Prea tineri…

suntem prea tineri

Suntem prea tineri ca să fim triști,

Prea tineri ca să băgăm în seamă toate nimicurile,

Prea tineri ca să suferim

Cu acea patimă care ne omoară

Puțin câte puțin, în fiecare zi.

Suntem prea tineri ca să mințim

Cu nonșalanță în fața celor

Care se așteaptă să fim sinceri.

Prea tineri ca să dăm cu piciorul iubirii, ori…

Ca să o murdărim ca pe o târfă de cea mai joasă speță.

Suntem prea tineri ca să ne ascundem

De tot ce înseamnă bun și frumos.

Prea tineri ca să ne fie frică

Și prea des ne e teamă de necunoscut.

Suntem prea tineri ca să trăim ziua de ieri

Când astăzi este singura zi care contează.

Prea tineri și atât de frumoși

Și totuși… cu inimile frânte și mințile obosite.

Suntem prea tineri ca să mai așteptăm,

Să zacem și să ne mulțumim cu puțin.

Prea tineri ca să ne irosim și totuși liberi să o facem.

Suntem prea tineri ca să ne batem joc

De fiecare secundă a fericirii.

Prea tineri și în același timp…

Atât de bătrâni…

Atât de nefericiți…

Atât de ai nimănui…

Atât de înapoiați…

Atât de pierduți…

Atât de singuri…

Atât de tineri încât nimeni

Nu ne acordă nici măcar un minim dram de importanță.

Ce e importanța?

Aceea pe care tineri nu o au

Și pentru care n-au învățat să lupte.

Sa traiesti, fetita

        De ce oamenii bătrâni și bolnavi au aceeași privire? De ce acești oameni au o blândețe și o profunzime în privire, de parcă ar reuși să vadă până în adâncul sufletului?!

4865fd7f9c322477c8805eabae584b30În fiecare bătrân bolnav, îl văd pe bunicul meu! Ochii lor, sunt ochii lui. Neputința lor, e neputința lui. Chinul lor, e chinul lui. Ajutorul pe care îl acord lor, este de fapt ajutorul pe care am încercat să i-l dau bunicului meu, dar care nu i-a fost de niciun folos. N-am reușit să-mi vindec propriul bunic, dar măcar i-am alinat, pe cât posibil, suferința. A fost bolnav și a murit, iar acum, eu am rămas în urma lui, încercând să-l decopăr în fiecare bătrân pe care îl văd. Am rămas cu o sensibilitate aparte față de bătrânii bolnavi. Dar deși n-ar trebui, bărbații bătrâni mă impresionează mai mult decât femeile bătrâne. Nu știu de ce, probabil pentru că în fiecare bătrân îl văd pe el. Ei, bărbații, sunt mai blânzi, mai liniștiți, mai resemnați în fața bolilor, mai împăcați cu moartea, mai puțin revoltați și mai puțin mânioși. Pe când femeile, ele sunt gălăgioase, își plâng de milă și caută vinovați. Nu, nu am făcut o statistică, spun ce-am văzut în jur. Deși femeile sunt mai rezistente la durere, la bătrânețe, femeile sunt mai speriate de moarte decât bărbații. Probabil că e firesc.

 Întâmplarea a făcut ca ieri să ajut un bătrân foarte bolnav. Să fi avut vreo 70 de ani, lucid, capabil să meargă, dar aproape incapabil să își folosească mâinile. Nu știu cum și-a dus viața, ce fel de om a fost, nici măcar nu știu cum îl cheamă sau dacă are sau nu familie, dar l-am ajutat. Eram la terapie, îmi făceam propriile exerciții de kineto, iar el era așezat pe un pat de spital, aștepta kinetoterapeuta ca să-l ajute să-și facă exercițiile. Fiind o întreagă harababură în jur, cadrele medicale fiind ocupate până peste cap, văzându-l captiv în lumea lui și cu privirea pierdută, în așteptarea kinetoterapeutei, m-am apropiat de el. I-am dat o minge din cauciuc, minge micuță, de strâns în pumn, și l-am întrebat dacă vrea să facă câteva exerciții cu ea. Mi-a spus că vrea, dar că nu reușește s-o apuce singur cu mâna. I-am pus-o în palmă, i-am așezat toate degetele pe minge și i-am spus să strângă mingea de câte 10 ori, cu pauză de două secunde la 5. Prima serie de 5 a făcut-o cu mine, palma mea era deasupra palmei lui și-l îndruma să strângă. Ceea ce m-a uimit, a fost privirea lui. Nu îmi spunea nimic, numai mă privea și zâmbea. Nu a făcut exercițiul de prea multe ori, a obosit repede, dar îi făcea plăcere să stau lângă el, să îi vorbesc și să-l ajut. Mă privea cu blândețe, cu bunătate și cu o uimire nemaipomenită, de parcă nimeni nu fusese răbdător vreodată cu el. Iar când veni kinetoterapeuta, îmi mulțumi cu următoarea replică: „Să trăiești fetiță, ești tare bună!”

