Cineva mi-a spus acum ceva timp – Pe om îl prostește fericirea! Omul gândește și acționează doar atunci când este încercat de tristețe, frământari și griji! Tristețea motivează omul, fericirea îl plafonează! La primul impuls, am zis că sunt doar prostii. … Continuă lectura
Scriu… dar cărui fapt îi datorez această plăcere?! Când eram la școală, nimic nu uram mai tare decât scrisul, eseurile, rezumatele, cititul… logica, filosofia, psihologia… toate mi se păreau plictisitoare. Astăzi, iubesc exact ce uram atunci. De ce?! Nu știu… nebănuite sunt căile Domnului, dar mai ales, nebănuite sunt căile talentului.
Acum ceva timp am fost obligată să trec printr-o schimbare majoră. Nu aveam ce face… nu aveam nimic mai bun de făcut decât să citesc. Apoi m-am întrebat… oare aș putea să scriu și eu?! Oare mi-aș putea așterne gândurile, cumva?! Într-o manieră cât de neînsemnată ar fi ea?! Am reușit… dar ce-a ieșit… primul text… părea compunere de clasa a 4 a, atât era de slab și de neînsemnat. Nu m-a satisfăcut. Cu toate acestea m-am străduit la el încă vreo săptămână. L-am modificat, am șters, am adăugat… până ce am reușit să zâmbesc. Am simțit că-mi place. Primul meu text a fost despre sentimentele mele. Despre ce simțeam în acel moment. Despre mine, despre trăirile mele, despre ofurile mele. L-am păstrat în calculator până astăzi. L-am șters. De ce?! Pentru că nu mai sunt cea de-atunci. Nu mai sunt atât de tristă, de goală, de singură…
Cuvintele îmi dau viață, fiecare literă umple câte un gol în inima mea. Într-un timp inima mea arăta ca o sită. Și când nu scriu, mă simt ca și cum am rămas fără energie. Fără energie, fără poftă, fără chef, fără viață, fără simțire. Nici eu nu mă înțeleg uneori. Dar scriu și-n scris mă văd așa cum sunt. Pentru că am învățat să scriu dezinhibat. Poate nu pentru publicul larg. Dar când scriu pentru mine, texte pe care le citesc doar eu, sunt scrise liber… sunt liberă ca pasărea cerului. Așa mă analizez. Așa văd ce-mi lipsește, ce trebuie să fac, unde trebuie să schimb ca să-mi fie bine, ca să-mi pot recâștiga liniștea. Pentru mine liniștea sufletească este cea mai importantă. Am trăit atât de mult timp în stres, cu frica în sân, încât acum, orice mic punct de stres mă deconcentrează total. N-am în cap decât rezolvarea problemei, pe care trebuie să o aplic în acel moment. Altfel n-am somn sau nu pot face nimic. „Nu lăsa pe mâine ce poți face astăzi”, adevărat proverb, îl aplic de fiecare dată când vine vorba de liniștea mea.
Dar astăzi mulțumesc lui Dumnezeu sunt liniștită, mi-am descoperit pasiunea, o fructific și trag speranța că într-o zi va deveni vocație. Scriu… pentru cine scriu?! În primul rând pentru mine, dar și pentru cei care rezonează cu mine. Așa îmi vindec sufletul…
Voi cum vă vindecați sufletul, cum vă purificați spiritul?!
Moartea unui om este întotdeauna tristă. Însă sinuciderea este o profanare a unui spirit sacru, o atrocitate, o tragedie aproape de neuitat. Nu este un gest de lașitate, nici de curaj, este un gest de indiferență față de viață. Cine își ia zilele, își abandonează viața, își ucide frumosul și spiritul. Își nimicește nu doar trupul, ci și divinitatea din sine. Tot ce-a făcut până atunci este anulat într-un singur act, al sinuciderii. Să-ți faci ție asta, e ca și cum l-ai renega pe Dumnezeu, ca și cum te-ai lepăda de propria familie. Apogeul egoismului este sinuciderea. Acest egoist care alege să se sinucidă împovărează o mulțime de oameni, îi distruge sentimental, îi marchează, îi torturează. Degeaba plângi un om care s-a sinucis, lui nu i-a păsat de tine, mintea sa întunecată nu dorea decât să-și distrugă propria viață și familie. Poate că nu familia era cea vizată, însă inevitabil ea este de atinsă de o durere nemărginită. Și fiecare zi după actul sinuciderii este însoțită numai de întrebări fără răspuns, de regret, de sentimente de vinovăție. Pentru că cel ce rămâne în urmă, se va culpabiliza mereu, va crede că dacă ar fi fost mai atent ar fi putut salva viața acelui nefericit care a ales să recurgă la acest gest extrem.
