Gărgăuni în cap…

c6e014541bff022d632f9ed5af250119Mi s-a spus adesea: Mda, ai numai gărgăuni în cap. Ți-e gândul numai la prostii! Ai impresia că lumea e roz, ca unicornii stau pitiți după boscheți. Tot timpul dai impresia că ai fluturi în stomac! Nu m-ar mira să aud că încă mai crezi în Moș Crăciun și în zâne care veghează asupra ta! Ai în cap numai prostii! Unde ți-o fi mintea? Deschide ochii!!! Lumea e rea! Pământul e o junglă! 

Pe buneeee??? Am trăit într-un glob de cristal??? Nu există Moș Crăciun? Nu există zâne și unicorni roz??? Lumea nu e colorată??? Vai ce dezamăgire!!!

Bineînțeles că sunt ironică! Văd totul și îmi dau seama de tot – fie bun sau rău, însă eu mă concentrez numai asupra frumosului și a binelui. Văd binele din oameni! Văd frumosul din oameni! Îmi place să observ frumosul din lume! Văd partea plină a paharului și nu-mi încarc conștiința și sufletul cu toate răutățile! Nu vreau să le iau în seamă și pace! Dacă eu nu vreau să văd partea urâtă a lumii și în felul meu nebun și pervers mă feresc de ea, ce contează cum sunt?!

Nu sunt genul acela de fată – prințesă. Nici măcar nu mă îmbrac în rochii sau fuste. Nu mă machiez și clar nu sunt superficială, nu sunt frivolă și nu pun preț pe bunurile materiale sau trecătoare! Doar că aleg să nu-mi trăiesc viața în dezamăgire, tristețe și amărăciune! Pur și simplu nu mă interesează! Dacă cineva mă face să sufăr, îl iert și merg mai departe. Nu stau să-mi plâng de milă, nu mă omor, nu-mi tai venele și sigur viața mea și fericirea mea nu stă în prezența sau în absența aceluia.

Gândesc și atrag numai frumosul și binele. Cu cât ești TU mai frumos și mai cinstit, cu cât ești mai bun și mai de încredere, cu atât mai mult vei atrage numai fapte, întâmplări și oameni pe măsura ființei tale. Da, vorbesc de legea atracției! Ea îmi ghidează viața și până acum nu am dat greș. Am trăit și eu în amărăciune și numai necazuri îmi veneau pe cap. Cumva am reușit să îmi șlufuiesc gândirea și comportamentul și IATĂ, sunt al naibii de fericită! Mi-e bine! Nu-mi lipsește nimic! Supărările mele sunt întotdeauna trecătoare! Și ce bine mi-e așa! Tu cum ești? Spune-mi cum ești ca să-ți spun cât de fericit ești! 😛

Scriu…

       Dacă nu mă înec acum în scris… o să mor. O să mor de inimă rea, de ciudă, de necaz… de supărare. Scrisul este singurul remediu care îmi alină sufletul. Simt o stare de disperare… urlu pe dinăuntru. Țip, zbier, mă revolt. Lumea e nedreaptă, atât de nedreaptă încât am ajuns să cred că cinstea este mai rară și mai scumpă decât orice altă bogăție.

         Așa că prefer să scriu, ating uitarea de sine numai așa. Vreau să uit de mine, din ce neam mă trag, din ce mamă m-am născut, de unde vin, ce am făcut și încotro mă îndrept. Dacă aș putea mi-aș lăsa rațiunea într-un cui, mi-aș lăsa sufletul într-un coș de nuiele, doar să nu mai simt și să nu mai gândesc. Da, supărarea a pus stăpânire pe mine. Dar dacă nu mă descarc în scris, o să explodez. O să îmi explodeze inima în piept, la propriu. Eu nu regret prea multe în viață… nu am regrete și urăsc să regret că am făcut ceva. Dar așa îmi trebuie, pentru că îmi asum riscul, pentru că încerc chiar și când simt că e ceva putred la mijloc. Încerc marea cu degetul crezând că în loc de apă sărată voi găsi miere. Ce miere? Am dat numai de fiere. De amăreală, de oameni falși, mult prea ocupați să se încurce cu oameni mici, ca mine… ca noi…

