Are și bunătatea limitele ei…

61508a3aea821cf9e6ccbd00a5d7e030

În general eu nu mă cert, dar are și bunătatea limitele ei. Nu îmi place să mă cert și nu ajung aproape niciodată în acel punct în care să mă cert cu cineva. Îmi este greu, simt că îmi calc pe inimă. Dar știți de ce? Pentru că certurile apar, în general, între oamenii care au sau au avut ceva de împărțit, între oamenii care cândva au ținut unii la alții. Iar eu… dacă am ținut la un om, nu mă pot certa și nu îl pot jigni. Nu sunt genul care să jignească pe cineva voit și nu îmi place să o fac. Dacă am ceva de spus, spun. Însă o fac cu tact, fără să ajung în acea ipostază nesuferită în care să-i distrug omului stima de sine sau să-l fac să se îndoiască de el însuși.

Și totuși sunt situații în care oricât aș evita o ceartă, sunt nevoită să trec prin ea. Însă au și certurile partea lor bună. Mă eliberează. Dacă sunt jignită, atunci pot și eu, în sfârșit, să încetez să mai fiu drăguță. Sunt o tipă care dacă este „lovită”, întoarce și celălalt obraz. Îmi cer scuze cu ușurință dacă consider că am greșit. Las de la mine cât pot de mult. Până într-o zi. Când ziua aceea vine, atunci pot și eu să mă dezlănțui. Nu sunt vreo zână bună. În mine am și răul și binele și întunericul și lumina. Doar că rareori dau voie răutăților să iasă la iveală. Încerc să înăbuș în mine tot ce înseamnă negură. Însă dacă sunt provocată… ajung să simt o plăcere nebună atunci când dezlănțui pe gură răutățile pe care sunt capabilă să le spun.

Dacă trebuie, atunci pot fi și rea. Pe moment mă simt bine, simt o plăcere aproape perversă, însă după, ajung să îmi pară rău. Și chiar dacă îmi pare rău, unii oameni merită să-i beștelești oleacă. Dacă i-am lăsa pe toți în banii lor, atunci am ajunge să fim călcați în picioare de toată lumea. Dar evit… evit pe cât posibil să fiu rea. Am fost cândva rea și nu mi-a adus nimic bun. Însă… are și bunătatea limitele ei. Ar trebui să învăț să fiu mai selectivă. Încă nu mi-am învățat lecția, dar o voi face. O să-mi stăpânesc bunătatea la fel cum reușesc să-mi stăpânesc și răutatea. Trebuie.

O lume roz

    www.desktopwallpapers.ro

       Imaginează-ți o lume roz, numai a noastră. Uite, vezi norul în formă de inimă roșie care ne călăuzește calea?! Ei bine, inima este steaua noastră, cea care ne îndrumă spre o viață împreună. Oamenii trăiesc cu drobul de sare deasupra capului, noi avem o inimă maaare, care poartă în ea toate atingerile noaste, toate săruturile, toate nopțile albe și certurile noastre furtunoase. Știi și tu, nu îmi doresc o dragoste perfectă, ci o relație specială, care să mi se potrivească și mie și ție. Nici măcar nu mă tem de certuri, nu mă gândesc nici la despărțire atâta timp cât știu că eu îți aparțin ție și tu mie. Aș vrea să ne certăm cu violență, să ne spunem vrute și nevrute, dar să fim sinceri. Și-atunci când eu o să te văd trist, să te iau în brațe împăcându-ne cu o sărutate. Sau când eu o să plâng de supărare, tu să îmi ștergi lacrimile și să îmi ceri iertare. Nu vreau să îți greșesc, dar daca totuși o s-o fac, vreau să fie pentru că am încercat să fac ceva bun pentru tine, ceva care să îți ușureze viața, care să te facă mai liniștit. Și tu poți să-mi greșești mie și mai ales dacă seara îmi vei trimite un mesaj cu „Te iubesc, n-am vrut”.

