Cândva…

  Cândva am fost și eu un copil… un copil ca oricare altul. Mi-e dor de copilăre. Mi-e dor de fetița inocentă, veselă și sigură, așa cum eram o dată. Mi-e dor de visele din copilărie, de puterea cu care speram, dar mai ales de puterea cu care credeam. Credeam în oameni, atât de mult… în ochii mei cu toți erau buni, frumoși și darnici. Credeam că toți oamenii nu vor altceva decât dragoste și liniște. Credeam că mersul firesc al vieții este acela de a-ți întemeia o familie, de a avea copii și de a-i face mari. Mă întristau tații la acea vreme… toți pe care îi știam erau alcoolici. Mamele erau triste, mai mereu plânse și muncite peste măsură. Credeam că așa e viața, că așa ajung oamenii la maturitate. Cu toate acestea, eu îmi păstram inocența și veselia. Am fost intactă până-n adolescență… de atunci am început să văd, să aud și să simt altfel. S-a produs o ruptură în interiorul meu. Știu de ce, dar nu pot să mărturisesc în scris. Anii treceau, iar eu mă îndepărtam… de Dumnezeu, de cale, de frumos, de viață.

         Nu îmi plăcea nimic… eram dezgustată, înfricoșată și revoltată. Lumea oamenilor mari nu era așa de roz cum credeam eu. În copilărie îmi doream „să mă fac mare” și când am crescut, mi-aș fi dat maturitatea pe câțiva ani de copilărie. Ani dulci, fără griji, nevoi și mai ales fără vedere realistă. Nu vedeam nimic frumos. Oamenii maturi îmi păreau niște lepre buni de nimic, adolescenții niște perverși în căutare de sex ocazional, bunicii dezinteresați și săraci, copiii mult prea naivi. Nimic care să mă facă să zâmbesc. La vremea aceea nu înțelegeam că oamenii au și defecte, că nu sunt făuriți din perfecțiune și că printre calități se află și putrezăciuni.

           Cumva poate și lumea în care trăiam era ușor promiscuă. Nu m-am născut în puf, nu am locuit într-un cartier select, nu am avut o familie de viță regală. Mă trag din oameni obișnuiți, cu un strop de sânge nobiliar, așa mi s-a zis. Cu zeci de ani în urmă, poate chiar o sută și ceva, neamul meu a luat naștere din combinarea mai multor seminții. Mă trag din neam de polonezi, austrieci și români. Prin sângele meu se presupune că mișună și-un firav fir de rrom. Stră-stră-bunicul meu, cică, ar fi fost de etnie romă. Dar nimeni nu-mi poate spune cu siguranță, dar mie îmi place să cred că da. De ce?! Pentru că uneori am gura slobodă, sângele îmi e fierbinte și cred că am anumite porniri ce se aseamănă cu cele ale rromilor. Dar poate fi numai în mintea mea… nu știu cu siguranță. Și cum spuneam… am văzut în adolescența mea multe lucruri urâte și oameni urâți. Ce silă mi-era de ei…

           Deși la început m-am simțit marcată pe viață. Cu trecerea timpului am învățat să accept oamenii cu bune și cu rele, am înțeles că o cale dreaptă este greu de menținut și cu toții suntem sortiți greșelilor. Când am făcut și eu propriile mele greșeli, mi-am dat seama că nu mi-ar plăcea să fiu marginalizată, stigmatizată sau respinsă. Nu îmi doream ca ai mei să mă gonească, să nu-mi mai vorbească sau să mă blesteme.

          De aceea, acum, îi iau pe toți ca atare. Unii mă amuză, alții mă enervează, altora nu le dau importanță, dar pe cei mai mulți oameni îi iubesc. Mi-am acceptat maturitatea și astăzi sunt mulțumită de viața pe care o am…

O oră cu cățelușii

www.prieteni.ro

        Astăzi am avut parte de un maaare privilegiu. Am primit în custodie temporară, doi cățeluși micuuuți, micuți, de-o lună și jumătate, care au stat la mine vreo oră. Da, o oră, dar a fost de ajuns ca să resimt toată copilăria mea. Mi i-a adus cineva pentru unchiul meu care stă la casă. Ora petrecută cu micii cățeluși a fost magică. Mi-am adus aminte de toți cățelușii pe care i-am crescut eu în copilăria mea, cățeluși care mi-au făcut anii mai frumoși. Eu nu am avut și nu am frați, prietenii și frații mei au fost cățeii pe care îi aducea tata acasă. Întotdeauna aveam câte doi. Mi-i aducea de pui și îi creșteam împreună. Mai mult mama ce-i drept, cu mine se jucau și dormeau. Eu îi dresam și mă ocupam de fericirea lor.