        Am fost impresionată, recunosc, nimeni nu mi-a spus vreodată că sunt bună. Deși și bunicul meu îmi pupa mâinile și-mi mulțumea zicându-mi „sărut mâna” de fiecare dată când îi dădeam pastilele, o cană cu apă sau câteva îmbucături cu mâncare, nu mi-a spus niciodată că sunt bună. Blândețea bătrânului de ieri m-a uns la suflet. Am simțit că mulțumirea este de la tataia, am simțit că îl ajut din nou pe tataia și nu vă spun, toată ziua de ieri am fost copleșită. Deși mi-a înseninat ziua teribil de mult, am fost cuprinsă de o nostalgie imensă.

        Mi-ar plăcea să-l văd din nou mâine pe acel bunic… e și el bunicul cuiva. 🙂

Suflete pe moarte…

        Pro TV a inițiat de curând o campanie numită „Tu știi ce mai fac părinții tăi?” în care se urmărește determinarea autorităților de a se îngriji de acei bătrâni care mor cu zile singuri în casă. Bătrâni care au fost abandonați de copiii și nepoții lor. Copii și nepoți care au plecat în străinătate și și-au lăsat bătrânii în urmă, ai nimănui. Înțeleg că nu sunt bani, înțeleg că toată lumea își dorește să trăiască mai bine. Dar în vreme ce ei îngrijesc bătrânii străinilor, ai lor sunt lăsați să moară în mizerie și neputință. PRO TV-ul a făcut multe lucruri bune și sper ca Statul să ia atitudine, ori să ofere soluții pentru îngrijirea acestor bătrâni la domiciliu, care se presupune a fi mai ieftină decât plata unui azil de bătrâni; ori să asigure locuri de muncă bine plătite pentru cei care au decis să plece în lumea largă, în lupta pentru bani.

          Eu nu spun că Statul este nevinovat, însă și acei adulți care și-au lăsat în urmă părinții nu sunt lipsiți de vină. Știu că viața este grea și costisitoare. Însă oamenii care pleacă în străinătate câștigă lunar, în medie, un salariu de 1000 de euro. Și mă întreb, dintr-o mie de euro, oare n-ar putea să rupă 200 de euro cu care să plătească o femeie, ceva, care să aibe grijă de părinții bătrâni de acasă? Oare chiar așa trebuiesc lăsați să moară de foame, de singurătate, în mizerie și-n durere?! Oare nu este și vina lor? A copiilor care sunt extrem de dezinteresați? Nu spun că toți sunt dezinteresați, dar marea lor majoritate ajung să nu le mai pese. Mulți cred că la barza chioară îi face Dumnezeu cuib, dar nu este chiar așa. Nu știu cum îi lasă inima să plece și să nu se mai întoarcă. Nu știu cum pot pune noaptea capul pe pernă, nu știu cum pot dormi, știind că părinții sunt bătrâni, bolnavi și singuri.

