Stereotip sau nu

      În general nu mă dau în vânt după blogurile nișate. Asta și pentru că nu am nicio mare pasiune. Îmi place bloggingul și citesc cu plăcere bloguri, dar nu aș putea citi niciodată numai articole despre tehnologile, viață, relații sau modă. Sunt genul de om care vrea să știe câte ceva din fiecare domeniu. Și dacă un articol îmi face cu ochiul, atunci îl „devorez”. Dacă mă credeți, în lista mea de bloguri pe care le citesc, nu sunt bloguri care scriu NUMAI despre un anumit subiect. În vreme ce unii spun că blogurile cu DE TOATE sunt un fel de varză călită, mie îmi plac. Sunt bloguri cameleon, în care vei găsi informații aproape despre orice și nici nu plictisesc. Ei bine, astfel de bloguri apreciez eu. Astfel de bloguri citesc eu dimineața la cafea. Astfel de bloguri mă fac să mai aflu câte ceva.

      Printre blogurile generaliste pe care le citesc și nu mă plictisesc, este și site-ul Stereotip.eu. La o primă privire site-ul pare unul curat, cu o temă prietenoasă, ușor de navigat și care se încarcă foarte repede. Îmi place că pe marginea lui nu sunt bannere cu reclame care sclipesc violent. Îmi place faptul că pot identifica extrem de repede un anumit articol. Articolele sunt categorisite cu multă precizie și indiferent ce am chef să citesc, dau click pe o categorie și este aproape imposibil să nu găsesc un post care să-mi atragă atenția. Ceea ce lipsește acestui blog, totuși prețios din punctul meu de vedere, este un logo, mare și reprezentativ, care să ne invite parcă și mai mult în lumea „stereotipurilor”. Subiectele atinse de acest blog nu sunt deloc banale și deși aici găsim răspunsuri la întrebări pe care ni le punem frecvent, percepția obișnuită nu rămâne neschimbată.

     Stereotip = banal, în dex. Însă aici nu putem vorbi de banalitate, deși culoarea temei este puțin plictisitoare, ea induce o stare familiară de calm și confort. Ceea ce nu-mi place la acest blog este că nu există o pagină de prezentare a autorului, o pagină „Despre mine”. Un nou venit nu va ști dacă „citește” o fată sau un băiat. Totuși trebuie să apreciem calitatea articolelor din categoriile „Android”, „Auto”, „Business”, „Casă și Grădină”, „Dezvoltare”, „Distracție”, „Diverse”, „Dragoste”, „Familie”, „Film”, „Frumusețe”, „Hobby”, „Îngrijire”, „Personal”, „Sănătate”, „Sport”, „Știri”, „Tehnologie”, „Timp Liber”, „Turism” și „Viață”. Din fiecare articol învăț câte ceva și asta apreciez cel mai mult.

    Concluzia?! Calitatea articolelor – 10! Detalii tehnice – 7. Când va exista o pagină „Despre mine”, o pagină „CONTACT”, un logo și un banner reprezentativ, voi da 10-10. Până atunci, citiți Stereotip.eu, merită!

stereotip.eu

#pebarbamea

#pebarbameaAm barbă, dar nu-s Conchita Wurst, sunt Alina, cunoscută drept Litere Stacojii. Sunt o femeie, o tipă care habar n-avea de unde vine și încotro se îndreaptă până a descoperit pasiunea pentru scris. Și deși n-am realizat prea mult lucruri în viața mea, datorită celor 4 copii ai mei, cele 4 bloguri, pot spune că sunt pe barba mea! Nu mi-a fost ușor să-mi dau seama ce-mi doresc în viață, nu visam la cai verzi pe pereți, dar nici la cariere extraordinare, știam doar că vreau să mă fac auzită. Îmi pare rău că n-am avut curajul să dau la facultatea de Jurnalism, jurnalismul mi-ar fi deschis mult mai multe oportunități, dar am descoperit bloggingul. Blogging care mi-a oferit tot ce n-aș fi crezut vreodată că o să am. În primul rând mi-am descoperit talentul pentru care am fost născută, scrisul. L-am cizelat, l-am modelat și remodelat până am învățat să dau gândurilor mele forma dorită. Și astăzi mă pot mândri că pot scrie oricum: literar, comercial, romantic, alambicat și oricum ar fi. Important este să-mi ascult instinctul, să-mi urmez gândul și să dau frâu liber ideilor. Pentru că ideile mele m-au făcut cunoscută în blogosferă, m-au făcut să ies din carapacea mea și m-au făcut auzită.

#pebarbamea3

        Astăzi am o voce, am puterea exprimării, tai și spânzur prin scris, creez frumosul, sunt propriul meu șef, sunt independentă, nimeni nu mă îngrădește și nimeni nu mă poate reduce la tăcere. Sunt ceea ce vreau să fiu și când îmi propun ceva, reușesc, pentru că sunt #pebarbamea și nimic nu mă sperie. Sunt liberă din toate punctele de vedere, prin intermediul blogului meu pot pleca oriunde, evadez fizic și psihic și ating orizonturi pe care în alte condiții nu aș fi reușit să le îmbrățișez. Sunt independentă din toate punctele de vedere, iar financiar nu mai duc de mult grija zilei de mâine.