        Nu știu cum pot alții să bată animalele, să le omoare sau să le chinuie. Nu știu cum… mai ales când sunt atât de mici și de nevinovați. Și chiar și mari fiind, sunt suflete, au acea blândețe în ochi, emană căldură. Adevărat că nu sunt de acord ca aceste animăluțe să locuiască pe stradă… dar nici omorâte n-aș vrea să fie. Știu din experiență că acești câini chiar sunt credincioși și devin cei mai buni prieteni ai omului. Sunt loiali și devotați. Într-adevăr că pe stradă se sălbăticesc, umblă în haită și atacă oamenii; dar individual, câini chiar sunt buni și blânzi.

Nu știu dacă ați avut vreodată câini în casă, nu în curte, în casă… nu știu dacă ați fost vreodată bolnavi… însă dacă ați avut, înseamnă că știți cât de afectuoși sunt câinii când simt că omul este bolnav. Un câine care te iubește se așează întotdeauna pe locul care te doare. Simt locul dureros și se așează acolo ca să-ți aline durerea. Când eram mică, cățelușii mei erau foarte curați, îi spălam săptămânal și îi țineam în casă. Și de fiecare dată când mă dureau picioarele sau capul, cățelușii mei se așezau pe mine, pe locurile dureroase. Și parcă emanau o energie vindecătoare, luându-mi durerea cu corpușoarele lor micuțe.

         Astăzi am resimțit din nou copilăria, m-am simțit din nou micuță, inocentă și cu inima plină de bucurie. Cățelușii mi-au făcut ziua frumoasă, mi-au dat o energie pozitivă copleșitoare. Și acum când scriu acest mini-articol sunt cu zâmbetul pe buze. Atât de veseli erau, atât de jucăuși, dădeau neîncetat din codițe și scânceau de bucurie. I-am mângâiat și i-am pupat… am avut parte de un moment neîntinat de iubire sinceră, pură, dezinteresată.

       Așa că dragii mei, în locul banalelor cadouri cu haine și gadgeturi, mai bine luați câte un cățeluș pe care să îl creșteți, care să vă devină tovarăș, prieten, și care vă va dărui tot timpul iubire și afecțiune. Pentru că animalele nu au stări, nu au supărări și nici griji. Câinii nu știu decât să iubească. 

Copilărie fericită cu BestKids.ro

           Deși poate vă pare greu de crezut, am fost și eu cândva copil, un copil ca oricare altul… cu bune și rele. Îmi aduc aminte cu plăcere de anii copilăriei mele, de vremea când îmi puneam pantalonii în cap și îmi făceam plete, pentru că eu eram o fetiță-băiețel, tunsă scurt; de momentele în care mă încălțam cu fesul; de timpurile în care aveam păpuși din cauciuc, fără brațe sau picioare, ci doar un corp cu cap; de mașinuțele din plastic prost sau din lemn neșlefuit… de jucăriile acelea parcă neterminate. Dar le iubeam pe fiecare în parte, erau ale mele, păpușilor din cârpe le făceam hăinuțe, încercam să le pieptăn părul din ațe… așa îmi trecea vremea, imaginându-mi că am cele mai frumoase jucării și că eu sunt cel mai fericit copil.

Eram veselă, mă bucuram de tot ce îmi puteau oferi părinții mei, dar tare mult mi-ar fi plăcut și mie o păpușă adevărată… o păpușă care să-mi țină loc de frate sau copil. Pe vremea când aveam eu vreo 8-9 ani, abia apăruseră păpușile Barbie și bebelușii aduși din străinătate care scânceau sau plângeau. Tare mult mi-ar fi plăcut și mie să am un astfel de bebeluș, încă de pe atunci simțeam mustind în mine instinctul matern. Mereu îmi imaginam că sunt o mămică tânără și frumoasă și că am mulți copii. Copii mei erau jucăriile mele șterse de atunci.

catalog-craciun-2013_01

Mi-ar fi plăcut tare mult ca în copilăria mea să fi existat magazinul Best Kids, poate nu online ca acum, dar măcar un magazin tradițional din care părinții să cumpere copiilor lor jucării de toate felurile, de la sugari până la preadolescenți. Dar pe vremea mea nu erau asemenea magazine. Însă acum… acum există BestKids.ro, magazinul online care oferă o mare varietate de articole pentru copii, la prețuri accesibile; de la accesorii pentru bebeluși, jocuri și jucării, până la cărucioare, balansoare, produse de igienă și sănătate și chiar cărți. Acest magazin se adresează atât copiilor de toate vârstele, cât și părinților lor.