         Unii au impresia că noi, cei care scriem, suntem niște nimicuri. Nimicuri venite de nicăieri care se îndreptă spre nicăieri. Niște oameni săraci din toate punctele de vedere. Cred despre noi că n-avem studii, că n-avem după ce bea apă și că nu suntem capabili să gândim și să cernem corectitudinea de incorectitudine. Au impresia că dacă scriem, suntem niște ratați. Nu percep scrisul ca pe un talent, ci ca pe o lipsă de ocupație. Habar n-au ei cât se muncește la un articol bun, corect și cu esență. Habar n-au ei că în fiecare postare ne punem părți din suflet și ne oferim lumii așa cum suntem. Suntem OAMENI, cu bune și cu rele, dar cu suficiente calități încât să scriem frumos. Scriem pentru că ne place, pentru că scrisul pornește din cel mai adânc și mai curat cotlon al conștiinței noastre.

       Și dacă nu ne cred în stare de nimic… e pierderea lor. Un șut în fund, un pas înainte. Așa că scriu să-mi înec amarul… poate așa voi uita dezamăgirea și-mi voi vindeca sufletul. 1 aprilie… ce crud aprilie…

La aerisit…

Nu mai încerca să mă duci de nas…

Eu nu mai sunt cea de ieri,

Nu mai cred în nimeni,

Nu mai cred nici în mine.

Sunt atât de labilă,

Încât nimeni nu mă mai poate convinge,

De nimic.

Sunt pierdută…

Înnot contra vântului,

Doar de plăcere.

Inima a plecat în vacanță,

Creierul mi l-am pus pe pereți,

La uscat, mirosea a mucegai.

Mi-aș fi zburat creierul pe pereți cu un pistol,

Dar nu am avut niciunul la îndemână.

Așa că am așteptat să mi se scurgă din urechi

Și bucățică cu bucățică,

L-am pus în cui, pe pereți, la uscat.

Aștept să se aerisească,

Materia mea cenușie,

Nu este deloc cenușie,

Ci verde.

Trece dintr-o culoare într-alta,

Și-n el zăresc cuvinte,

Imagini, forme, oameni,

Ce scârboșenii!!!

Știți cum sunt fără minte?!

Goală, ca o nălucă,

Nu gândesc, nu simt,

Și mai ales, nu am amintiri.

Ce bine mă simt fără amintiri,

Nicio durere nu mă năpădește,

Nu am traume,

Nu simt dorul,

Umbrele nu îmi dau târcoale,

Conștiința s-a evaporat și ea.

Parcă mi-e mai bine fără creier…

Parcă este mai curat în capul meu,

Parcă este mai liniște în jur,

Parcă mi-e mai bine…

Dar când mi se va usca creierul,

Când se va curăța de toate neroziile trecutului,

Atunci voi ști că sunt din nou pregătită,

Pentru iubire…

Pierdută…

Caut să îmi stăpânesc picioarele,

Mă oblig să stau pe loc,

Altfel o iau la pas,

În căutarea ta.

Sunt hăituită ca o lupoaică înfometată,

Liniștea mi-a fost tulburată.

Ai plecat… fără să știu de ce,

Ai plecat… fără să-mi spui unde.

Te-aș căuta, dar unde?

Ce rost are să pornesc spre tine,

Să mă iau după instinct,

După miros, după iubire,

Când tu… tu nu vrei să fii găsit.

Tu ai plecat, iar eu mă simt pierdută,

Prefer să stau locului,

Să atârn în pat,

Să-mi astup urechile cu două perne,

Să țintesc tavanul cu privirea

Și să-mi mut gândurile…

Înainte să încep să urlu,

Înainte să încep să zbier.

Nu știu cât mă voi mai putea abține,

Coastele mă dor,

Simt găuri prin mușchii mei,

Inima mi-e ca o sită,

Se preling din ea lacrimi de sânge.

