Din trecut…

Nu ştiu de-i viaţă sau delir,

Nu ştiu nici dacă pot să mai respir, mă mir.

Niciun ceas nu ticăie, nicio candelă nu pâlpâie,

Au apus chiar şi credinţele…

Mă cutremur când mă văd în suflet,

E o gaură, un gol absolut, întuneric şi frig.

Un hău tenebros mă ţine pe loc,

Şi smulge din mine toată lumina.

Mă îmbătrâneşte, mă usucă de tot, mă îngrozeşte,

Mă sperie şi mi-e frică!

Mi-e frică de mor, mă trage în jos,

Aş vrea să mă rup, să fug de trecut,

Însă mă domină, mă-apasă, mă-ncătuşează.

Încerc să mă ţin de-o umbră subţire,

Mă mint că poate-o să-mi fie mai bine.

Prezentul e ceaţă şi fum,

Nu-l simt, parcă nu-i acum, e scrum.

Dar umbra cedează, şi-alunec în jos,

Mă doare, mă doare aşa tare.

Nu mă obliga, nu mă silui, nu mă plesni,

Mai lasă-mi demnitatea…

Îmi fierbe sângele în vene, e saturat de mine,

Iar tâmplele-mi zvâcnesc puternic…

Mă înghiontesc în coaste scuzele,

Mă străpung eşecurile, lamentările.

Mă scuipă în faţă răul făcut,

Îmi mijesc lacrimi şi Doamne ce frig…

Realizările-s puţine, fericirile-s mudare,

Şi mă zdrobesc regretele, mă zgârie petele.

Stridente sunt strigătele, mă surzesc bocetele.

În zadar le aud… nu-i nimic de făcut,

Era vocea conştiinţei, glasul binelui…

Am rămas fără viitor, fără speranţă,

Mă dizolv în neant.

Nimic frumos nu văd în urmă,

Doar un trecut găunos…

E greu să faci ordine în haos,

Dar haos faci din ordine într-o clipită.

E apăsător delirul, agonia,

E sufocant să n-ai nici moarte, nici suflare.

Aş vrea un strop de pace şi de linişte…

Mi-aş fi dat drumul, m-aş fi culcat în gol,

Dar cum să mă arunc când e cădere liberă?!

Independent de mine se produce,

N-am voinţă proprie, nu am nimic.

Am abandonat de mult lupta,

Las întunericul să mă înghită,

Şi n-am să mişc un deget, să vad cât poate creşte…

Articol scris de Gheorghe Alina