Martie…

Martie… mi-ai adus numai lucruri bune,

M-ai făcut fericită,

Și mi-ai luminat calea

Cu florile tale minunate.

Februarie n-a fost prea generos,

M-a îndemnat să greșesc,

Și-am greșit…

Dar din greșeli omul învață,

Mi-am învățat lecția cât ai clipi

Și-apoi… ai sosit tu,

Cu soarele tău cald,

Cu starea de bine,

Cu veselia care mă caracterizează.

Tu martie m-ai făcut să cresc,

Să fac primii pași,

M-ai făcut să renasc

Și mi-ai arătat lumina succesului.

Oh, ce succes dulce,

Ce reușită nemaipomenită,

Deși n-a plouat,

Tu ai născut curcubeul

Numai pentru mine,

Numai pentru fericirea mea.

Nu mă gândeam vreodată

Că martie 2014 îmi va aduce atâtea

Lucruri bune și frumoase.

Frații tăi din trecut,

Din 2009 și până-n 2012

N-au fost la fel de generoși,

Uneori m-au speriat,

Alteori m-au făcut să sufăr,

Dar tu… tu te-ai întrecut pe tine însuți,

Nu-mi amintesc să fi avut vreodată

Un martie mai blând și mai frumos.

Ar trebui să consemnez în calendar

Această lună minunată,

Căci luna asta mi-a adus

Mai multă fericire decât niciodată.

Am renăscut,

Repet, o știu prea bine,

Dar nicicând nu m-am simțit

Mai sigură pe mine!

Tu, martie, te venerez,

Acum și pururea, pe vecie,

Căci ești o lună cum n-a mai existat

Vreodată alta…

Acum aștept aprilie,

Cu darurile zilelor senine.

Mă simt încrezătoare

Și știu că de-acum viitorul va fi mai sigur,

Făcut și pentru mine…

Ca acum…

Și când îmi va fi mai greu,

Să îmi fie ca acum.

Și când mă voi simți mai rău,

Să simt ce simt acum.

Și când mă vor năpădi grijile,

Să fie la fel de intense ca acum.

Și când îmi vor naște lacrimile,

Să mă atingă la fel ca acum.

Să îmi fie ca acum,

La fel de bine,

Să fiu mereu la fel de liniștită,

Să fiu lipsită de griji

Și supărări ardente.

Și să plâng la fel de mult ca acum,

Adică deloc.

Căci azi zâmbesc

Și mă simt bine…

Soarele îmi luminează inima

De la fereastra larg deschisă.

Pomii sunt pe cale să înflorească,

La fel ca sentimentele mele frumoase.

A trecut iarna ce grea,

Împreună cu norii ei grei.

Au trecut zăpezile cele înghețate,

Au trecut ploile reci și violente,

Așa cum destinul meu crunt s-a dus de mult.

Simt împăcarea,

Ce bine îmi este,

În sfârșit mă mângâie viața,

Mă răsplătește pentru tot chinul,

Îmi alină durerile trecutului

Prin șanse pe care credeam că nu le voi avea,

Vreodată.

Dar uite că nu-i așa,

După ploaie, apare curcubeul,

După iarnă, răsare primăvara,

După plâns, vine și zâmbetul,

După durere, se-așterne împăcarea.

Ce dulce-i liniște sufletească,

Mai dulce decât orice vin,

Mai îmbătătoare decât orice tărie,

Mai plină de fericire, decât orice altă bucurie.

Mă bucur de lucrurile simple

Ca un copil care își primește

Cea mai de preț jucărie.

Fiecare lucru, oricât ar fi el de neînsemnat,

Pe mine mă fericește

Și mă umple de pozitivism.

Astăzi sunt senină și vie,

Sper să o țin tot așa,

Căci n-aș da starea de astăzi

Pe nicio altă bucurie de mâine.

Sunt bine, scump cititor,

Tu cum ești?

Ruj roșu pentru zile negre

   trilulilu.ro

       Ți s-a ofilit dragostea în palme! Strângi cu atâta putere fostul trandafir roșu, înflorit, încât aproape că l-ai distrus. Te-a părăsit?! Ducă-se! Plângi, zbiară, urlă, poți să înnebunești pentru câteva ceasuri. Dar după, ar fi bine să-ți revii și să o iei de la capăt. Rănești trandafirul în mână, de parcă l-ai strivi însuși pe el. Buzele-ți sunt negre de durere, le-ai mascat cu un ruj roșu intens. Ruj roșu pentru zile negre. Culoarea violentă și pasională a rujului redă intensintatea cu care l-ai iubit, se simte și o simți și tu, acum arați și lumii acest lucru. Ai îmbrăcat rochia neagră care zăcea de mult în șifonier, o uitaseși de mult acolo, ai reîmbrăcat-o cu acest prilej, de parcă ai ține doliu. Ai pierdut o parte din tine, plecarea lui a luat cu el frânturi din tine. Ți-a furat veselia, zâmbetul, uitare și voința, și-a lăsat în urmă numai lacrima și dorul. Degeaba îi duci dorul, el nu o să se mai întoarcă. Nu te-a mai vrut, s-a lepădat de sentimente, până și de milă a uitat. Nici el nu e mai plin ca tine, este la fel de gol, doar că el își dorește mai mult ca tine un nou început.