Dacă aș fi avut și eu Păpușa Baby Amore Pipi Popo Fetiță, aș fi fost cea mai fericită și mai încântată, nu mi-ar mai fi trebuit nimic altceva la cât de mult îmi doream eu o astfel de păpușă. Și-acum femeie în toată firea ador păpușile de acest gen, de parcă am rămas cu neîmplinirea din copilărie. Păpușa Baby Amore este o păpușică bebeluș de doar două luni de zile, este cheliuță, foarte gingașă și drăgălașă de parcă ar fi un bebe adevărat, are ochișorii albaștri care se închid. Și mai ales, ceea ce îmi place la nebunie este faptul că atunci când este hrănită, bebelușa face treaba mare și treaba mică în scutec și trebuie să fie schimbată imediat. Iar dacă nu este hrănită la timp, începe să plângă până ce i se dă biberonul. Păpușa este însoțită și de câteva minunate accesorii: bavețică, bol, linguriță, biberon și două pliculețe cu mâncare. Dacă nu aș ști că necesită 3 baterii de tip AA, aș crede că acest bebe este adevărat, un copil real cu trup și suflet. Ce poate fi mai frumos pentru o copilă de câțiva anișor, decât să aibe o asemenea păpușă?! Păpușă pe care eu nu am avut-o când eram mică, dar care mă tentează și acum la maturitate.

6728_1_

Când am crescut și eu puțin mai mare, pe la vreo 10-11 ani, îmi doream un set de bucătărie de jucărie. Începuse furia aceea cu gătitul, cu făcutul de mâncărică în capace de borcane sau în cutiile goale de conserve, cu noroi, apă de ploaie și orice fel de frunze. Aveam o prietenă care avea un astfel de set, nu foarte complex, dar ea avea și eu nu. Și tare necăjită mai eram… căci am rămas tot la tăblăraia mea veche și inutilă, care zdrăngănea de sculam toți vecinii de pe stradă. Tare mult mi-ar fi plăcut să am și eu o Bucătărie Cozy pe care să o împart cu prietena mea cea mai bună. BestKids.ro oferă această bucătărioară pentru toți micii bucătari și adevărul este că aceasta chiar arată ca o bucătărie adevărată în minuatură. Conține 21 de accesorii și este foarte ușor de ansamblat de către un adult. Are un set întreg de farfurii și farfurioare, cănițe, linguri, furculite, cuțitașe, polonic, paletă, cafetieră, o oală, o tigaie, iar corpul bucătăriei cuprinde două dulăpioare, măsuța de gătit, aragaz și frigider. Mă uit la fotografia acestei bucătării în miniatură și mă minunez într-una, este absolut fascinantă, desăvârșită, producătorului nu i-a scăpat niciun detaliu. Orice copil ar fi cel mai fericit să aibe o asemenea bucătărie de joacă pe care să o împartă cu alți copii. Oh, aș vrea să fiu și eu din nou copil ca să mă pot juca cu astfel de jucării realiste, de o frumusețe rară, de la BestKids.ro.