#pebarbamea5

         Sinceră să fiu, n-aș fi crezut vreodată că gândurile au o așa mare putere. Când m-am apucat de blogging, acum doi ani și jumătate, credeam că blogul meu va fi un soi de jurnal electronic, credeam că nu mă va citi nimeni și că nu mă va remarca nimeni. Dar m-am gândit că blogul va fi terapia mea de recuperare pentru spirit și psihic și mi-am zis: „De ce, nu?! Hai să încerc”. Și-am încercat, și-am reușit și cu fiecare articol postat, statisticile privind cititorii mei creșteau și creșteau și creșteau. Până într-o zi, când mi-am dat seama că ale mele gânduri pot fi materializate în premii fabuloase. Și așa a fost. Am îndrăznit, am muncit, am perseverat, nu m-am dat bătută și nici nu m-am lăsat intimidată și am câștigat. Și nu un concurs, am câștigat o mulțime, de am atras asupra mea o ceată de hateri, care mă urmăresc și mă înjură pe la colțuri. Să fie sănătoși, eu îmi văd de drumul meu. Sunt mai bună decât ei!

#pebarbamea4

         Iar banul nu avusese niciodată importanță pentru mine. Risipeam banii pe toate nimicurile, pentru că nu-i munceam eu și pentru că nu le înțelegeam valoarea. Am ajuns să le înțeleg valoarea abia când am câștigat primii mei bănuți, nu vreți să știți ce fericire nemaipomenită am simțit. Atunci am știut că sunt pe drumul cel bun și că trebuie să continui. Mă întreb unde voi fi peste 10 ani… probabil voi avea un blog cu zeci de mii de unici, probabil că voi lucra pentru o revistă cunoscută, habar n-am, cert este că nu voi renunța niciodată la spațiul meu virtual. Pentru că site-urile mele sunt uneltele creației mele, puterea mea, nebunia mea, munca mea, pasiunea mea și oglindirea talentului meu. Fără blogurile mele aș fi nimeni, fără ele n-aș mai avea orientare și mintea nu mi-ar mai funcționa la capacitate maximă.

#pebarbamea1

      Însă totul a început de undeva. Norocul meu a fost mama mea. Eu nu m-am născut cu scrisul în sânge, nu este un talent nativ, ci unul dobândit. Când eram mică mama mă obliga să citesc, până am început să ador această îndeletnicire, lectura. Cititul m-a ajutat să scriu, cititul mi-a deschis mintea, mi-a îmbogățit vocabularul, m-a educat și m-a învățat să mă exprim. Cititul mi-a pus în mână condeiul scrisului. Și-am citit și-am tot citit până mi-am spus: „Vreau și eu să scriu” și-am scris și ce-a ieșit din mâna mea mi s-a părut uimitor. Dar în spatele articolelor câștigătoare a stat întotdeauna multă muncă, poate nopți nedormite, frământări și multe temeri. Întotdeauna mă tem să nu dau greș, pentru că mereu îmi doresc să fiu cea mai bună într-o competiție. Și deși mulți cred că tot ce-am câștigat până astăzi mi-a picat din cer, vă înșelați amarnic. Am muncit pentru tot ce am, mi-am sacrificat timpul, uneori și viața, pentru a atinge succesul. Și l-am atins în pași mărunți, nu în salturi mari.

#pebarbamea2

        Sunt pe barba mea, astăzi am tot ce-mi doresc, sunt pe cont propriu, mi-am găsit chemarea, o fructific și asta mă face fericită. Și deși unii mă privesc cu admirație, alții mă urăsc pe la colțuri, dar asta înseamnă să-ți urmezi visul, să mergi ÎNAINTE oricâți ți-ar spune nu poți, n-ai cum, n-ai șanse, nu e bine, nu-ți iese și-așa mai departe. Întotdeauna am fost pozitivă și mi-am zis: „încerc fie ce-o fi, pot, sunt capabilă, o să reușesc”! Și-am reușit! Așa trebuie să gândești și tu; tu, cel care ai un vis, dar care nu ai curajul necesar să-i dai frâu liber. Tu, cel care ai vrea, dar nu știi dacă poți. Tu, cel care ți-ai dori, dar ți-e teamă să încerci. Fă-o, încearcă, muncește, nu te lăsa, mergi înainte, sacrifică tot ce poți sacrifica și împlinește-ți visul! Dacă vrei, poți. Dacă îți dorești, reușești. Dacă muncești, n-ai cum să nu obții. Dacă îți vei urma visul, vei ieși din mulțime, vei fi un exemplu, vei ajunge sus și tot succesul este al tău! Fii #pebarbata! Se poate!