Lacrimi de sânge amar,

Înnegrit de durere,

Îndoliat de pierderea ta.

Nu te chem înapoi,

Este alegerea ta să vii,

Știu că n-o vei face,

Așa îmi spune conștiința.

Și-atunci eu de ce mai sufăr?!

După cine? După tine?!

Nu meriți!

Trec de la durere la revoltă,

Mintea îmi joacă feste,

Îmi construiesc un zid de apărare.

Probabil că cel mai simplu ar fi să te urăsc,

Mă chinui să o fac,

Sper să-mi iasă.

Vor trece zilele,

Vor trece lunile,

Soarele va apune de zeci de ori,

Luna va răsări de sute de ori

Și într-o zi îmi va fi bine.

Te voi uita!

Ducă-se durerea,

Să te ajungă pe tine,

Eu nu am de ce să plâng…

Și nici după cine.

Mă voi regăsi,

Doar de mine am nevoie,

Nu de tine… nu de noi!

Negreșit…

Imaginează-ți că e primăvară.

Imaginează-ți că te mângâie

Un soare blând și cald.

Imaginează-ți că ești pe cel mai frumos

Câmp înroșit de maci înfloriți.

Imaginează-ți că ești singură acolo,

Doar tu și sufletul tău,

În deplină liniște și libertate.

Respiri aerul curat,

Asculți freamătul naturii,

Miroși cu gingășie florile de câmp,

Îți împletești părul

Cu o mână de maci firavi.

Te întinzi pe iarba proaspătă,

Plânsă de rouă.

Îți netezești frumos rochia,

Îți așezi brațele sub cap,

Privești cerul senin,

De un albastru dulce

Și te gândești.

Te gândești la tot,

La viață, la trecut,

Prezent și temătorul viitor.

Îți vine în minte un prim gând,

Este cea mai arzătoare dorință a ta.

Care este cea mai tainică dorință?!

Începi să tremuri la gândul că ea,

S-ar putea împlini dacă tu…

I-ai da șansa să o facă.

Ei bine acel prim gând,

Acea dorință fierbinte,

Este ceea ce tu ai nevoie mai mult

Și mai mult în viață.

Dumnezeu nu ți-a pus în zadar în minte

Acel gând năstrușnic.

El are un scop,

Acela de a te face fericită.

Și stând așa pe câmpul înverzit,

În minte încep să-ți mișune soluțiile…

Soluțiile pentru ca tu

Să-ți poți împlini visul.

Mintea ta caută într-o mie de posibilități,

Iar conștiința o adoptă pe cea mai bună.

Dă-i crezare, pune-o în mișcare,

Se poate… știi că se poate.

Nu trebuie decât să lupți puțin,

Să demonstrezi că meriți,

Iar răsplata va veni și ea…

Negreșit…

Portret neterminat

    cr.e-rusu.ro

       Astăzi voi încerca să-ți creionez portretul în amintiri. În culori pastelate și șterse, cu umbre și linii mai fine. La început, la prima imaginare, ești aproape viu, o aură luminoasă te înconjoară, mă orbește și mă face să-mi fie greu să-mi amintesc cu precizie trăsăturile feței tale. Căci știi doar, nu te-am mai văzut de mult… de prea mult timp. Dar încă-ți mai pot reconstrui chipul și sufletul în întuneric. Ai aceeași înfățișare simplă, care inspiră căldură și blândețe. Fața nu-ți este roasă de uitare, ci din contră, te percep mai senin ca niciodată. Mă poartă lumina spre tine, și mă îndrept pe calea ei cu pași mici, de teamă să nu stric fărâma de amintire. Ating gropile uitării cu tălpile goale, și totuși nu te risipești în abisul memoriei mele. Te-ating cu degetele în depărtare, ai încă trupul cald și parcă-ți simt și respirația adiată de vântul conștiinței mele.