Sinuciderea în sine este împotriva firii, împotriva tuturor legilor religioase și umane. Nimeni nu are dreptul să își facă asta și nimeni nu merită să sufere după un astfel de nelegiuit. Atenția, dragostea, rugămințile, afecțiunea, toate sunt de prisos când omul nu mai vrea să trăiască. Să capitulezi în acest fel este ca și cum te-ai fi născut degeaba, că și cum nașterea ta a fost de prisos, în van. Cu toții avem o anumită misiune, cu toții am fost născuți cu un scop, nu facem umbră pământului degeaba. Dar când ești incapabil să îți duci la bun sfârșit menirea, când ești incapabil să înțelegi viața și să îți asimilezi propria lecție de viață, atunci da, sinuciderea este singura soluție. Nimeni nu înțelege viața cu exactitate, cu toții suntem confuzi, dar cu toate acestea căutăm, luptăm, le încercăm pe toate chiar dacă ne lovim de eșecuri și de supărări. Supărările și eșecurile fac parte din drumul nostru de inițiere în ale existenței. Urmarea unei boli necruțătoare este moartea, o moarte care martirizează, care canonizează, care renaște, care curăță prin pară și foc. Dar face din acel om un prunc, un suflet nepătat în cele din urmă. Pe când sinuciderea aduce o moarte întunecată, murdară, josnică, de nepermis. O moarte monstruoasă, așa cum nimeni nu are dreptul să o săvârșească. Suntem liberi, dar nu avem drept de moarte asupra nimănui, nici măcar asupra noastră. Ea oricum vine, oricum nu ne iartă, oricum nu ne poate ocoli, oricum nu o putem fenta… de ce să o grăbești?! De ce să o forțezi?! De ce să o violezi?! De ce să pângărești un fenomen care îți marchează viața veșnică?! Oricum prin sinucidere nu așteaptă pe nimeni viața veșnică, ci un ocean de chin. Chiar dacă poate nu există Rai sau Iad, sunt sigură că sinuciderea duce către acele lucruri de care ți-e frică. Duce spre singurătate, întuneric, durere, suferință și nebunie.
Sinuciderea nu este o soluție, nu o accept, ba chiar o condamn cu toată ființa.
M-am tot lovit de acest fenomen numit boală, m-a molipsit pe mine, mi-a infestat şi apropiaţii. Deşi am trecut printr-un iad, prefer să trec eu prin chinul unei boli decât cineva apropiat mie… eu m-am călit, eu rezist!!
Indiferent că mi-a suprimat trupul, mintea sau sufletul… acest virus drăcesc m-a afectat şi m-a încătuşat în aşa hal încât aproape că mă anulase definitiv.
Nimic nu distruge mai tare un om decât o boală. Întotdeauna starea sufletească se răsfrânge asupra sănătaţii fizice… dacă ai o supărare, o durere, o suferinţă de natură spirituală, uşor… uşor începe să te invadeze până ce îţi îmbolnăveşte mintea apoi trupul. Nu degeaba a fost grăit proverbul latin, minte sănătoasă într-un corp sănătos. Dacă sufletul şi mintea sunt sănătoase şi în aliniament, la fel şi trupul îşi va menţine sănătatea. Orice zbucium interior se vede pe corp… orice durere a inimii se răzbună pe trupul tău. Acestea două merg mână în mână, sau trupul îmbolnăveşte mintea, sau mintea îmbolnăveşte corpul… sufletul suferă şi într-un caz şi în altul.
La mine totul a început invers, cu o suferinţă fizică care m-a măcinat timp de trei ani… mă simţeam ca şi cum un demon îmi fusese aruncat în spate şi nu reuşeam să mă descotorosesc de el. Mă ţinea strâns în braţele-i vitrege şi reci şi mă chinuia prin dureri fizice şi gânduri negre… m-a bântuit aşa nopţi şi zile. Ajunsese să îmi fure toată liniştea, toată demnitatea, toate speranţele… începuse să mă dezumanizeze puţin câte puţin, aproape că mă adusese în stare vegetativă… aproape că nu mai gândeam. Îmi doream ca durerea să înceteze sau îmi doream ca eu să încetez să mai exist. Ajunsesem să nu mai am lacrimi…
Când o boală te ţintuieşte la pat, nu doar că te macină fizic şi se hrăneşte cu carnea ta, însă îţi îmbolnăveşte şi spiritul… te face paranoic, îţi dă halucinaţii… îţi răpeşte visele… crezi că totul este în zadar, crezi că lupta s-a sfârşit, crezi că eşti doar o piedică în calea destinului sau o povară grea pe umerii cuiva.
Mă aflam într-un hău, simţeam că sunt în cea mai adâncă prăpastie şi că nu este cu putinţă să ies de acolo… credeam că orice sforţare este în zadar. Îmi păstram puţinele puteri doar ca să fac faţă durerii. Abia mai putea să duc mâinile la gură, întregul corp nu mai îmi mai aparţinea, parcă eram o păpuşă mânuită de o forţă supranaturală care îşi dorea să mă împietrească, să mă termine. De parcă se amuza pe seama mea…
Îmi amintesc că mă simţeam o glumă a naturii, oricât încercam să îmi dau seama, în nopţiile de nesomn şi chin, nu reuşeam să înţeleg de ce îmi este dat să trec prin aşa ceva… mă gândeam de ce eu?! De ce aşa?! De ce atât de dur?! Cui i-am greşit?! Cui mă pot adresa să îmi răscumpăr viaţa?! Şi oricât îmi toceam creierul nu reuşeam să înţeleg.