10974

Pe la 12-13 ani, gusturile mele s-au schimbat, am început să observ băieții, să mă împrietenesc cu ei și din cauza lor am început să îmi doresc mașinuțe electrice, elicoptere și multe alte jucării, toate telecomandate. Vorbeau cu atâta pasiune de jucăriile lor electrice și de pistoalele lor cu bile, încăt am bătut-o pe mama la cap, vreme îndelungată, să îmi ia și mie un trenuleț electric… care era extrem de greu de găsit, dar mai ales foarte scump. Până la urmă nu m-am ales decât cu un pistol cu bile, pistol pe care îl foloseam numai fără bile, mai mult era un accesoriu așa… că de bile îmi era frică să mă apropii, știam cât sunt de dureroase. Am crescut, m-am maturizat, dar încă am rămas cu slăbiciunea trenulețelor electrice. Mi-ar plăcea să am chiar și-acum la maturitate un Trenuleț Electric Renfe Alvia S-130 de la BestKids.ro pe care să îl țin în bibliotecă, pe o masă, montat, și în momentele în care vreau să dau în mintea copiilor, să îl pornesc și să mă bucur de el, ca și cum aș fi în copilărie. Ați văzut că și prin filmele americane, bogătașii au câte un astfel de trenuleț în birou pe care îl privesc alergând și șuierând, mai ales când vor să gândească sau pur și simplu când vor să se bucure de o plăcere simplă de copil. Dar eu nu trebuie să fiu bogată, pentru că acest trenuleț este mai mult decât ieftin la cate piese are. Trenulețul Electric Renfe are o locomotivă, 2 vagoane, o locomotivă de spate fără motor, 22 de linii curbe, 11 linii drepte, un macaz de stânga, un macaz de dreapta, o linie de parcare, un tunel, 2 semafoare cu barieră și 3 vehicule de tracțiune. După instalare, acest trenuleț are un traseu de 230×100 de centimetrii, iar lungimea traseului este de 6.6 metrii și funcționează cu 2 baterii LR-6. Absolut magnific, vreau, vreau, vreau un astfel de trenuleț!!! Vreau să dau în mintea copiilor, să mă întorc în timp cu trenulețul în brațe și să fiu cea mai tare și mai strașnică fetiță!

8348

Dar timpul nu se mai întoarce, nu-i așa?! Eu nu pot să mai fiu copil, în schimb mi-aș putea retrăi copilăria prin intermediul propriilor mei copii. Copii pe care încă nu îi am, dar pe care îi aștept cu tot sufletul. În curând va veni magicul Crăciun, Moș Crăciun va aduce cadouri tuturor copiilor cuminți; așa că trebuie să șoptesc tuturor Moș Crăciunilor – Părinți, că n-ar strica să facă un tur virtual magazinului BestKids.ro, pentru că sigur vor găsi aici jucăriile mult visate de cei mici. Și apropo, nu mă înfiază și pe mine cineva de Crăciun ca să primesc și eu jucării speciale de la BestKids.ro?! Promit să fiu mai puerilă decât un copil de 3 anișori!

Nu uitați, prețuiți-vă copii și făceți-le copilăria mai frumoasă cu jucăriile din magazinul online BestKids.ro!

 

“Pregateste-te pentru ofertele de Black Friday de la Bestkids! Pe 29 Noiembrie vei avea parte de surprize placute din partea magazinului tau preferat de jucarii si accesorii pentru copii!”

Best-Kids

Acest articol a fost scris pentru Blog Friday – BlogAwards…

Alisa Dancu… Suflet de Copil

         picture-002

          Alisa Dancu este un Suflet de Copil, o tânără frumoasă de numai 17 ani din Mediaș care își expune întregile trăiri și sentimente pe blogul său. Alisa se descrie ca fiind calmă, sensibilă și visătoare. Pasiunile ei cele mai mari sunt desenul și pictura, prin care se și exprimă cu multă măiestrie. Tot ceea ce ea desenează și pictează urcă apoi pe blog, practic împarte cu noi toată creativitatea și arta sa. Într-adevăr este un suflet de copil, se vede foarte clar din desenele sale, creionează tot ce îi place, tot ce o impresionează, tot ce îi face inima să tresalte și să vibreze, de la o simplă căniță, până la un palmier exotic sau un portret mai complex.

           Alisa este un suflet de artist, este un artist în devenire, muncește și caută să se autodepășească tot timpul. Evoluția ei se simte doar privindu-i desenele. Este o artistă care sunt sigură că va reuși să facă istorie prin desenele sale, dacă va continua pe acest drum. Dacă viața o va călăuzi în continuare spre calea artei, sunt sigură că ea va realiza opere foarte frumoase. Noi bloggerii ne exprimăm deobicei în scris, povestind și scriind vrute și nevrute. În schimb Alisa, printr-un singur desen ne dezvăluie mai multe lucruri și mai profunde decât ar fi putut să o facă într-o mie de cuvinte. Toate desenele ei sunt încărcate de emoție, toate au ceva special și chiar dacă poate uneori nu sunt perfecte, se vede clar că își pune tot sufletul în ele și caută tot timpul să se autodepășească… și astfel următorul desen iese aproape întotdeauna mai bun decât precedentul.

