata cu racoarea ei. Obrajii imi ardeau. Ploaia ma chema intr-un dans fermecator. Voia sa ma spele in intregime. In galagia ploii era atat de liniste si de bine. Pacea ma invaluia. Eram cu picioarele goale, am pasit prin perdeaua de lacrimi si m-am lasat udata pentru un moment. Era rece, atat de rece incat parea sa ma friga. M-am retras rapid, mi-am spus ca e de-ajuns pentru suflet. Cu talpile murdare am intrat in casa… am lasat in urma mea darele durerilor ce ma apasau. Fereastra inca larg deschisa era boxa mea catre cer.
       M-am suit in pat, m-am invelit cu patura si-am inchis ochii. As fi vrut sa adorm, insa amintirile m-au napadit. S-au imbulzit in mintea mea in valuri. Vedeam in gol moartea, greseala, fericirea si veselia de care am avut parte in viata. Treceam ca intr-un potpuriu de la o amintire la alta. Chipul stins al bunicului, primul sarut, prima noapte, ultima noapte, lucrurile cu care ma rusinez si pe care nu le stie nimeni… amintirile care ma fac fericita, reusitele, esecurile… toate rulau una dupa alta ca intr-un film vechi, dar clar. Am inceput sa tremur, nici eu nu stiu din ce cauza, poate de frig, poate pentru ca imi doream sa opresc totul si sa inabus totul… am inchis geamul. Cantecul ploii ma legana in surdina si vrand sa scap de tot, am inceput sa ma gandesc numai la amintirile fericite, m-am intors in copilarie. Acolo ma refugiez mereu cand vreau sa sting focul. Si-am reusit, m-am imbracat iarasi in pielea mea micuta de copil, m-am gandit la cel mai fericit moment si-am adormit… intr-o pace incredibila…

Chiar daca…

Chiar dacă și soarele apune,

Până și luna de argint ne luminează.

Chiar dacă florile se ofilesc,

Covorul de frunze arămii ne călăuzește spre fericire.

Chiar dacă și fericirea se stinge,

Rămâne liniștea împăciuitoare.

Chiar dacă și omul se mai supără,

A învățat de mult să ierte.

Chiar dacă ne mai despărțim,

Mereu vor exista alți oameni cu care să ne unim.

Chiar dacă plouă uneori prea des,

Apare curcubeul reflectat într-o băltoacă pe stradă.

Chiar dacă viața-i presărată cu necazuri,

Mereu va exista și bucuria.

Chiar dacă nu știm să trăim frumos,

Mereu va exista o cale dreaptă.

Chiar dacă oamenii se duc și mor,

Se nasc copii, binecuvântarea lumii.

Chiar dacă femeile îmbătrânesc,

Sunt mame, mamele noastre.

Chiar dacă bărbații se mai gârbovesc,

Ei sunt bunici, bunicii noștrii.

Chiar dacă ne pierdem adesea puterea,

Avem speranța care moare ultima.

Chiar dacă suntem încercați din toate părțile,

Înseamnă că ne este pregătit ceva frumos.

Chiar dacă ne-am săturat de-atâta amar și urâțenie,

Este de-ajuns să privești în ochii unui copil

Și să-nțelegi că viața merită trăită.

Chiar dacă pierdem multe,

Mult mai multe câștigăm.

Chiar dacă ne e greu și dură-i existența,

Mereu va exista salvarea.

Chiar dacă timpul trece,

Ne rămân clipele, ne rămân amintirile.

Chiar dacă nu vedem frumosul,

Avem arta care ne bucură inimile.

Chiar dacă… în ciuda a orice,

Mereu se va ivi și rezolvarea,

Cu cerul ei senin,

Și soare blând, de martie!

De ce citesc?!

www.lecturirecenzate.ro

          Bună întrebare! În primul rând citesc ca să pot dormi, cărțile îmi fură temerile și acele amintiri urâte care mă bântuie de câțiva ani. Dacă n-aș citi în fiecare noapte, înainte de culcare, mai mult ca sigur aș face o noapte albă, gândindu-mă la toate nenorocirile prin care am trecut. Am amintiri care dor, amintiri care îmi fură liniștea dacă le las să îmi ocupe mintea, uneori nu le pot alunga nici prin rugăciuni, îmi sufoacă sufletul și mi-l fac obositor de greu, iar respirația mi se taie, de parcă aș trăi și aș retrăi la nesfârșit acel trecut urât, care m-a marcat și mi-a smuls orice urmă de inocență.