#pebarbamea6

        Cu acest articol particip la Campania „Fii pe barba ta!” inițiată de Philips. Și dacă nu știai, în această vară, Philips lansează provocarea „Fii pe barba ta!”, prin gama de produse Click & Style, două modele de aparate de îngrijire versatile, pentru orice stil. Mai multe detalii găsiţi pe site şi pe Facebook. Participă și tu la campania Philips și câștigă! Fii #pebarbata!

banner-campanie-pe-barba-ta

Ma abtin…

      Ma abtin… sau incerc sa ma abtin. Sunt om… in spatele acestui blog nu se afla un robot, ci un om. Desi de 2 zile sunt facuta in fel si chip, am incercat sa ma abtin. De ce? Nici eu nu stiu… poate pentru ca nu imi pasa de gura lumii. Am incetat de mult sa ma mai framant din cauza rautatii oamenilor. Nu ma mai afecteaza cuvintele gen „handicapata” sau „stramba”… eu imi asum felul in care sunt sau arat. Imi asum fiecare defect si fiecare calitate pe care o am. Mie nu imi este rusine sa ies pe strada. Si daca lumea sa asteapta sa dispar tocmai pentru ca nu sunt ca ei, normala cica, ei bine se inseala amarnic. Nu am de gand sa plec nicaieri, cu atat mai putin din blogosfera. De mica am fost educata in asa fel incat sa fiu nesimtita, sa nu ma las atinsa de vorbele jignitoare pe care oamenii mi le spun si in acelasi timp sa nu profit de pe urma problemelor mele. Noroc cu mama care a stiut cum sa ma educe, care m-a invatat sa nu raspund raului cu rau si sa nu las ura sa ma cuprinda.
Eu nu ii urasc pe cei care ma jignesc, nici macar nu le port pica, nu simt nimic, pentru mine nu exista. Cei care m-au facut cu ou si cu otet, sa fie sanatosi. In curand vor descoperi alt blogger bun de pus la zid. Habar n-am daca sunt prima, dar in niciun caz nu voi fi ultima. Pregatiti-va, pe net circula un grup de hateri care au de gand sa „purifice” blogosfera. Si sa va tineti bine, cine intra in gura lor, greu scapa. Sunt oameni culti, inteligenti, buni cunoscatori ai limbii romane, probabil ca scriu si frumos, habar n-am, nu i-am citit niciodata; insa sunt saraci sentimental… sunt genul de oameni care vad RAUL si URATUL inainte de a vedea BINELE SI FRUMOSUL. Si cu asta am spus totul.

image

     Ca s-au saturat de mine, imi pare rau pentru ei, blogosfera e mare, iar eu deja am locul meu, de unde nu am de gand sa plec. Voi continua sa scriu advertoriale, voi continua sa particip la concursuri si voi continua sa castig premii frumoase. Premii la care nu vor putea ajunge vreodata. De ce? Simplu! O reclama de calitate care sa cuprinda: povestea, descrierea produsului sau serviciului, SEO si asa mai departe, nu se face printr-un text alambicat prin care esti nevoit sa citesti printre randuri. Advertiserii si sponsorii nu au nevoie de genii in literatura ca sa-si promoveze produsul, au nevoie de oameni obisnuiti care sa-si spuna parerea pe intelesul tuturor.
Problema celor care ma pun la zid este ca eu castig multe din concursurile la care particip. S-au intrebat oare cate concursuri am si pierdut? S-au intrebat oare DE CE PARTICIP? N-am sa raspund, sa creada ce vor. Cat despre articolele mele pentru concursuri, da… cand particip vreau sa castig si daca asta inseamna ca ma prostituez, foarte bine, ma prostituez. Sunt capabila sa tin cont de cerinte si sunt capabila sa fac articole castigatoare, care sa multumeasca sponsorul din toate punctele de vedere. De ce? Pentru ca el investeste multi BANI si vrea un TOT. Scriu articolele conform cerintelor, tin cont de SEO, promovez in retelele de socializare… nu-i asa usor, imi pierd si 4 ore pentru un articol castigator. Dar dincolo de reclama si buzz media, esenta este factorul decisiv, sclipirea pe care se intampla sa o am sau nu.
Fratilor, din MILA nu castigam peste tot in blogosfera. „Handicapatii sunt favorizati”, sunt pe dracu’… de la noi toata lumea se asteapta sa fim „crema”, sa le stim pe toate, sa n-avem scapari si-asa mai departe. Si in plus… de unde puii mei sa stie sponsorul X ca eu am handicap?! Hai, inteleg sa ma fi tinut SuperBlog-ul in brate, dar am castigat si la Orkestra si la Blogal Initiative si la BlogWars si la BlogAwards. Si ma favoriza o data SuperBlog-ul, nu de 2 ori la rand. Pentru ca da, am castigat locul 3 la Superblog de 2 ori consecutiv. Si daca voi credeti ca e simplu, sa stiti ca nu este.
Nici nu stiu ce sa mai spun, in principiu asta-i viata… mereu vor exista indivizi nemultumiti si revoltati din cauza cuiva. Desi indiferenta este cel mai mare pacat al omenirii, eu sunt indiferenta in fata oamenilor care ma jignesc. Nu-mi fac nici bine, nici rau. As fi luat-o ca pe o critica constructiva daca ma trageau de maneca in privat… asa prefer sa nu vad si sa nu-mi pese. Daca ei cred ca vor schimba lumea sau blogosfera, se inseala amarnic. Rautatea lor nu impune o schimbare. Mi-ar placea sa vad ca dau si un exemplu pozitiv, ca ne arata si un blogger virtuos, dar nu din „haita” lor, ci pe cineva din afara.
Si gata, am incheiat, le multumesc bloggerilor care au sarit in apararea mea desi nu le-am cerut asta. De acum incolo ii rog sa nu se mai bage, mai tare ma doare cand vad ca sunt jigniti ei. 🙂

P.S. Cand imi fac treburile cu banii castigati sau cand fac un dar din lucrurile castigate, chiar nu am nicio mustrare de constiinta. N-am furat, n-am apelat la tertipuri ca sa castig… si in plus, nu va opreste nimeni sa va ”educati” si voi scrisul astfel incat sa castigati. Chiar nu stau in fata succesului nimanui. 