       Nu vreau o relație perfectă, ci una plină de obstacole care să ne apropie și mai mult, care să ne facă să ne iubim și mai mult și care să ne dea de înțeles că drumul pe care mergem este bun, ne bătătorește calea spre bătrânețe… împreună. Nu vreau să mă înșeli, căci nici eu nu o să o fac. Dar dacă totuși o să se întâmple, fă-o din curiozitate și mărturisește-mi, dacă putem ne salvăm, dacă nu, nu. Dar ar fi păcat să stricăm ce-am construit din curiozitate, căci nu prea pot să iert și nici nu pot să uit și nici nu vreau să trăiești cu impresia că aș ierta așa ceva. Dar dacă totuși se întâmplă, pentru că între noi lipsește ceva, hai să schimbăm împreună neplăcerea în plăcere, neajunsul în preaplin. Vreau să comunicăm, să ne putem spune orice, înainte de toate să fim prieteni și să avem încredere unul în celălalt, să fim confidenți, iubiți, amanți, protectori unul pentru altul.

       Vreau o lume roz, hai să trecem prin ea de mână!

Cutia de chibrituri

img015-jpg1355009956

–          Am un dar pentru tine!

–          Ce?

–          Uite…

Fata deschise cutiuța frumos împachetată în mare grabă și încântare. Îi tremurau mâinile pe pachețelul roșu prins cu grijă cu o fundiță albă. Când îl desfăcu fu tare dezamăgită și îi spuse:

–          O cutie de chibrituri?

–          Da!

–          Pentru ce?

–          Pentru tine, pentru noi, pentru certurile noastre și pentru iubirea noastră.

–          Cum așa?

–          Cutia aceasta este magică, nu este o cutie obișnuită de chibrituri, este un fel de cutia Pandorei. Îți propun să punem în ea orgoliile noastre… aceste orgolii care ne fac mereu rău. Orgoliul tău nu îți dă voie să te lași în brațele mele, nu te lași purtată de dragostea noastră. Iar orgoliul meu nu îmi dă voie să te înțeleg și nici nu mă lasă să insist mai mult. Orgoliul meu îmi întunecă mereu mintea și mă face să mă îndoiesc de dragostea ta. Eu știu că tu mă iubești așa cum te iubesc și eu. Dar orgoliile noastre ne orbesc și nu ne lasă să fim fericiți. Să punem în cutia asta perfidia, tu nu ai, căci ești prea bună și cinstită… dar eu n-am fost dintotdeauna așa și nu vreau să iasă vreodată la suprafață în fața ta. Hai să punem în ea toate certurile noastre trecute, să punem în ea supărările, să punem în ea jignirile de demult, reproșurile fără rost, îndoielile și temerile noastre. Punem tot răul în ea, o ferecăm bine și o punem într-un loc tainic, de care să știm numai noi. Un loc al nostru, pe care să îl putem vedea oricând și când ne supărăm sau ne certăm, să ne-ndreptăm privirea spre acel loc și să ne aducem aminte de cutia de chibrituri. Amintindu-ne mereu de-această cutiuță, vom știi că supărările noastre sunt acolo și că nu avem voie să ne despărțim, nici să fim răi unul cu altul. Și astfel să facem un legământ, să ne iubim mereu, așa ca astăzi sau poate chiar mai mult… să nu stăm supărați unul pe altul, să nu stăm despărțiți și să nu ne aruncăm vorbe grele. Și dacă vreodată unul dintre noi va vrea să se despartă de celălalt, să scoată cutia de chibrituri din ascunzătoarea ei și să o lase deschisă pe masă înainte de-a pleca. Așa vom știi că nu ne mai iubim și că nimic nu se mai poate face. O dată deschisă „cutia Pandorei” să știm că ne-am rătăcit unul de altul și să fim liberi să o luam fiecare pe drumul lui, fără întrebări, fără reproșuri, fără certuri. Ești de acord?

–          Sigur iubitul meu!

      Și-atunci fata îl luă în brațe și îl sărută cu foc. Își puse împreună metehnele-n cutie, o ferecară bine și o îngropară la umbra copacului iubirii lor. Cât avea să reziste această dragoste… numai Dumnezeu știe.