        Recomand blogul Suflet de Copil, și știți de ce?! Pentru că este genul acela de blog care ne întoarce în timp, care ne face să ne amintim de copilărie, de lucrurile frumoase și cu adevărat importante ale vieții. Acest blog are ceva inocent, inconfundabil, nepătat, care bucură sufletul atât de ușor și de transparent… Alisa Dancu, felicitări pentru acest blog, continuă să desenezi și să muncești pentru visele tale!

picture-008

Hannibal Rising

    2007_hannibal_rising_box_art_2d    

          Acum vreo două săptămâni am văzut un film absolut senzațional, deși filmul este din 2007, eu abia acum, după 6 ani, l-am văzut. Mă refer la filmul Hannibal Rising, dar nu cu Anthony Hopkins, ci cu Gaspard Ulliel. Pentru cine nu știe Gaspard Ulliel este actor francez și model de succes în vârstă de 29 de ani. Hannibal Rising este primul său rol într-un film american.

          Cel mai cunoscut canibal și criminal din istoria marelui ecran, Hannibal Lecter, revine într-o poveste și mai captivantă. Aceasta defapt este povestea anilor de formare a monstrului Hannibal Lecter, din copilărie și până la maturitate când el devine un criminal căruia îi face plăcere să ucidă. În acest episod, să-i spunem, vom înțelege de ce Hannibal ajunge un canibal psihopat, unde s-a declanșat trauma lui și ce l-a determinat să se transforme atât de radical. El, spre deosebire de alți criminali, nu s-a născut așa, ci în urma unei fapte atroce practic toată inocența și umanitatea lui Hannibal Lecter mor în urma acelui eveniment.

           Acțiunea filmlui începe în Lituania, în timpul celui de-al doilea război mondial, când micul Hannibal este supus unor acte pe care puțin dintre noi le-ar fi putut suporta. Familia sa este ucisă în timpul unui atac nazist, rămân în viață Hannibal și micuța sa soră Misha. Aflați în mijlocul pustietății, într-o cabană micuță, pe timpul unei ierni necruțătoare, câțiva naziști înfometați, rupți de grupul lor, se refugiază la cabana celor mici. Înfometați peste măsură și disperați că vor muri în mijlocul pustietății, aceștia recurg la un gest mai mult decât crud. În lupta pentru supraviețuire naziștii se hotărăsc să o sacrifice pe micuța Misha, care avea trei anișori, pentru a o mânca. Totul se petrece sub ochii înnebuniți de durere ai lui Hannibal, care avea nu mai mult de opt ani. Ritualul sacrificării surorii l-au marcat într-atât de mult încât Hannibal este practic ucis spiritual, mai ales că și el este nevoit să mănânce din supa cu trupușorul propriei surori. Acesta a fost factorul declanșator care l-a transformat pe Hannibal iremediabil.

 gaspard-ulliel-in-2007-hannibal-rising-wallpaper_422_21489

 

             Hannibal supraviețuiește acelor orori și crește într-un orfelinat sovietic, adăpost care cu ceva timp în urma fusese casa lui. El provenea dintr-o familie bună, foarte înstărită, cu putere financiară și cu gusturi rafinate. Practic de aici se trage și rafinamentul exagerat al lui Hannibal pentru artă și bun gust. În adolescență el fuge la Paris în căutarea singurului său unchi rămas în viață, acolo este întâmpinat de văduva acestuia, o japoneză superbă, Muraski, pe numele ei real Li Gong. În casa mătușii sale el ajunge să iubească învățătura, dar aceasta îi arată și cum să se apere, ea fiind cunoscătoare iscusită a artelor marțiale. Își găsește o mică alinare și linișteîn casa acesteia, devine cel mai tânăr student admis la Facultatea de Medicină din Paris, unde dovedește un deosebit talent. Dar dobândirea abilităților medicale le va folosi numai în scopul răzbunării. Dorința sa de răzbunare este atât de puternică încât hotărăște să îi caute și să îi pedepsească pe cei care îi sacrificase micuța soră. Îi caută, îi găsește și îi pedepsește într-un mod foarte brutal, ajutat în anumite momente și de ”mătușa” sa de care se îndrăgostește, dar fără să se finalizeze cumva această iubire. Muraski, deși știe adevărata personalitate a lui Hannibal simte pentru el o afecțiune copleșitoare și parcă îi înțelege suferința. Însă tot această latură a lui o face să nu trăiască cu el o idilă așa cum poate și-ar fi dorit amândoi. Ajuns să prindă gustul omuciderilor, practic Hannibal devine cu toată ființa sa un crimnal, ajunge să iubească acest stil de viață și dezvoltă noi obsesii. Este absolut fascinat de obraji și ajunge să îi consume uneori chiar în timp ce victima este încă în viață. Surioara lui era ceva mai plinuță decât el, decizia de a o sacrifica pe ea a fost luată pentru că ea avea obrăjorii mai grăsuți. Și cu toate că firul răzbunării se sfârșește, știm bine din celelalte serii că Hannibal nu se oprește pentru tot restul vieții.