Respect pentru cei care respecta bloggerii

          În doi am de zile de când sunt blogger, am scris o grămadă de advertoriale. Unele pentru concursuri, altele plătite și altele răsplătite. Am întâlnit sponsori care negociază pentru fiecare leuț, sponsori care mi-au dat o sumă frumușică, fără să le fac eu vreo propunere și sponsori care voiau să le scriu moca sau pe baza unui schimb de link-uri. Ei bine, NU SCRIU PE GRATIS! Decât să scriu pe gratis, mai bine mă uit la telenovele. Decât să scriu pe gratis, mai bine dorm. Decât să scriu pe gratis, mai bine nu scriu deloc. Îmi pare rău să dezamăgesc noii afaceriști, însă toate costă în viața asta și ca orice om, am și eu nevoile mele.

bani

        Dacă vă întrebați de ce ne merităm banii noi, bloggerii, uitați câteva argumente, așa poate că unii dintre sponsori vor învăța să ne aprecieze, iar bloggerii se vor învăța să nu mai accepte advertoriale de 3 euro. Un advertorial de calitate NU COSTĂ 3 EURO! Un advertorial de calitate costă zeci de euro, dacă nu chiar sute. Dar recunosc, nu sunt la stadiul în care să cer sute de euro, dar am de gând să ajung. Pentru asta, ca să creștem cu toții, am nevoie de susținerea tuturor bloggerilor care scriu advertoriale și îi rog să își aprecieze munca și să înțeleagă că o plată decentă nu se face cu 2 lei.

      Dar ca să nu mă mai lungesc cu vorba, iată de ce își merită bloggerii răsplata:

– timpul înseamnă bani, pentru toată lumea.

– și noi trăim și noi mâncăm și noi plătim facturi. Și gândiți-vă câți bani dăm la curent lună de lună. Daaa, curentul ăla cu care funcționează fiecare calculator și laptop.

– blogurile noastre sunt de asemenea întreținute cu bani. Ca să ajungem unde suntem am investit și noi, ca toți ceilalți. Dacă pentru voi, sponsorii, business-ul este totul și pentru noi bloggerii, blogurile noastre înseamnă totul.

– blogurile noastre nu reprezintă numai pasiune, ci și o sursă de venit.

– înainte să scriem ceva, ne documentă, luăm site-ul respectiv din scoarță în scoarță și reținem ideile principale. Nu scriem în van și niciodată în neștiință de cauză. Documentarea ia timp!

– alegem fotografiile cu grijă, le edităm și le facem să facă parte din poveste. Iarăși mult timp pierdut sau fructificat, cum vreți să îi spuneți.

– chiar dacă ni se cer minim 500 de cuvinte, când ideile ni se revarsă din minte, nu facem niciodată rabat de la ele. Niciun blogger nu se va zgârci la cuvinte.

– corectarea articolului și așezarea lui în blog, ia timp.

– link-urile costă. Cu cât sunt mai multe link-uri în articole, cu atât advertorialul costă mai mult.

– optimizarea SEO a articolului este făcută cu cap. Punem link-urile și cuvintele cheie strategic, astfel încât site-ul pentru care facem reclamă să crească în „ochii Google”.

– promovarea articolelor ia de asemenea mult timp. Să distribui un articol în zeci de grupuri facebook, zeci de comunități G+, linkedin, tumblr, pinterest și twitter, ia timp. Pe puțin o jumătate de oră.

– ca să faci un advertorial de calitate, un blogger își pierde cel puțin 2 ore din viața lui.

– calitatea se plătește.

– rezultatele obținute se plătesc, dacă nu în bani, atunci măcar în vouchere decente.

     Dacă nici aceste argumente nu sunt de ajuns, atunci poate că ar fi mai bine să vă faceți singuri bloguri, câteva zeci, și să vă promovați singuri afacerea, să vedeți cât este de greu. În rest, respect pentru sponsorii care ne apreciază și ne răsplătesc pe măsură. Respect pentru cei care oferă și un mic bonus la sfârșit, drept mulțumire. Respect pentru cei care ne respectă.

