Suflete pe moarte…

        Pro TV a inițiat de curând o campanie numită „Tu știi ce mai fac părinții tăi?” în care se urmărește determinarea autorităților de a se îngriji de acei bătrâni care mor cu zile singuri în casă. Bătrâni care au fost abandonați de copiii și nepoții lor. Copii și nepoți care au plecat în străinătate și și-au lăsat bătrânii în urmă, ai nimănui. Înțeleg că nu sunt bani, înțeleg că toată lumea își dorește să trăiască mai bine. Dar în vreme ce ei îngrijesc bătrânii străinilor, ai lor sunt lăsați să moară în mizerie și neputință. PRO TV-ul a făcut multe lucruri bune și sper ca Statul să ia atitudine, ori să ofere soluții pentru îngrijirea acestor bătrâni la domiciliu, care se presupune a fi mai ieftină decât plata unui azil de bătrâni; ori să asigure locuri de muncă bine plătite pentru cei care au decis să plece în lumea largă, în lupta pentru bani.

          Eu nu spun că Statul este nevinovat, însă și acei adulți care și-au lăsat în urmă părinții nu sunt lipsiți de vină. Știu că viața este grea și costisitoare. Însă oamenii care pleacă în străinătate câștigă lunar, în medie, un salariu de 1000 de euro. Și mă întreb, dintr-o mie de euro, oare n-ar putea să rupă 200 de euro cu care să plătească o femeie, ceva, care să aibe grijă de părinții bătrâni de acasă? Oare chiar așa trebuiesc lăsați să moară de foame, de singurătate, în mizerie și-n durere?! Oare nu este și vina lor? A copiilor care sunt extrem de dezinteresați? Nu spun că toți sunt dezinteresați, dar marea lor majoritate ajung să nu le mai pese. Mulți cred că la barza chioară îi face Dumnezeu cuib, dar nu este chiar așa. Nu știu cum îi lasă inima să plece și să nu se mai întoarcă. Nu știu cum pot pune noaptea capul pe pernă, nu știu cum pot dormi, știind că părinții sunt bătrâni, bolnavi și singuri.

         Uneori cerem Statului, iar noi suntem primii care fug, care nu-și asumă responsabilitatea, suntem primii care nu ne interesează și nu ne dăm absolut deloc silința. Eu știu că bătrânețea este tristă și urâtă, dar acei oameni măcinați de timp și boli, sunt aceiași oameni care ne-au dat naștere, care ne-au crescut, care ne-au îngrijit, care ne-au ocrotit și care au făcut numeroase sacrificii. Acei bătrâni oricât de buni sau de răi au fost, în felul lor ne-au iubit și ne-au vrut binele. Este de DATORIA noastră să îngrijim acești bătrâni până se vor stinge. Dacă nu putem de aproape, măcar de la distanță. De la distanță, cu bani, cu banii necesari pentru a le asigura îngrijirea. Nu mi se pare normal să-i lăsăm să moară în singurătate. Cu toții facem greșeli, nimeni nu este fără de păcat pe această lume. Și deși poate acei bătrâni ne-au greșit și ne-au impus diverse lucruri, sunt ai noștri. Sunt părinții noștri, sunt bunici noștri și le suntem datori să îi îngrijim.

         Nu vreau să vă fac morală, mă bucură mult inițiativa celor de la PRO TV, dar să nu aruncăm toată vina în cârca autorităților. Până la autorități, noi suntem responsabili. Până la autorități, este datoria noastră. Eu nu sunt cu nimic mai bună decât alți oameni, însă nu aș putea niciodată să plec și să îmi las în urmă familia, să-i știu bătrâni, bolnavi și singuri. Eu una nu aș putea. Sunt nebună?! Nu cred!