           Filmul este de-a dreptul captivant, deosebit și palpitant. Este unul din acele filme pe care merită să le vezi și de două sau trei ori. Vă recomand cu mare drag acest film, sunt sigură că o să vă placă.

Hannibal-Rising-gaspard-ulliel-618751_1772_1177

Curtea din spate…

              Îmi amintesc cu mare nostalgie universul copilăriei mele. Deşi nu am fost un copil născut în puf, am crescut frumos şi fericită. Asta este cel mai important în viaţă… fericirea, liniştea sufletească şi sănătatea.

            Acum toamna mi se pare urâtă, anostă, ştearsă şi deprimantă, însă atunci, în curtea din spate, mă bucuram de fiecare anotimp aşa cum era el. Fără să îi găsesc defecte, fără să mă plâng… fără să conştientizez timpul. Am fost un copil plăpând, dar veselă nevoie mare, iar măreţia curţii mele părea demnă de un basm. Când eram tristă, supărată sau nu aveam cu cine să mă joc… curtea mea era universul meu, căminul meu… acolo mă simţeam protejată. La fel ca Alice în Ţara Minunilor, însoţită de un Patrocle, care de fapt îl chema Pătrăţel, îmi petreceam timpul, anotimp după anotimp, jucându-mă sau doar visând la cai verzi pe pereţi… Fiecare sezon avea frumuseţea lui şi îmi aducea noi bucurii în sufletul meu de copil visător. Deşi acum sunt mare şi mi-am pierdut inocenţa pe parcurs, încerc să descriu totul din prisma copilului de atunci.

             Toamna avea culoarea ei specifică, cărămizie, ţin minte că aveam doi oţetari imanşi în curte, care o dată cu venirea frigului începea să îşi schimbe culoarea frunzelor… treceau prin toate fazele culorilor, ca un curcubeu îmi păreau atunci. Cred că aveau o sută de ani acei pomi, foarte impunători, înconvoiaţi în sensul soarelui, îmi dădeau un sentiment de protecţie şi de linişte. Frunzele lor aveau un miros puternic, înnecăcios… acum îl asemăn cu mirosul de tabac, însă atunci nu îmi făcea plăcere să fac „mâncare” cu frunzele lor. Dar erau frumoşi de privit, fiecare zbâtcitură a scoarţei era dovada anilor care trecuseră, iar ei tot acolo poposeau şi în prezent, ca nişte stâlpi, ca nişte martori ai existenţei noastre. De corcoduşul anemic mă bucuram cel mai tare, era pitic puteam ajunge în voie la cracile lui. Eram atipică, eu nu îi mâncam roadele cât încă erau acre, mie îmi plăceau coapte, când se făceau vişinii şi zemoase, păreau nişte prune de dimensiuni mai mici, foarte dulci. La vremea aceea n-aveam calculator sau jocuri electronice şi decât să fi stat în casă mai bine ieşeam în curte cu Pătrăţel, ne aşezam unul lângă altul pe pătura multicoloră de frunze şi priveam cerul, care de cel mai multe ori era înorat. Ciocanitoarea din stejarul vecinilor ne acompania zi de zi… îmi plăcea s-o ascult… şi-i povesteam lui Pătrăţel toate supărările mele de copil, toate visele care mi le făceam… cum speram eu să ajung la nori, cum îmi doream să mă fac mai repede mare. Nu ştiam că mare aveam să am probleme şi griji. Credeam că… să fii mare înseamnă să vezi lumea, să o explorezi, să faci ce vrei… dar la şapte ani ai mei, eram o fetiţă cam visătoare… nu conştientizam piedicile. Când ploua, Doamne, cât îmi plăcea să iau mormane de frunze ude în palme şi să le miros… miroseau atât de minunat… a curat, a pământ… îmi umpleam plămânii cu mireasma lor. Nu-mi păsa că mă făceam totuna de noroi, adierea ploii îmi plăcea teribil. Uneori stăteam în frig pe prispă şi priveam cum plouă, mama mă lăsa pe veranda doar dacă nu tuna sau fulgera, Doamne ce protectoare mai era. De fapt şi acum este. Liliecii lila şi albi de lângă poartă erau deliciul trecătorilor care se întindeau mereu să îi miroasă, uneori chiar şi rupeau crăcuţele lor, ciuntindu-i. Ce necaz aveam pe ei! Îmi placeau şi florile de toamnă, deşi le găseam cam sinistre, rigide, lemnoase… le lipseau delicateţea florilor de primăvară.