Motivațional…

       Și uite așa constat că lumea s-a săturat de filosofie, de idei motivaționale și de sfaturi constructive. Adevărul este că la dat sfaturi suntem ași, dar la urmat sfaturi suntem vai de noi. Cu toate acestea, lumea s-a săturat de ele, de toate dulcegăriile ce par a fi fără rost. De ideile astea vândute și băgate pe gât gratis, despre cum să-ți transformi viața mizeră, într-una „belea”. 🙂 

      Și blogul meu se vrea a fi unul motivațional. Dar nu-mi iese. În cea mai mare parte, prin ceea ce scriu, mă consolez chiar pe mine. Simt ceva și mă încurajez singură. Dacă dă rezultate?! Dă! Pe mine mă ajută. Mă eliberez și parcă mă simt mai bine. 🙂  Credeți sau nu, și scrisul este o terapie. Dar când mă uit în urmă și văd toate inepțiile pe care le-am scris, parcă mă bufnește râsu-plânsul. 🙂  Uneori mă mir, alteori mă crucesc, dar de cele mai multe ori mă amuz. Îmi vine să râd de trăirile care m-au inspirat. Că de, nu-i lucru ușor să fii așa nebun cum sunt eu. Azi sunt veselă, mâine sunt tristă, poimâine apatică, răspoimânine indiferentă și tot așa. Nu-i ușor să fii schizofrenic fără acte. 🙂 

      Și da, și eu scriu chestii motivaționale, îmi place să cred că mai ajung la mine pe blog rătăciți în căutarea rețetei minune. Rătăciți, debusolați, oameni triști, persoane abătute, și vreau să îi ajut prin ceea ce scriu. Pe lângă mailurile cu colaborări, mai primesc și mailuri de mulțumire. Deși pare curios, din când în când oamenii îmi scriu și-mi mulțumesc spunându-mi că i-am ajutat, că i-am făcut să vadă altfel lucrurile, viața… propria soartă. Aceste mailuri sunt extrem de prețioase pentru mine. Pentru că deși nu-și fac simțită prezența pe blog, nu dau like și nu comentează, îmi scriu direc și-mi spun că i-am ajutat. Mă bucur că o pot face și mă bucur că nu scriu degeaba, numai pentru mine. În fond asta era ideea acestui blog.

        Deși m-am îndepărtat mult de esența blogului, încerc pe cât posibil să nu renunț la plăcerea de a-mi scrie gândurile și percepția despre viață. Deși uneori par cuvinte goale și idei fără sens, eu cred în ele și scriindu-le mă ajută. Și nu numai pe mine! Așa că lumea „normală” s-o fi săturat de articolele motivaționale care apar peste tot ca ciupercile după ploaie, însă cei ca mine, cu trăiri diverse, încercați de tot felul de probleme, își găsesc alinarea în aceste idei. Goale sau pline. Fiecare vede și crede ce vrea.

       Așa că dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu. 🙂 

Doi ani…

         Azi este 23 februarie, mâine este 24 februarie. Mâine sărbătorim și Dragobetele, se lasă cu fete pupate, cu flori oferite, cu cadouri dăruite și poate și cu fuste ridicate. Dar mâine mai este un prilej de sărbătoare pentru mine, blogulețul acesta micuuuț, face 2 anișori. Mdaaa și spuneam că schimb tema, că-mi fac banner, că fac pe naiba. Până la urmă nu fac nimic. N-am găsit nicio temă, gratuită, care să-mi placă. Nici aceasta nu-mi mai place, dar nici cu celelalte „nu mi-e rușine”.

Birthday Cake for Two Year Old

 

         Aș fi vrut să sărbătoresc într-un fel împlinirea acestor 2 ani, dar nu știu cum, n-am nicio idee. Cred că până la urmă voi lăsa să treacă această zi, nesărbătorită, cum îmi stă mie în fire de obicei. Așa fac și cu ziua mea de naștere. Până să sosească mă laud că o să fac și că o să dreg, spun că abia aștept, că nu mai pot și etc. Și când vine ziua cu pricine, m-aș ascunde în șifonier și aș lăsa să treacă ziua neobservată.

         Cam așa simt și acum… dar mărturisesc că sunt mândră de ce am realizat în acești doi ani. Sunt mândră că am ajuns până aici și că încă mai continui să mă surprind, pe mine în primul rând. Sunt surprinsă că încă evoluez din toate punctele de vedere, și ca om și ca blogger. Deși de la un timp simt că mă învârt în jurul acelorași idei și cuvinte, când mintea mi-e trează și mi se aprind beculețele geniale, încă mai pot să scrie câte ceva frumos. „Câte ceva”, sunt conștientă. 🙂 

          Mâine… mâine mi-aș lua o zi de respiro de pe blog, m-aș odihni, aș dormi, dar trebuie să recunosc, sunt în urmă cu câteva articole „normale”, pe care trebuia să le scriu de vreo săptămână. Dar mâine ajung la zi. Voi sărbători prin muncă. O să beau vin, chiar m-aș îmbăta, sincer; o să mănânc o prăjitură și o să-mi pup blogul prin laptop. Pentru că blogul mi-a făcut laptopul, nu invers, știu eu ce spun. 🙂 

          Ce-mi doresc pentru viitorii 2 ani de blogging. Nu știu, să ajung celebră, să-mi fac alte 2 bloguri pe domenii proprii, să le transfer pe-acestea de pe wordpress, să am PR-e de 5-6, mi-aș dori o mașină superbă. Vrabia mălai visează, știu. Dar eu la multe am visat și până la urmă le-am realizat. Blogul m-a adus mai aproape de îndeplinirea viselor mele. Poate pentru unii pare curios, dar vă spun adevărul, multe satisfacții mi-au adus blogurile. Oameni frumoși, daruri frumoase, amintiri neprețuite, reușite nesperate…

        Așa că dragii mei, felicitați-mă, o dată fac „Literele Stacojii” doi anișori. Am început să merg copăcel. 🙂  Vă pup!