        Sunt în fața ta, te văd perfect, acum. Strălucirea ți s-a mai domolit, ești clar și frumos, așa cum am bănuit că mi te voi aminti. Ba chiar, căteva detalii mă fac să cred că te-am idealizat, m-am îndepărtat puțin de realitate. Și știu că iubirea mi-a impus această reflexie a ta. Dar nici că-mi pasă, te desenz așa cum te văd, poate distorsionat, poate desăvârșit. Încă ai fruntea aceea lată ce emană inteligență, ochii nu-ți mai sunt căprui, acum se scaldă în nuanțele aurului lichid. Mă privești fix, printre genele blonde… acele gene dese și întoarse care mă fac să mă întreb dacă se împletesc cu fiecare clipire a ochilor. Nasul ți-e ușor în vânt, frumos, îți dă un aer enigmatic… pomeții rotungiți mă fac să îmi doresc să îi sărut. Pe obraji ți-au mijit iar firele de păr blonduțe… ce bine îți stă așa, la o simplă atingere te simt mai viguros ca niciodată. Cobor ușor spre buzele puțin palide, au culoarea piersicilor fragede, catifelarea cașmirului, voluptatea fructelor și parfumul florilor. Cu vârful degetelor, sfios, le ating cu teamă… mi-e frică de vraja ce s-ar putea risipi. Dar nu… te simt… și-mi place. Ți-aș da o sărutare. Mă apropii. Mă ridic pe vârfuri, îmi înconjor brațele după gâtul tău și-ncerc să mă înalț, să-ți pot atinge gura cu-ale mele flămânzite buze. Dar nu, nu se poate… mă trezesc îmbrățișând aerul, îmi pierd echilibrul și cad pe parchetul rece și tare. Te-am spulberat… n-am apucat să te sărut, nici să-ți simt bătăile inimii… te-ai dus în neant, acolo de unde ai venit. Și portretul a rămas neterminat, la fel ca visul meu neîmplinit…

Cumpătare

Tânărul se întâlni cu maestrul său la umbra unui stejar falnic și îl întrebă:

–          Maestre, cum pot dobândi viața veșnică?

–          Veșnicia n-are de-a face cu viața materială… veșnicia e-n sufletul tău.

–          Și cum îmi pot dobândi veșnicia sufletului?

–          Apropiindu-te de lumină…

–          Și lumina unde o găsesc, maestre?

–          În sufletul tău!

–          Păi dacă este deja acolo, de ce nu pot obține veșnicia de la sine?

–          Lumina din noi este cât un grăunte de nisip… mică, dar capabilă să crească.

–          Dumnezeu a pus-o acolo?

–          Da, noi toți suntem fii luminii, copile. Dar o dată aruncați în întunericul vieții, ea se diminează o dată cu anii… copii sunt puri și plini de lumină.

–          Și-atunci de ce se stinge o dată cu vârsta?

–          Pentru că ne pierdem inocența, dăm piept lumii și în jurul nostru tindem să vedem numai răul și minciuna. În general omul crede și vede mai ușor răul decât binele. Iar noi ne pierdem printre ele, ne lăsăm duși de val… facem ce fac alții, nu ne mai ascultăm conștiința, liberul arbitru nu ne mai ghidează la fel de drept, ci ne îndreaptă spre plăceri, spre desfătare.

–          Așa se stinge lumina?

–          Nu se stinge, se diminuează… nu se stinge niciodată de tot.

–          Nici criminalii n-au lumina stinsă?

–          Nici chiar ei…

–          De ce?

–          Pentru că și ei sunt copii Domnului, chiar dacă s-au dat de partea Răului, o singură decizie luată din suflet, le poate reaprinde lumina.

–          Și astfel sunt iertați?

–          Poate că nu, dar sunt din nou recunoscuți ca fii ai Domnului, pot încerca răscumpărarea păcatelor… deși o dată luată o viață, nimic nu o mai poate readuce.

–          Dar eu cum îmi pot reaprinde flacăra luminii?

–          Prin cumpătare, fiul meu.

–          Prin cumpătare?