           Iarna toată curtea părea o întindere gigantică de alb, mie mi se părea că toţi norii, de sus, căzuseră în curtea mea… Copacii erau şi ei îmbrăcaţi frumos în alb , când erau gerurile acelea năprasnice păreau înveliţi în sticlă… parcă îmi era milă de săracii pomi… încercam să-mi imaginez cât de frig le este, cât de mult suferă ei acolo, afară. De vină era abecedarul, plin de poveşti, care relatau cât suferă natura când vine iarna. Iar eu îi credeam… trandafirii, acum fără flori, erau înveliţi în gheaţă, păreau de-a dreptul chinuiţi sub arma ascuţită a iernii. Pătrăţel era binecuvântat fiind un câine mare şi blănos şi nu-i era frig; dacă se ridica în două picioare pe mine, mă dădea jos sau mai mult… uneori în două labe părea mai înalt ca mine. Eram micuţă şi firavă. Puternicul meu câine mă plimba cu sania toată strada. Făceam cu copii un trenuleţ din două-trei sănii şi îl legam în frunte, să ne plimbe. Cât ne plăcea, şi ce-i plăcea şi lui, ne trăgea şi ne plimba în susul şi-n josul străzii până ne plictiseam. Era neobosit acest câine, se zbenguia şi alerge într-una prin omăt. Se juca cu fiecare copil dar seara tot cu mine se întorcea acasă. Mama îl hrănea şi-i dădea apa şi-i punea în cuşcă o pătură care să îi ţină de cald pe timpul nopţii. Şi îi plăcea, niciodată nu arunca pătura afară, se cuibărea în ea obedient. Iar dimineaţa o luam de la capăt. Ce mi-e dor de Pătrăţel şi de toţi câinii pe care i-am crescut de-alungul anilor.

            Primăvara, era minunat în curte, părea un tărâm al florilor albe. Erau o minunăţie. Creşteau de jur împrejurul gardului din spate,  popularele lăcrămioare şi ghioceii. Erau deosebiţi. Nu ştiu câţi dintre voi iubiţi mirosul mărgăritarelor. Pentru mine sunt florile mele preferate… parfumate, micuţe, cu tulpina atât de firavă, de un verde puternic şi cu capul plecat, elegant, de un alb imaculat. Miroseau fantastic, aroma lor se împrăştia în toată curtea. În imaginaţia mea bogată, asemănam mărgăritarele cu plecăciunea unei doamne… Lăcrămioarele erau şi florile preferate ale învăţătoarei mele şi-i făceam bucheţele drăguţe, prinse cu fir roşu şi i le dădeam de 1 martie, de 8 martie sau la sfârşit de săptămână. Când florile apăreau, Pătrăţel nu mai avea acces la curtea din spate, îl legau în lanţ. Dintr-un capăt în altul al curţii era prinsă o sârmă groasă în două piroane sănătoase; şi de sârma aceea era legat lanţul lui Pătrăţel, se putea plimba în voie de-alungul ei, atât cât ţinea gardul din faţă. Ce mai speria trecătorii când începea să latre. Avea un lătrat de te trezea din morţi. Nu se plictisea în lanţ, tot avea loc şi spaţiu să se zbenguiască, iar seara îl aliberam pe stradă, să alerge câte o jumătate de oră.