500 de articole pe Litere Stacojii

        shopping.flu.ro  
        Tocmai m-a anunțat blogul că am împlinit venerabilul număr de 500 de articole. Fain… nici nu știu când a trecut timpul. În curând voi împlini 2 ani de când fac blogging, de Dragobete. Mă întreb și acum ce-o fi fost în capul meu de mi-am făcut blog tocmai de ziua îndrăgostiților la români. Pe semne că la vremea aceea nu eram îndrăgostită, de fapt știu sigur că nu eram îndrăgostită. Și de mâhnire că nu a venit nimeni la mine cu pernuțe în formă de inimioară și cu bomboane de ciocolată, am decis să îmi fac blog. Asta ca să îmi plâng singurătatea și adevărul este că blogul chiar mi-a umplut timpul colosal de mult. Ba chiar în prezent nu mai am timp deloc, nu mai am când să mă plictisesc și nu mă mai simt nici singură. Frumos, nu?! Ba chiar n-am timp nici să mă satur de somn. Se cunoaște că bloggingul mi-a umplut viața, a scos din mine, ca printr-o terapie magică, orice urmă de neîmplinire. Chiar mă simt utilă și auzită. Balivernele pe care le scriu eu aici nu sunt în van, n-am îmbătrânit cu PR 2, am evoluat și am din ce în ce am mai mulți cititori, cărora vreau să vă mulțumesc că aveți atâta răbdare cu mine, printre atâtea advertoriale. Care știu că nu vă plac, dar care sunt necesare, cel puțin pentru mine.
         Așaaaa, și ca să nu mă abat de la subiect, dacă tot se împlinesc 2 ani și am deja și 500 de articole, ar fi Dumnezeule cazul să schimb hăinuțele blogului, pentru că tema asta deja am ajuns să o urăsc. Deși e foarte practică și este foarte permisivă, mi s-a acrit de ea cu spume. Trebuie să îmi fac timp, până-n 24 februarie, să schimb tema. Bineînțeles, cu una mai frumoasă, dar la fel de practică. Sincer, nu prea mă pricep, dar sper să găsesc una plăcută și care să mi se potrivească, din cele gratuite oferite de wordpress. Sper să găsesc ceva… chiar sper. Dacă nu, cred că voi ruga un prieten, pe cineva, care să mă ajute și care să mă fericească cu o temă superbă. 🙂
        În rest voi sunteți bine, sănătoși?! Cu dragostea cum stați?! 🙂

Moș Nicolae l-a adus pe Moș Google

        Am un zâmbet mare, până la urechi. 🙂 Aproape că a trecut și Sfântul Nicolae și o dată cu el și această zi minunată. În primul rând vreau să urez tuturor sărbătoriților un călduros „La mulți ani” cu multă sănătate și bucurii. Și sper că astăzi ați avut cu toții parte de daruri minunate. Chiar dacă nu materiale, spirituale tot ați primit, poate fără să vă dați seama.

        Pe mine Moș Nicolae m-a recunoscut mai bine ca niciodată, mi-a adus exact ceea ce aveam mai mult nevoie. Încă de dimineață m-am trezit zâmbind, cu o inimă bună, cu niște gânduri cât se poate de frumoase și cu o liniște sufletească, așa cum nu am mai simțit de mult. Da, Moș Nicolae le-a așternut pe mine cu mare pricepere, căci s-au lipit de pielea mea de minune. Curios, dar n-am primit nicio nuielușă, constat c-am fost cuminte, dar mi-a lăsat în papucii mei de casă, căci ghetuțele nu mi le lustruisem, o ciocolată maaaaaaaaare și gustoasă, din aceea care îmi place mie mai mult și mai mult. Și cam atât, că nici n-aveam nevoie de mai mult. Am tot ce-mi trebuie, eu sunt bine, mama e bine, familia sănătoasă, ce-mi pot dori mai mult?!

       Dar peste zi am avut parte de o surpriză neașteptată, Moș Nicolae l-a trimis la noi pe Moș Google. L-a sculat din hibernare, pe gerul ăsta, și l-a pus la treabă, să ne recalculeze nouă page rank-urile. De când îl așteptam, de când mă tot rugam să vină o dată Moș Google și să ne crească PR-ele, să ne meargă și nouă mai bine. Dar pe cât de mult îl așteptam, pe atât de tare mă temeam; că ce-i la mine pe blog, mama și cu tata mai lipsesc. Link-uri sute, din enșpe mii de părți, magazine și produse. Dar cu mine a fost bun Moș Google, din 3 bloguri, pe două mi le-a crescut la PR 3, iar pe al treilea încă mai aștept… încă n-a ajuns la acela… sau poate nu merită să i se dea PR. Habar n-am, dar ar cam trebui… acum, ce-o vrea bătrânul Google, e bine și așa. Nici nu mă așteptam, mai repede credeam că o să-mi scadă, decât că o să-mi crească. Sunt fericită, le mulțumesc Moșilor că au fost așa darnici cu mine. Că-n blogosferă e cam rușine să rămâi ani de zile cu PR 2, atât aveam înainte, și are Spanac o vorbă „o să mori cu PR 2”. 🙂

       Din auzite am aflat că domnul Google a mai fost și drastic, unora le-a dat, altora le-a luat… ce ți-e și cu algoritmii aștia de calculare, din om te trezești neom, bine în cazul acesta, din PR 2 să te trezești cu 0, e cam grav și neplăcut al naibii. Dar oricum, verificările astea durează vreo două săptămâni, să nu ne grăbim cu temerile, concluziile și presupunerile, să avem răbdare mai bine. Așa că vă urez tuturor, vouă bloggerilor, să creșteți în PR cu cel puțin 1-2 puncte.