–          Da, păstrează pentru tine puțin și dă altora mult. Cumpătarea naște bine, naște dărnicie, naște sănătate, liniște sufletească și prin urmare naște lumina cea veșnică.

–          Adică să mănânc puțin?

–          Nu doar atât… nu-ți trebuiesc averi, pe lumea cealaltă nu le iei cu tine. Nu ai nevoie de femeia altuia, pe lumea cealaltă oricum nu te vei întâlni cu ea. Nu ai nevoie de plăceri, oricum sunt efemere. Nu ai nevoie ca tu să fii iubit, ci să iubești. Nu ai nevoie de bani, poți trăi și cu puțin.

–          Și dacă totuși le primesc fără să le caut și fără să le vreau?

–          Oferă-le și altora. Păstrează pentru tine puțin și dă altora mult. De vei strânge averi prin muncă cinstită, nu uita să dai săracilor care nu au nimic. Dacă o femeie cinstită se va îndrăgosti de tine mult, nu uita că tu trebuie să o iubești și mai mult, dar nu mai mult decât pe bunul Dumnezeu. Dacă vei avea satisfacții fără să le ceri, oferă și altora mângâiere. Nu te lăsa sedus de băutură, de curvăsăreală sau de alte vicii, sunt efemere și sting lumina din tine. Îți dau o falsă impresia că ești fericit, dar înăuntrul tău se află singurătatea și durerea. Și nu fii fără saț, nu ai nevoie de mâncare multă ca să trăiești. Mâncarea multă îmbătrânește, îngreunează, strică organismul. Să nu uiți să ții posturi și să mânânci atât cât trebuie. Vei fii sănătos fiul meu, nu-i musai să mănânci 3 mese pe zi și 2 gustări ca să fii sănătos. Sănătatea vine din energia divină, hrana spiritului e rugăciunea, care menține și corpul sănătos.

–          Așa voi dobândi veșnicia?

–          Așa o vei dobândi!

–          Dar este greu, maestre.

–          Și cine te-a păcălit că viața este ușoară?! Drumul către Dumnezeu este sinuos, dar merită, căci trupul putrezește în pământ, dar sufletul trebuie să meargă la El. De te vei îngriji numai de trup și vei uita de suflet, vei putrezi în pământ și vei agoniza-n infern… așa vei cunoaște și viața mizerabilă și lipsa veșniciei. E mai ușor așa… De ce crezi că e lumea bolnavă, tristă, deprimată și nefericită?

–          A uitat de suflet și de Dumnezeu!

–          Exact fiul meu, s-a îndepărtat de lumină.

–          Eu îmi voi spori lumina, maestre, chiar dacă voi lupta împotriva lumii întregi…

–          Fii echilibrat în toate, tinere…

Fizz

Mă predau soartei

liniste1

Mă bate soarta aspru pe obraz, a încercat de-atâtea ori să-mi zică…
Îmi cere viața explicații pentru toate câte-a pătimit,
Mi-am murdărit manșetele conștiinței prin plăceri și fapte josnice,
Am redus la tăcere liberul arbitru cu bună știință,
M-am lasat condusă de iluzii și pasiuni deșarte,
Am crezut în orice vânticel înșelător.
Probabil că nici azi nu m-aș fi trezit dacă…
Destinul nu m-ar fi doborât, nu m-ar fi pus la pământ,
Nu m-ar fi terfelit în noroi și nu m-ar fi jucat în piciorele patimilor.
Dă-mi Doamne mintea de apoi, refă-mi inima, s-o simt neîntinată.
Simt loviturile dure prin toți rărunchii, simt mizeria cum se scurge.
Se scurge din mine și lasă în urmă un suflet pustiu,
Rece, înghețat, paralizat și îngenuncheat.
M-am dedat păcatelor, acum e greu să mă răscumpăr…
Mă las pradă ușoară regretelor, să facă din mine ce or dori!
Din drum nu mă întorc, n-am cum să revin în mocirlă,
Azi vreau să-mi afund inima într-un nisip auriu,
În auriul iertărilor și al virtuților cu greu dobândite…

Vers liber scris de Gheorghe Alina

Despre sinceritate

     masca

         Am observat că trăim într-o lume cenzurată, în care sinceritatea este de foarte multe ori ascunsă sau percepută ca fiind negativă. Unii nu o scot la suprafață din nepăsare, iar alții de teamă să nu supere. Iar dintre cei care sunt sinceri indiferent de situație sau conjunctură, sunt de multe ori considerați mitocani sau insensibili.