           Din ce în ce vremea se încălzea, mărul şi vişinul înceapeau să înflorească treptat. Ce frumos arătau. Iar florile apăreau încet, plăpânde, una câte una. Zambile, narcise, ghiocei sălbatici, lalele roşii, galbene, crinii, petuniile, mătăsoasele panseluţe, gura leului, regina nopţii, bujorii… toate îmbogăţeau curtea şi o faceau să pară mai mică. De o parte şi de alta a aleii erau numai flori… Îmi amintesc cu plăcere că de fiecare dată când treceam pe lângă trandafiri, smulgeam câte o petală şi o mâncam. Aveam şi preferinţe, mâncam doar petalele trandafirilor roşii şi roz, de cei galbeni nu mă atingeam. Cei roşii şi roz erau mai bătuţi, erau catifelaţi, foarte parfumaţi cu o aromă dulceagă. Cred că soiul lor era bun şi pentru dulceaţa de trandafiri.

Când mama dormea după amiaza, iar eu îmi terminam programul de scris şi de citit, mergeam în curte să îi fac un buchet de flori, să o surprind… şi de fiecare dată le rupeam inegal, cu tulpinile scurte; dar mama nu mă certa şi se bucura, le punea în vază, ba chiar în fiecare dimineaţă le tăia codiţele pe diagonală ca să ţină mai mult. Iar eu eram foarte fericită că mama aprecia şi îngrijea florile de la mine.

 Îmi pare atât de rău că nu mai ştiu, dar aveam în curte nişte flori roz şi roşii, care făceau mai multe flori pe aceeaşi tupină, din care îmi lipeam eu unghii. Petalele florilor aveau forma unor unghii date cu oja şi îmi plăcea teribil să le jumulesc ca să mă fac frumoasă. Minte de copil… În spatele casei între cei doi oţetari mama cultiva legume. Punea de toate, ceapă verde, usturoi verde, roşii, morcovi, ridichi, salată, castraveţi, ardei iute şi gras… ţin minte că pe lângă casă creşteau tufe de pătrunjel, leuştean şi mărar, chiar şi loboda. Ce îmi plăcea vara când îmi făcea mama ciorbă de lobodă cu toate legumele proaspete, culese din spate. Spărgea şi trei-patru ouă spre sfârşit când să-i oprească focul care rămâneau întregi… şi ieşea o minunăţieeee.

          Adoram să merg în grădină să muşc dintr-o roşie coaptă ca dintr-un măr, aşa nespălată, cât de dulci şi de proapete erau. Cred că nu am mai mâncat niciodată roşii aşa bune ca atunci. Îmi plăcea mult să o ajut pe mama în grădină, să le planteze, să le ude, la tot procesul creşterii eu eram ajutorul ei. Seara udam împreună, eu cu furtunul şi ea cu stropitoarea, acolo unde nu ajungea furtunul meu tras de la pompă. Şi ne jucam amândouă, ne murdaream de noroi, ne stropeam cu apă şi eram atât de fericite. Răcoream toată curtea cu apă, iar o dată cu lăsarea serii mirosul de regina nopţii domina toată curte, chiar că era Regina nopţii şi a curţii.

               Când erau ploile acelea torenţiale de vară, strada mea fiind în lucru,  era plină de gropi şi de băltoace… şi mergea desculţă luând fiecare băltoacă  în picioare şi mă stropeam şi mă mânjeam toată. Dar eram veselă. Chiar dacă pe jos apa era tulbure, uneori chiar plină de noroi, era atât de plăcută, de călduţă.

          Dudul din vecini era o atracţie pentru toată strada, aflat exact în poartă. Copii mai mari întotdeauna se suiau şi culegeau dudele. Mâncam cu toţii până ne făceam mov la gură. Şi ce greu ieşeau petele de pe tricoul alb…  

         Oricum a fost copilăria mea, cu bune cu rele, nu mi-a lipsit nimic, nu mi-a lipsit dragostea şi afecţiunea, nu mi-a lipsit înţelegerea. Iar curtea mea din spate era locul meu, refugiul meu, partea mea de natură care mă umplea de o stare de bine. Şi cert este că nu mi-aş lepăda niciodată colţul meu de rai unde am copilărit, pe o copilărie mai luxoasă. Fericirea se găseşte în lucruri simple. Pot afirma că am avut o copilărie boemă şi tradiţională.

                           Articol scris de Gheorghe Alina