      Aaaaaa, și săr’na Moș Google și Moș Nicolae, vă mai aștept și la anul, la fel de darnici!

      Baftă, v-am pupat! 🙂

mos-nicolae-1

Lacoste – sunt eu

Dragi cititori a sosit momentul să mă cunoșteți mai bine, acum mă dezvălui vouă!

Acum ceva timp, o femeie extraodinară mi-a făcut o caracterizare care m-a surprinsă. Pe cât de neașteptată, pe atât de precisă. În blogosferă sunt percepută ca fiind un concurent feroce, un fel de mercenar de cuvinte, care scrie despre orice astfel încât ideile să îmi iasă așa cum îmi doresc. Sunt combativă și determinată; și niciodată nu îmi propun obiective pe care să nu le pot atinge. Ea m-a asemănat cu o felină, deoarece felinele, deși sunt animale sălbatice, calculează, așteaptă, atacă, mereu precisă și rareori își permit rateuri, la fel și eu. Mi s-a spus că nu atac decât când pot doborî. Să fii feroce, ca om, înseamnă să fii mai determinat și mai luptător decât toți ceilalți.

Chiar așa sunt eu, în blogosferă, în ceea ce scriu, dar și în viața de zi cu zi. Dar sincer, eu nu mă identific neapărat cu o felină, ci mai de grabă cu un crocodil. Și crocodilul este la fel de calculat, răbdător, precis și letal. Așa sunt și eu, bine, nu vă gândiți că sunt vreo femeie rea, deloc. Nu iau niciodată ce nu se mi cuvine, nu fac rău altora, nu iau altora ca să îmi pun mie în față. Dar îmi cunosc foarte bine țelurile, sunt motivată și luptătoare. Lupt pentru ceea ce îmi doresc până în pânzele albe, nu mă las chiar de-ar fi să îmi dau sufletul. Lupt cinstit, lupt cu armele pe față și nu îngrădesc pe nimeni. Nu mi-e frică de concurență, toată lumea are loc, dar numai cei mai buni reușesc, numai cei mai determinați și mai aprigi în luptă.

Probabil că ceea ce spun eu acum sună a îngâmfare, însă eu am cunoscut fețele dure ale vieții, am cunoscut sărăcia, dezolarea, singurătatea, umilința, toaaate răutățile posibile. Și-am ieșit din ele prin multă voință, muncă și perseverență. Aidoma crocodilului, din mocirlă îmi studiez prada, sunt metodică, am răbdare, îmi studiez obiectivul, caută să descopăr cheia reușitei și când sunt suficient de pregătită, ies afară pe nesimțite și atac. În cazul meu, îmi ating obiectivul, ating succesul, prin multă muncă. Sunt meticuloasă, metodică, atentă la detalii, la mine nimic nu este întâmplător. Personalitatea mea se reflectă în tot ceea ce fac, de la blogul meu și articolele mele, până la stilul vestimentar, încălțările pe care le port și accesoriile pe care le afișez cu mândrie.

Iubesc verdele în toate nuanțele lui, nu contează că este deschis sau închis, mie îmi place. Verdele mi se potrivește nespus pentru că este culoarea care stimulează creierul, înseamnă viață, productivitate și energie. Următoarea culoare preferată după verde, este albul. Albul înseamnă seninul pe care încă nu-l am, pentru că viața mea nu este întotdeauna roz și senină. Albul înseamnă liniște, așezare, înțelegerea situației și acceptarea ei, abandonul în brațele providenței. Port alb, pentru că urăsc grijile, neliniștea, dezechilibrul și nesiguranța. Am nevoie de alb și verde, așa cum am nevoie de liniște, energie, productivitate și echilibrul. Asta sunt eu, cu bune și rele.

filepicker-9vBZsQV1Rdeg6q2gudgP_lacoste

Când vine vorba de încălțări, sunt foarte pretențioasă, nu mă încalț cu orice, cum nu mă îmbrac cu orice. Am nevoie de încălțăminte grăitoare, care să vorbească despre mine, dar și care să îmi confere siguranță și confort. Nu-mi cumpăr niciodată încălțări ieftine, calitatea, modelul și brandul sunt esențiale pentru mine. Bineînțeles că asociindu-mă cu un crocodil, viața m-a îndemnat să iubesc brandul LACOSTE. Am un stil vestimentar sport, pot fi frumoasă și sexi și într-o pereche de blugi și un top mulat; și dacă mai pun și o pereche de pantofi sport, arat chiar senzațional. Așa cum sunt eu, o femeie puternică și sexi prin natura firii.