        În primul rând schimbarea trebuie să pornească de la noi, de la noi oamenii simpli, de la noi ca copii, de la noi ca nepoți. Și-abia după ce noi ne vom implica, abia atunci să tragem de mânecă Statul și autoritățile. Nu găsesc scuze Statului, dar… ar trebui să fim și noi mai implicați. Am văzut o scurtă filmare cu bătrâni aceia singuri și mi s-a rupt inima. Plângeau! Singurătatea îi durea mai mult decât bătrânețea și neputința.

      Haideți să fim noi schimbarea de care avem nevoie. Să începem totul de la noi!

Tu simți sărbătorile?!

    A Cozy Christmas     

      A trecut și Sfântul Nicolae… copii cred că s-au bucurat cel mai tare… în fond ei simt cu adevărat spiritul sărbătorilor, ei sunt norocoșii. Pe unii dintre noi Moș Nicolae ne-a uitat, pe alții ne-a sărit, pe unii ne-a dezamăgit, pe unii i-a mulțumit… i-a bucurat și fericit. Anul acesta n-am simțit, ca în alți ani, că este sărbătoare, că vine Moșul… și mă uitam și eu la știri aseară, ca tot omul și după ce că eram supărată de-ale mele că maică-mea este în spital… a început Esca să mă înnebunească cu stocurile magazinelor de jucării care au fost epuizate de părinții disperați. Apoi a fost știrea în care un copil foarte sărac a primit acum ceva timp un laptop, iar de Moș Nicolae a mai primit unul… însă știind cum este să nu ai laptop dar să îți dorești din tot sufletul unul, i l-a dăruit altui copil sărac din satul său. M-a impresionat foarte tare, mai rar așa ceva. Alți părinți săraci nu i-ar fi dat voie să îl dăruiască, ar fi putut să îl vândă și cu acei bani să mănânce două luni, sau să își cumpere alte lucruri trebuincioase și importante… Câtă noblețe într-un singur copil, cât de multă bunătate și cu ce puritate a făcut cadou acel laptop prietenului său. Am zărit în ochii acelui copil adevărata bunătate divină și inocența neîntinată care este atât de neprețuit. Și-am ajuns la concluzia că mare dreptate are mama când spune că, dar din dar se face Rai. Fiți siguri de asta, orice oferi din suflet îți va fi răsplătit înzecit. Chiar de îți dai ultimul leu din buzunar unui nevoiaș, unui bolnav, Dumnezeu îți va trimite bani neașteptați, soluții neașteptate… în fine.

        Și când mă simțeam și eu bine și impresionată de știrea cu copilul darnic, hop altă știre care m-a tulburat fantastic. Au dat la știri despre familii sărace cu copii mulți care au primit și ei cadouri de la oameni de bine, fructe, dulciuri, câteva jucării. Copii mai mici nici nu recunoșteau bananele, nu știau ce sunt… dintre copilașii mai mari nu îndrăzneau să se apropie de cadouri, erau rușinați, nu știau ce înseamnă să primească ceva… nu știau să reacționeze, să se bucure. Mi s-a pus un nod greu în gât și parcă mă sufocam… mi-a fost tare milă de ei. Apoi au arătat niște copii la un orfelinat care au primit doar fructe… ce mult se bucurau acei copii la vederea merelor, bananelor și portocalelor. Alți copii care au de toate nu îi poți convinge să mănânce un fruct, în schimb bieții orfani s-au bucurat de parcă le fuseseră aduse cele mai de preț delicatese.

       M-am întristat foarte tare, mă durea inima la propriu… și eu în copilăria mea am avut perioade când nu primeam mare lucru de Craciun sau Sfântul Nicolae, mama îmi lua tot ceva care să îmi fie de folos… țin minte de un Crăciun, eu îmi doream tare mult o păpușă și am primit un penar și o portocală. Am fost tare dezamăgită… atunci n-am înțeles că mama nu putea mai mult… că nu avea posibilități de mai mult. Dar cu toate astea m-am arătat încântată ca să nu o întristez pe ea. N-am avut de fiecare dată brad, n-am avut de fiecare dată nu știu câte feluri de dulciuri… dar nu mi-a lipsit niciodată afecțiunea mamei mele. 