          Ce îndeletnicire minunată este cititul, o magie stranie îl învăluie. Aparent sunt doar litere, apoi literele devin cuvinte, cuvintele se transformă în propoziții, propozițiile în fraze și frazele în texte. Iar textul, din text, devine imagine, magie, poveste, o altă lume. O lume căreia mă dăruiesc cu drag. Pentru că reușesc, citind, să intru și eu acolo, reușesc să fac parte din roman. Fug de realitate și mă aciuez voit în inima unei povestiri care îmi taie răsuflarea. Uneori sunt doar martor la cele întâmplate, privesc de pe margine personajele care se iubesc, se ajută, se războiesc sau se dușmănesc. Pe unii îi susțin, pe alții i-aș omorî de la primul rând neplăcut. Alteori, mă îndrăgostesc atât de tare de câte un erou, încât încep să cred că eu sunt acela, sunt eu, sunt parte din istorisire. Din spectator mă transform în personaj activ, care ia parte la acțiune, care poate influența firul povestirii. Prin cărțile citite am călătorit în toată lumea, am făcut nefăcute, am iubit, am urât, am luptat pentru dreptate, am omorât dacă a fost nevoie, am ajutat și am salvat.

         Să nu mă credeți nebună sau vreo schizofrenică, poate că nu sunt singura care simte astfel când citește. Prin cărți evadez, fug într-o altă dimensiune mai palpitantă și poate mai frumoasă decât propria-mi viață. Și plec de-acolo cu inima plină de frumos, entuziasmată, odihnită, liniștită, plină de idei, sănătoasă psihic și sufletește. Adorm visând cele înfăptuite în cărți, și continui să visez, să prelungesc și să întregesc acțiunea. O transform după bunul plac, rupând barierele autorului.

        Cărțile mă vindecă, mă îmbogățesc, mă liniștesc, prin ele fug și mă întorc o Alina mai optimistă, cu mintea odihnită și plină de soluții. Prin cărți trăiesc ceea ce nu pot trăi în realitate. Cărțile îmi sunt surori, prietene, confidente, sfătuitoare, și vindecătoare. Cărțile sunt lumea mea frumoasă și nu voi putea renunța niciodată la cărțile mele superbe pe care le citesc cu inima cât un purice de entuziasm.

        Citiți cărți!

Portret neterminat

    cr.e-rusu.ro

       Astăzi voi încerca să-ți creionez portretul în amintiri. În culori pastelate și șterse, cu umbre și linii mai fine. La început, la prima imaginare, ești aproape viu, o aură luminoasă te înconjoară, mă orbește și mă face să-mi fie greu să-mi amintesc cu precizie trăsăturile feței tale. Căci știi doar, nu te-am mai văzut de mult… de prea mult timp. Dar încă-ți mai pot reconstrui chipul și sufletul în întuneric. Ai aceeași înfățișare simplă, care inspiră căldură și blândețe. Fața nu-ți este roasă de uitare, ci din contră, te percep mai senin ca niciodată. Mă poartă lumina spre tine, și mă îndrept pe calea ei cu pași mici, de teamă să nu stric fărâma de amintire. Ating gropile uitării cu tălpile goale, și totuși nu te risipești în abisul memoriei mele. Te-ating cu degetele în depărtare, ai încă trupul cald și parcă-ți simt și respirația adiată de vântul conștiinței mele.

        Sunt în fața ta, te văd perfect, acum. Strălucirea ți s-a mai domolit, ești clar și frumos, așa cum am bănuit că mi te voi aminti. Ba chiar, căteva detalii mă fac să cred că te-am idealizat, m-am îndepărtat puțin de realitate. Și știu că iubirea mi-a impus această reflexie a ta. Dar nici că-mi pasă, te desenz așa cum te văd, poate distorsionat, poate desăvârșit. Încă ai fruntea aceea lată ce emană inteligență, ochii nu-ți mai sunt căprui, acum se scaldă în nuanțele aurului lichid. Mă privești fix, printre genele blonde… acele gene dese și întoarse care mă fac să mă întreb dacă se împletesc cu fiecare clipire a ochilor. Nasul ți-e ușor în vânt, frumos, îți dă un aer enigmatic… pomeții rotungiți mă fac să îmi doresc să îi sărut. Pe obraji ți-au mijit iar firele de păr blonduțe… ce bine îți stă așa, la o simplă atingere te simt mai viguros ca niciodată. Cobor ușor spre buzele puțin palide, au culoarea piersicilor fragede, catifelarea cașmirului, voluptatea fructelor și parfumul florilor. Cu vârful degetelor, sfios, le ating cu teamă… mi-e frică de vraja ce s-ar putea risipi. Dar nu… te simt… și-mi place. Ți-aș da o sărutare. Mă apropii. Mă ridic pe vârfuri, îmi înconjor brațele după gâtul tău și-ncerc să mă înalț, să-ți pot atinge gura cu-ale mele flămânzite buze. Dar nu, nu se poate… mă trezesc îmbrățișând aerul, îmi pierd echilibrul și cad pe parchetul rece și tare. Te-am spulberat… n-am apucat să te sărut, nici să-ți simt bătăile inimii… te-ai dus în neant, acolo de unde ai venit. Și portretul a rămas neterminat, la fel ca visul meu neîmplinit…

Caietul de amintiri

563099_762584940423482_2022870903_n

Stau la măsuța de la fereastra mea mare,

Privesc pomii dezgoliți de frunze de afară,

Cum ploaia le mângâie durerea.