           Eu una sunt pro sincerității. Susțin sinceritatea până în măduva oaselor. O lume cenzurată și temătoare nu este cu nimic mai bună, ba din contră în timp duce la falsitate și la pierderea identității.

          De ce avem nevoie de sinceritate?!

  • pentru a fi mai buni;
  • pentru a-i ajuta pe cei din jurul nostru;
  • pentru o conexiune mai durabilă;
  • pentru un spirit și un psihic mai sănătos;
  • pentru că doar așa putem învăța din greșeli;
  • pentru că fiind sinceri ne binecuvântăm cu iertare;
  • pentru că vom fi mai apreciați;
  • pentru că vom greși mai puțin;
  • pentru prietenii și iubiri mai durabile;
  • pentru că devenim mai curați;
  • pentru o conștiință aproape de perfecțiune;
  • pentru dreptate;
  • pentru crearea unei lumi mai sigure.

Motivele sunt nenumărate și chiar nelimitate, dar pentru a fi sincer cu alții trebuie să fim în primul rând sinceri cu noi înșine, să facem cele mai bune alegeri și să avem un sistem de valori just. Nu poți fi sincer cu ceilalți și când vine vorba de tine să poți recurge la tertipuri pentru a te eschiva. Deobicei nesincerul se teme de sinceritate, el nu poate răzbi în viață fără o minciună salvatoare, fără o mică înșelătorie, fără curajul pe care i-l oferă o prefăcătorie. Dar nu uitați, minciuna are picioare scurte. Într-un final vor descoperi și ceilalți adevărata personalitate. Să lăsăm măștile și să fim noi. Fiind mai sincer te ajuți pe tine și-ți arați iubirea pentru aproape. Ce fel de prieten te poți numi dacă nu ai verticalitatea necesară pentru a-i arăta aproapelui tău unde greșește?!

         Susțin sinceritatea, dar haideți să fim sinceri într-o manieră frumoasă, fără să jignim, fără să anulăm personalitatea celuilalt, fără să îl rănim. Sinceritatea implică în primul rând coerență, adevăr și bunătate. Dacă vrei să fii sincer doar pentru a face rău cuiva sau pentru a-l răni, aceea nu mai este sinceritate ci răutate. Cu toți vrem să învățăm din greșeli, dar uneori noi nu vedem unde și când greșim, de aceea este bine să ne înconjurăm de oameni puternici care să aibă curajul necesar să ne arate unde nu facem bine.

        Adevărul doare de cele mai multe ori, dar cum să ne dezvoltăm și să creștem ca ființe spirituale dacă nu schimbăm în noi ceea ce este nociv și viciuos?! Mulți se tem să fie sinceri, mulți se tem să nu rănească, dar poți fii sincer și fără să ”lovești”. Minciuna și răul sunt cele mai credibile, dar de ce să alegem calea ușoară?!

         Cheamă persoana într-un loc ferit și explică-i unde greșește, nu pentru că tu ești cel mai deștept, nici pentru spiritul tău justițiar, ci pentru a-l ajuta și a-i deschide ochii. Sinceritatea este fundamentul oricărei relații.

        Dacă am avea curajul și verticalitatea necesară să trăim în sinceritate, lumea noastră ar fi infinit mai bună.

        Fii sincer cu tine însuți și cu aproapele tău, sinceritatea este cheia adevărului și înțelegerii!

 masca-1

 

 

Sursă foto Google

Articol scris de Gheorghe Alina