134spj4111-286

Întotdeauna îmi cumpăr încălțăminte din magazinul online OfficeShoes.ro. Da, pentru că sunt o ființă tipicară și dacă sunt mulțumită de un magazin, mă întorc mereu acolo, rămân fidelă magazinului, brandului și gusturilor mele. Nu fac rabat de la preț, deși prețurile sunt accesibile în magazinul Office Shoes, nu fac compromisuri când vine vorba de stilul meu și de confortul meu. Ador Lacoste Pantofi Sport – Marcel Mid și după cum vedeți sunt niște pantofi de damă sport din noua colecție toamnă-iarnă 2013. Clar sunt niște pantofi de stradă, sunt din piele sintetică și îmi place mult acest fapt, pentru că parcă am inima strânsă când îmi cumpăr haine sau încălțări din piele naturală. Iubesc animalele și la ce multe obesesii am, n-aș vrea să adaug încă un pitic pe creier. Nu am nimic cu cei care poartă, dar eu prefer să port piele sintetică.

cats

După cum vedeți și voi, pantofii sport Lacoste au în primul rând un design super modern, sunt absolut fabuloși, îmi plac mult, sunt frumoși. Albul lor îmi conferă liniștea și echilibrul de care am nevoie, materialul roșu, elastic, de la baza gleznei mă duce cu gândul la blogul meu, Litere Stacojii, pentru că scriu frecvent cu litere roșii de foc și patimă. Iar crocodilul verde are în el un mesaj subliminal: „Sunt Alina, o femeie puternică și pot atinge succesul!”. Nimic la mine nu este întâmplător, tot ce aleg să fac sau să port este calculat dinainte, iar pantofii sport Lacoste sunt exact ceea ce am nevoie, după stilul meu și după personalitatea mea. De când mă știu am fost adepta stilului sport, lejer, să mă simt bine și să mă pot mișca în voie. Dacă o haină îmi poate veni un pic mică sau mare, ei bine încălțările trebuie să îmi vină perfect. Dacă mă strâng un picuț am o stare de nervi, dacă sunt mai mari, mă simt ciudat, de parcă toată lumea se uită la mine. Sunt o fire activă și energică, pantofii cu toc sunt numai pentru nunți, pantofii sport sunt încălțămintea de toate zilele. Când îmi cumpăr o pereche de pantofi sport mă uit la marcă, la calitatea materialului, la model și design, la detaliile de finețe, la cum sunt cusuți, la cum sunt lipiți, la căptușeală, la branțuri… nimic nu îmi scapă. Nu port orice, nici măcar orice culoare nu port. Și abia apoi dacă pantofii respectivi trec testul de atracție și de verificare a detaliilor, îi probez… dacă mă simt confortabil, nu mă strâng și nu mă bat, îi cumpăr fără tăgadă. Dar am ajuns la o vârstă în care îmi știu gusturile și defectele foarte bine. Știu exact ce model mă avantajează, dar mai ales știu modelul în care mă simt cel mai bine.

134spj4111-286_6

Chiar și când cunosc un bărbat mă uit la unghiile lui și la încălțările sale. Încălțămintea este cartea de vizită a omului. O pereche de pantofi ieftini, murdari sau neîngrijiți, deja îmi descrie omul. Îmi spune că este nepăsător, delăsător, indiferent, poate chiar nesimțit. Nu spun să ne cumpărăm numai încălțăminte scumpă, dar măcar să ne luăm acea pereche de pantofi care să ne avantajeze și pe care să le îngrijim; ca și cum încălțămintea respectivă ar fi propria noastră persoană. Nicăieri nu o să prezinți interes sau seriozitate, dacă încălțările sunt murdare. Și la cum sunt eu, de port numai pantofi sport albi, înainte de a ieși din casă mi-i șterg cu multă atenție. Sau dacă mă prinde ploaia, am oricând la mine șervețele umede cu care să șterg stropii de ploaie sau noroiul de pe pantofii mei impecabili.

Când port Lacoste Pantofi Sport – Marcel Mid mă simt tânără, optimistă, veselă, radiez, sunt puternică și mândră de mine. Pantofii nu sunt doar un bun de ieșit pe stradă, nu îți oferă confort și atât, nu sunt niște pantofi pe care să îi porți ca să fii în rând cu lumea… sunt mult mai mult. Încălțămintea înseamnă personalitate și stare. Așa cum îmi pulverizez un anumit parfum în funcție de cum mă simt, așa și încălțările le port nu doar după personalitatea mea, ci și după starea sufletească pe care o am. Iar Pantofii Lacoste mă fac să mă simt ca și cum afară este primăvară, ca și cum sunt înconjurată numai de oameni frumoși și zâmbitori, ca și cum soarele răsare pentru mine; mă fac să mă simt bine în pielea mea, mă fac să mă simt unică, privită și frumoasă.

Lacoste mă reprezintă, sunt un crocodil camuflat în femeie puternică, sunt o femeie sexi încălțată în pantofi sport; poate că induc în eroară, dar tot așa instig și atrag atenția… cine devine interesat, va descoperi diamantul de sub straturile de putere, ființa sensibilă din spatele crocodilului… Lacoste, sunt eu!

logo-officeshoes