Ceașca de ceai din flori de tei, parfumate,

Emană un miros plăcut și o căldură aburindă.

Mângâi caietul meu de amintiri cu paginile

Sale îngălbenite de vreme și de lacrimi,

A strâns atâtea amintiri frumoase, unele pustii,

Încât mai are libere numai câteva file.

Mă simt de parcă aș fi la sfârșitul vieții,

Îmi răsună în urechi acordurile unei viori,

Și mi-e frică parcă să-mi trec creionul

Pe vreo pagină aurită de gândurile mele.

Mi-e teamă să sfârșesc caietul

Și eu să mor sau să mă ofilesc cu el.

Cu un ultim gest de curaj prind creionul

Între degete și mă las purtată de șoaptele inimii.

Creionez doi ochi întunecați și frumoși,

Memoria mea nu i-a uitat, sunt încruntați

De la ultima revedere, cu gene lungi,

Întoarse, dese și negre ca tăciunea.

Surprind sclipirea din ei și parcă îmi clipesc,

Îmi pare c-au prins viață și mă privesc adânc

În sufletul meu încercat de dorul lor.

Pe colțul aceleiași file prinde contur

Un nume masculin și românesc, cu forță,

Puternic și just la fel ca firea ochilor.

Ștefan stă scris negru pe alb,

Rostesc cu jind, mi-e dor Ștefan de tine.

Dar ochii lui nu îmi răspund, doar mă privesc

Străin și rece printre gene.

Mai măzgălesc cu ultimele mele sforțări,

Te chem Ștefan, te chem aievea. Hai vino acum la mine,

Căci te aștept cu brațele deschise, cu corpul tremurând

Șoptind în aer dulcele tău nume.

Te iubesc și-acum, după un deceniu de așteptare,

Te voi iubi și mâine, chiar mai mult

După acest ultim moment încântător de visare.

Și pagina îngălbenită am umplut-o cu rânduri negre,

Mă trezesc din reeverie, ploaia a încetat,

Ceaiul s-a răcit de-atâta așteptat,

Soarele a răsărit, iar eu zâmbesc amar,

Și-nchid caietul, sărutându-l…

Melancolie, dulce poezie…

amintiri-prafuite-dar-de-mare-valoare-36985-o

            Mă cuprind niște fiori reci, nu știu ce sunt. Dar ceva în sinele meu îmi dă de înțeles că e melancolia… melancolie, duce poezie. Cuvinte mii și mii sunt așternute pe-o agendă, o dragoste ce-a fost, o dragoste ce m-a maturizat. Declarații de dragoste, mesaje de neuitat, jurăminți fierbinți, doruri sfinte… toate sunt scrise acolo, pe niște pagini îngălbenite de vreme. S-au dus și nu s-au mai întors. Toate jurămintele, toate sentimente, toate amintirile le-am păstrat în minte, în suflet și-n agendă. Fiori reci simt pe șiră când mă gândesc la acele nopți albe, și câte ne spuneam, și cât de multe povesteam. Îmi cântai la chitară, te ascultam cu urechea unei îndrăgostite, și fiecare notă atingea inima mea. Ce fire, ce bărbat, ce poet, ce artist, ce om, ce finețe… așa erai tu.

           Zâmbetul cald îl păstrez și acum pe pleoape când închid ochii, încă mă copleșește, încă mă face să tresar, încă nu l-am uitat. Trei anotimpuri frumoase mi-ai fost alături, trei anotimpuri în care te-am învățat, te-am descifrat și te-am iubit ca pe cea mai de preț comoară. Ai fost pentru mine un cumul de simțiri, ochii tăi ca niște mărgeluțe negre, trupul înalt și bine legat mă făceau să cred că totul este doar un vis. Și-a fost un vis, un vis frumos de trei anotimpuri.