         Uneori cerem Statului, iar noi suntem primii care fug, care nu-și asumă responsabilitatea, suntem primii care nu ne interesează și nu ne dăm absolut deloc silința. Eu știu că bătrânețea este tristă și urâtă, dar acei oameni măcinați de timp și boli, sunt aceiași oameni care ne-au dat naștere, care ne-au crescut, care ne-au îngrijit, care ne-au ocrotit și care au făcut numeroase sacrificii. Acei bătrâni oricât de buni sau de răi au fost, în felul lor ne-au iubit și ne-au vrut binele. Este de DATORIA noastră să îngrijim acești bătrâni până se vor stinge. Dacă nu putem de aproape, măcar de la distanță. De la distanță, cu bani, cu banii necesari pentru a le asigura îngrijirea. Nu mi se pare normal să-i lăsăm să moară în singurătate. Cu toții facem greșeli, nimeni nu este fără de păcat pe această lume. Și deși poate acei bătrâni ne-au greșit și ne-au impus diverse lucruri, sunt ai noștri. Sunt părinții noștri, sunt bunici noștri și le suntem datori să îi îngrijim.

         Nu vreau să vă fac morală, mă bucură mult inițiativa celor de la PRO TV, dar să nu aruncăm toată vina în cârca autorităților. Până la autorități, noi suntem responsabili. Până la autorități, este datoria noastră. Eu nu sunt cu nimic mai bună decât alți oameni, însă nu aș putea niciodată să plec și să îmi las în urmă familia, să-i știu bătrâni, bolnavi și singuri. Eu una nu aș putea. Sunt nebună?! Nu cred!

        În primul rând schimbarea trebuie să pornească de la noi, de la noi oamenii simpli, de la noi ca copii, de la noi ca nepoți. Și-abia după ce noi ne vom implica, abia atunci să tragem de mânecă Statul și autoritățile. Nu găsesc scuze Statului, dar… ar trebui să fim și noi mai implicați. Am văzut o scurtă filmare cu bătrâni aceia singuri și mi s-a rupt inima. Plângeau! Singurătatea îi durea mai mult decât bătrânețea și neputința.

      Haideți să fim noi schimbarea de care avem nevoie. Să începem totul de la noi!

Rafturi cu produse vechi

         În Parlament s-a propus zilele acestea un decret de lege prin care să oblige toți comercianții să amenajeze rafturi speciale cu produse vechi, unele chiar expirate, pe care să le ofere la prețuri foarte reduse. Acest demers a luat naștere tocmai pentru că au fost depistate numeroase magazine care vindeau produse expirate sau aproape expirate, la prețuri întregi, unele de-a dreptul colosale. O mulțime de agenți economici au scos de pe rafturi produsele cu termen de valabilitate depășit și au aplicat amenzi usturătoare.

       Dar credeți că ai noștri comercianți s-au învățat minte?! Deloc, ei continuă să lase la vânzare produsele expirate la preț întreg. Cică nu pot amenaja rafturi speciale, pentru că produsele se țin la temperaturi diferite fiecare și nu pot elibera 10 rafturi, pentru 10 produse diferite. Asta-i logica lor. Legea cu rafturile speciale pentru produsele expirate sau aproape expirate, urmează să fie votată zilele următoare în Parlament. Eu sper ca parlamentarii să voteze pentru. De ce?! Pentru că avem o grămadă de oameni săraci care s-ar bucura să cumpere produse aproape expirate, care mai țin încă vreo 3 zile. Cu bani puțini pot cumpăra mâncare cât de cât bunicică pentru a mânca o zi sau două.

          Sunt atâția bătrâni care adună mâncarea din gunoi pentru că nu au bani să-și cumpere. E, acea mâncare aproape expirată poate ajunge pe mesele oamenilor săraci, pe bani puțini. Așa comercianții nu ar mai lua amenzi, iar oamenii ar avea ce mânca. Decât să ne vândă mâncare expirată la prețuri întregi, uneori chiar exorbitante, mai bine să le scadă prețul la 20% din valoarea lor și aia e. Scapă de ea și nimeni nu are de suferit. Oricum dacă sunt prinși, toate produsele expirate sunt aruncate, deci tot pierd bani.