Sunt absolut convinsă că orice greutate a vieţii se poate trece, chiar şi unele boli se pot depăşi, însă sunt anumite suferinţe şi boli care efectiv te reduc la zero. Care te usucă şi te macină, care îţi sug toată vitalitatea şi toată lumina. Oricât ai încerca să îţi păstrezi măcar mintea lucidă, nu poţi… şi-ajungi să-ţi plângi de milă, ajungi să ceri ajutor… niciun om nu cred că ar vrea să moară aşa din senin. Toţi au un motiv, întemeiat sau nu, fiecare crede că drama proprie este cea mai grea, mai dură şi de netrecut şi-ajungi să vrei să mori. Însă moartea în sine, nu este un act de curaj, este o certitudine, iubind viaţa nu poţi ajunge să îţi iei viaţa… aş fi încercat să o fac, dar mi-a fost prea frică, m-am gândit câtă suferinţă aş fi provocat… şi cu ultimul dram de luciditate am ales să vreau să văd până unde duce acest chin. Mă va consuma sau va decide să se îndepărteze după ce îşi va face suma?! Este crunt ca un suflet cu dorinţe şi mai ales cu gândire să fie captiv într-un corp nefolositor. În asemenea stări obiectivitatea te părăseşte… uneori ajungi să te întrebi dacă tot ce trăieşti este real sau nu…
Am răbdat… nu vă imaginaţi cât de greu îi poate fi unei fiinţe să se vadă neputinciosă, să se simtă inutilă, nefolositoare şi uneori chiar dată la o parte. Şi n-aveţi idee cât de greu le poate fi celor dragi să vă vadă într-o aşa stare. La vreme de boală şi de durere, unii prieteni se risipesc, cea mai mare parte dintre ei de fapt… familia însă rămâne acolo să te susţină, să te îngrijească. Mai apar şi oameni curajoşi care vor să te tragă din negura în care eşti îngropat, iar unii aproape că reuşesc… pentru că cel mai important pentru un om aflat într-o asemenea stare este să fie susţinut moral. Atunci când medicina nu mai poate face nimic, sau trebuie să îţi aştepţi rândul la tratament, cei ce te iubesc îţi menţin inima curată, îţi menţin speranţa vie, alimentează lumina binelui din spiritul tău. Îi crezi cu greu şi pe ei, însă te laşi convinsă de dragul lor… îi laşi să îţi insufle posibilitatea reuşitei…
Şi mi-a fost greu, foarte greu să accept tot ce mi se întâmpla, să trec prin tot, dar de dragul alor mei… am rezistat cu stoicism şi aproape când capitulasem, corpul meu începu să dea semne că îşi revine… începu uşor uşor să mă ajute, să mă accepte din nou, să mă asculte. Şi încet, încet am reînceput să fiu eu, eu ca o fiinţă reală, nu eu într-o stare vegetativă.
Am înţeles pe parcursul vindecării că îmi fusese dat să trec prin toată durerea în primul rând să schimb ce era greşit în mine… totul era o renaştere şi orice renaştere înseamnă să treci prin foc ca să te bucuri de ape dulci şi liniştite. Am avut trei ani în care am putut să mă gândesc la tot ce vreau, la tot ce îmi este dat să fiu, la toate greşelile, la toate defectele mele, la tot ce însemn eu şi ce aş putea fi. Acum aveam posibilitatea să îmi schimb viaţa în bine. M-am schimbat iremediabil, dacă înainte eram doar un om, acum sunt un om profund.
Boala te purifică, te curăţă, îţi arată realitatea prin halucinaţiile care îţi vin în minte. Pe moment par fanasme, dar sunt părţi din trecut care te plesnesc peste ochi cu răul făcut, cu greşelile făcute. Şi ai tot timpul din lume să revii asupra ideilor, să le întorci pe toate părţile, să le schimbi sensul şi să le găseşti adevărata însemnătatea.
Degradarea umană îmbolnăveşte trupul. Suferinţa îmbolnăveşte trupul. Atunci când mintea o ia razna, corpul cedează şi el puţin câte puţin.
Omul în general trece prin bune şi prin rele, prin boli şi stări de perfectă sănătate, prin încercări grele şi prin reuşite, are eşecuri şi succese, însă totul stă în puterea noastră, schimbarea se face numai prin mâinile noastre. Poţi să lupţi bolii sau poţi să capitulezi, poţi să trăieşti sau poţi să mori… nu este uşor, dar finalul merită…
Chiar dacă te simţi nenorocit şi nefericit din cauza unei boli, chiar dacă te doare, chiar dacă simţi că nu mai suporţi… nu te lăsa, să renuţi nu este o soluţie, totul ne este dat cu un scop… răsplata te aşteaptă dacă vei şti să ţi-o câştigi.
Ceea ce nu te face fericit acum, nu te va face niciodată; nu te încăpăţâna în false plăceri, nu te încânta la iluzii… toate aceste falsuri duc la pieirea ta ca fiinţă valoroasă…
Boala şi suferinţa te marchează…
Articol scris de Gheorghe Alina…
Litere Stacojii 