         Melancolia astăzi m-a făcut să scriu această postare, să îmi aduc aminte de vremurile de mai bine de opt ani, de perioada maturizării mele, de influența ta, de prezența ta, de parfumul tău și de zâmbetul tău. Ți-am spus vreodată, frumos zâmbet ai, magic, liric, fascinant și formidabil… blândă privire, fin obraz, mâini tămăduitoare și gura ta întocmai ca un trandafir abia îmbobocit, pătată de dulcele acord al dragostei…

       Viața și-a urmat cursul firesc… tu acolo, eu aici, dar încă ne mai aduc împreună anumite amintiri prăfuite de timp și fapte, dar parcă încă vii în anumite momente. Sunt doar amintiri, melancolii, poezii, melodii și învățăminte, dar fac mai mult decât 1000 de vieți trăite…

        Zâmbet copleșitor, să nu îți pierzi niciodată strălucirea.

Articol scris de Gheorghe Alina

Încep să uit…

Amintirile au început să se stingă,

Se simt de parcă nici n-au fost.

Durerea nu mai e nici ea aceeași,

S-a dus, nu a rămas nimic, decât un gol.

Un gol ce-l umplu zilnic cu lucrurile cotidiene.

Dar parcă nici golul nu mai e atât de gol,

A luat forma liniștii și a păcii, și-mi place.

Și mă bucur că nu mai simt durerea,

m-am împăcat cu tot ce-a fost,

iertarea ta mi-am săvârșit-o singură.

Dar mi-e teamă că într-o zi, mă voi trezi din somn…

și nu îți voi mai putea reconstrui chipul.

În mintea mea e șters, ți-ai pierdut trăsăturile,

A mai rămas doar o umbră de zâmbet…

Un zâmbet amar pe care aș vrea să îl preschimb,

Într-unul plin de dragoste.

Și ce voi face când nici mirosul tău atât de dulce,

Nu mi-l voi aminti?!

Ce va rămâne în urmă?!

Probabil că nimic și vei rămâne veșnic,

Aidoma unei himere…

Ce-ai fost cândva și nu mai ești.

1703024548_e66480197a

Vers liber scris de Gheorghe Alina…

Despre gânduri…

timthumb           

          Zi sau noapte gândurile nu ne dau pace… ele aleargă în mintea noastră neîncetat, uneori chiar și în timpul somnului. Gândurile au mii de forme, idei, cunoștințe, amintiri, temeri, păreri, vorbe nerostite, îngrijorări sau pur și simplu, ele sunt acolo. Gândurile mai sunt cunoscute și ca vocea conștiinței, ele ne definesc, sunt adevarata noastră oglindă. Dacă cineva ar putea auzi gândurile unui om, probabil că se va cruci, uneori de răutate, alteori de prostie sau chiar din cauza ideilor de geniu. 

           Oricum ar fi, gândurile sunt ale noastre și nu ni le poate lua nimeni. Ele sunt însumarea ființei noastre… fără ele probabil că nu ne-am diferenția cu mult de animale. Problema este atunci când îți asculți gândurile numai în acțiuni distrugătoare, sau le ignori atunci când îți spun ceea ce este bine și frumos să faci.

           Gândurile sunt armele noastre, bogăția noastră și modalitatea noastră de a ne evidenția și reuși. Gândurile ne pot scoate din dificultate, ne arată calea, ne ajută să luăm decizii… ele așează lucrurile în mintea noastră și ne ajută să luăm cele mai înțelepte decizii… bineînțeles, dacă ținem cont de ele.

          Mie una gândurile nu îmi dau pace nici în somn. Sunt sursa existenței mele, sunt izvorul ființei mele și fără ele, probabil că astăzi nu aș fi cu nimic mai departe de o legumă. Gândurile sunt energia mea, optimisml meu, soarele meu, cele care îmi dau putere și scăpare, cele care îmi dictează ceea ce scriu… gândurile mă ajută să fiu, să exist, să trăiesc, să fac, să realizez și să reușesc ceea ce-mi propun… gândurile sunt un fel de prelungire a personalității noastre, de la ele pornesc faptele, tot ele dau startul tuturor lucrurilor din viața noastră.

        Gândurile se materializează, ele aduc la noi ceea ce ne dorim, din infinit, prin puterea voinței. Așa că dacă am gândi mai pozitiv, mai constructiv și mai frumos, exact aceste lucruri le vom atragem în viața noastră.

        Incit lumea la a-și scrie gândurile, ele sunt esență și sămânță pentru omenire. Poate un gând căruia nu îi dai curs, este defapt o mână de ajutor pentru altcineva. Bune sau rele, ele sunt geniale și trebuiesc ascultate, cele bune materializate, iar cele rele inversate în ceva constructiv.

        Gânduri, gânduri… oare ne dau vreodată pace?!

 

 

Articol scris de Gheorghe Alina