       Sunt curioasă cum se va vota până la urmă. Eu sper din tot sufletul că legea va fi aprobată și promulgată. Avem atât de mulți oameni săraci încât această măsură ar fi o faptă chiar bună. Săracii și bătrâni, în special, se vor bucura și vor profita de această nouă lege. Dacă tot nu li se oferă banii necesari pentru a trăi decent, măcar să le dea șansa să mănânce de pe o zi pe alta, chiar și mâncare aproape expirată. Nu vă gândiți că sunt nebună, nu vă gândiți că vreau ca oamenii să se îmbolnăvească. Dar știți și voi, conservăraia și carnea nu se expiră chiar la termen stabilit, mai țin câteva zile sau săptămâni dacă sunt ținute la temperaturi optime. Câți nu sunt care fac azi 100 de sarmale, mănâncă 50 și restul le bagă la congelator și le mai mănâncă peste două luni. În mod normal acele sarmale s-ar expira în câteva zile, dar la înghețat… ele se mențin proaspete… sau aproape proaspete. La mine în casă nu se practică această metodă, dar cunosc oameni care fac și acest lucru. Că sunt prevăzători, că țin la banii lor, nu știu. Nici mie nu îmi place și efectiv nu arunc mâncarea, dar prefer să fac puțină decât să o arunc.

       În fine, dacă tot prețurile se scumpesc la toate cele, sper să se adopte această lege. Și astfel să trăiască toată lumea. Greu cu economia țării…   

Canapeaua…

  Ruxandra Gardiunor Predescu

      Oamenii nostalgici și cei pozitivi ar percepe aceasta fotografia ca fiind una fascinantă ca o poezie. Iarna și-a așternut perdeaua de nea pe acea alee pustie din parc, îmbrăcând totul în jur. Frumos peisaj, nu-i așa?! Dar eu… eu nu pot decât să-mi imaginez cum era primăvara trecută. Mă gândesc la pomii înfloriți, la culoarea arămie a canapelei, la asfaltul cenușiu și primitor… Astăzi, parcul, aleea, canapeaua, sunt pustii, reci și pline de tristețe. Stau în frig și tremură gândindu-se la toți oamenii pe care i-au bucurat vara trecută.

          Astăzi, asfaltul doarme sub plapuma înghețată de omăt, copacii sunt ca și morți, schelete vii… iar canapeaua, o dor picioarele de-atâta stat în frig. S-ar înconvoia daca-ar putea, dar propria duritate o împiedică, nu o lasă. Ea, săraca, așteaptă primăvara, abia așteaptă soarele s-o încălzească și s-o trezească la viață. Îi este extrem de dor de îndrăgostiți care poposeau pe ea pentru a-și șopti cuvinte dulci sau pentru a-și da o sărutare plină de gingășie. Îi e doar până și de copii agitați, care îi murdăreau lemnul aspru cu stropi de înghețată cu aromă de vanilie sau de iaurt cu fructe. Îi e dor chiar și de adolescenții teribiliști, care nu se așezau așa cum se cădea, ci-și puneau fundul pe spetează și tălpile pe locul de șezut al canapelei. Le simțea lipsa tinerilor veseli, acei prieteni care spărgeau semințe, beau Cola și râdeau cât era de lungă ziua de vară. Dar cel mai mult, le simțea lipsa bătrânilor care poposeau primăvara pe canapea, ca să se odihnească, ca să-și tragă sufletul și să-și spună ofurile. Bătrânii erau cei mai apropiați de inima ei. Da, până și canapelele au suflet, nu din lemn, ci un spirit al lemnului, care o făcea să simtă sentimentele oamenilor. Bătrânii erau ca ea, ridați, buni, blânzi și împovărați de greutățile anilor mulți și trecuți.

         Canapeaua este astăzi singură, doar zăpada îi ține companie, o companie rece și dură, care-i amintește în fiecare minut de propriile-i defecte. Azi ar muri dac-ar putea, s-ar arunca în prima sobă aprinsă, s-ar lăsa pradă unui șemineu fioros, doar de dragul de a asculta poveștile de la gura sobei, doar de dragul de a fi din nou aproape de căldura oamenilor. Canapelei îi e dor de soare și de oameni. Canapelei îi e doar de viață… Canapeaua seamănă cu mine… și mă regăsesc în singurătatea ei… 

 

P.s. Multumesc Ruxandra pentru fotografie.