      Și stăteam și mă gândeam aseară, cât de mulți copii săraci sunt, cât de mulți copii triști care nici măcar nu îndrăznesc să viseze la venirea Moșului. Și dacă au ceva bun de mâncat de Craciun probabil că este tot ce contează. Sunt atât de mulți copii orfani care nu se pot bucura de căldura unei familii, care nu știu ce înseamnă mângâierea unei mame, care nu cunosc protecția și siguranța unui cămin stabil, care nu știu ce înseamnă o masă îmbelșugată, care n-au avut niciodată un brad de Craciun. Cât de mulți copii sunt pe străzi abandonați, în frig își duc traiul, mănăncă te-mir-ce, nu cunosc noțiunea timpului după sărbători ci după anotimpuri, copii singuri, triști, bătuți de oameni și de soartă. Și nu sunt doar copii, sunt mulți oameni nevoiași, fără case, săraci lipiți pământului… Și ce să mai vorbim de copii bolnavi, cu afecțiuni incurabile care tot ce își doresc este să fie sănătoși, să trăiască… să se poată bucura de copilăria lor, de viață… Trist… 😦

      Oare câți dintre noi conștientizăm partea aceasta crudă a vieții?!

      Scopul articolului meu nu este să vă indispun sau să vă întristez… deși sunt conștientă că oarecum vă ”ating”… nu vă fac morală, nu vă îndemn să mergeți la orfelinate, aziluri sau pe străzi ca să împărțiți hrană, dulciuri, fructe sau haine… vă cer însă să învățați să vă bucurați de sărbători, de adevăratul spirit al Crăciunului, să vedeți frumosul din lucrurile mărunte, să vă bucurați de părinții voștrii, de frații voștrii, de prietenii voștrii. Să fiți recunoscători că puteți merge, că vedeți, că auziți, că puteți vorbi, că puteți munci, că aveți ce pune pe masă, că aveți unde dormi, că aveți căldură, confort, că atâta lume vă iubește… fiți recunoscători pentru tot ce aveți, mult sau puțin… alții nu au deloc. Conștientizați-le munca părinților voștrii, apreciați-le sacrificiile, iubiți-i mult… inspirați magia sărbătorilor de iarnă.

      Sunt prea multe suflete care nu au nimic, Tu ai, ești binecuvântat!! Fii recunoscător pentru bunicii tăi, pentru mama ta, pentru tatăl tău, pentru frații tăi, pentru sănătatea ta și alor tăi, pentru bunurile tale materiale, pentru toată iubirea de care ai parte.

      Simte sărbătorile de iarnă dincolo de cadourile minunate pe care le aștepți, fii fericit că ești cu familia ta… ai ceea ce unii dintre noi nu îndrăznesc să viseze. Și dacă din puținul tău dai și nevoiașului de la colț de stradă înseamnă că ești un om cu adevărat și valoros, că ai înțeles spiritul sărbătorilor, că ai înțeles că nașterea Domnului înseamnă iubire și dăruire pentru aproape.

      Cu tristețe în suflet vă spun că nu mai simt Craciunul ca altă dată, ca atunci când aveam 10 ani și lemnele mocneau în sobă, sarmalele fierbeau de zor, cozonacii creșteau minunați în cuptor și mă bucuram atât de mult că am și eu brad și știam cu siguranță că va veni Moș Craciun. Ai mei făceau niște sacrificii pentru bradul și dulciurile mele, dar tare mai era frumos, minunat mirosea în casă… a lemne, a cetină de brad, a sarmale și cozonaci… nu mai simt ca atunci… pentru că mi-am pierdut inocența, însă tot iubesc Craciunul și încerc să profit de orice moment cu familia mea.

          Tu simți sărbătorile?!