       Scoate-ți rochia neagră, șterge-ți roșul de pe buze și îmbracă-te în alb. Sărbătorește libertatea, neîngrădirea și momentul de liniște de care ai parte. Acum este timpul să te analizezi, să te iubești mai mult decât oricând și să-ți dai seama că viața este frumoasă, cu sau fără el. Șterge-ți lacrimile de pe obrajii palizi, ieși la soare, florile te cheamă, iarba vrea să o atingi, vântul să te-aline… privește dincolo de abis și vei zări curcubeul, semețul răsărit de soare… lumina veșnică din negură, speranța, fericirea ta.

        Căci ești frumoasă, minunată și meriți tot ce e mai bun! Păstrează-ți lacrimile pentru altă dată, acum, hai fruntea sus! Fii mândră, ești încă tânără și ai o viață înainte! Succesul stă să îl atingi, laurii îți ghidează drumul… nu trebuie decât să te îndrepți spre viața cea mai productivă și mai frumoasă! Poți, îndrăznește, crede în tine! Reinventează-te!

În culori…

1385116_753079774707332_1032231520_n...

Aș vrea să fiu făcută din culori

Și ele să răsară din obrajii mei

După starea mea de spirit ce mă-ncearcă.

Să fiu albă când ard de dor și de dorință,

Roz când iubesc fără să fiu iubită,

Roșie când simt o dragoste împărtăsită,

Albastră când sunt plină de speranță și bună voință,

Verde când sunt bine și sunt mulțumită,

Galbenă când mă macină o năzuință,

Mov când în mine mustește înțelepciunea,

Neagră când mă zvârcolesc de durere,

Portocalie când sunt veselă și fericită,

Maro când mă fierbe o gelozie absurdă,

Kaki să fiu când nu-mi găsesc mobilizarea,

Și bleu senin să fiu când mă simt liniștită,

Turcoaz când mă simt cea mai împlinită,

Aurie când sunt ușor cam aiurită,

Și argintie când sunt veșnic obosită,

Gri cenușiu să fiu când lacrimile mă podidesc,

Și în crem să mă colorez când mă simt singură.

Să fiu toată frânturi din curcubeu,

Mai bogată în culori decât ROGVAIV-ul,

Pentru fiecare stare să mă nuanțez…

Poate așa vor fi mai mulți în jurul meu

Care să mă înțeleagă și să mă accepte

Așa cum sunt… cu bune și cu rele,

În culorile mele…

Când iubești

1235900_734356046579705_540502888_n

Când iubești parcă totul pare mai frumos,

Natura prinde viață și mișcare,

Iar universul parcă se rotește în jurul tău.

Semaforul parcă te privește viu

Și-ți face agale din când în când cu ochiul.

Pomii parcă își apleacă coroana să te salute

Și să-ți mângâie fața cu frunzele lor.

Florile-și rotesc tulpina parcă după zambetul tău,

Și te îmbie special cu parfumul lor.

Nici soarele și nici luna nu mai sunt rotunde,

Și ele și stelele au formă de inimă.

Iar luna parcă luminează pentru voi doi

Și soarele o urmează răsărind pentru dragostea voastră.

Iar cerul își plânge ploaie parcă dinadins

Ca să își poată face apariția slăvitul curcubeu.

Își colorează curcubeul coardele în rogvaiv

Ca să vă cânte iubirea în mii de culori.

Căci dragoste ca a voastră nu mai există,

E atât de mare, de sinceră și-atât de trainică

Încât toată lumea dansează la picioarele voastre.

Iubiți-vă dragilor, iubiți-vă mult,

Fiți veșnic la fel de îndrăgostiți ca astăzi

Și prețuiți această magie divină

Căci ne naștem din dragoste, trăim pentru dragoste,

Și-am muri oricând în numele iubirii.

Pentru că amorul este și va fi esența vieții,

Acea esență nemuritoare…

Lumina reușitei

  1005334_702404256441551_567553736_n       

           Tristețea trebuie să fie de moment în viață, nu o stare naturală. Nimic nu ne umbrește mai mult decât o stare permanentă de supărare și închistare. Toate trec în viață, doar moartea și timpul sunt de neoprit… în rest totul este posibil. Se spune că ce nu te omoară te face mai puternic. Toate vin și pleacă, ceea ce trebuie întotdeauna să rămână este speranța, credința și puterea. Fără ele toate par de netrecut. Îngropat în cele mai mari supărări este bine să te gândești că totul va trece, că totul se va rezolva după rânduiala firească, întotdeauna după furtună apare curcubeul, liniștea, împăcarea… rezolvarea. Tristețile permanente, gândurile întunecate, nu fac altceva decât să ne schimbe, să ne anuleze, să ne facă de nerecunoscut, să ne îndepărteze de lume și de societate și ajungem să ne trezim la un moment dat singuri și mai triști decât la început. Totul trece cu optimism, cu putere, prin luptă acerbă, cu speranță și credință. Orice om poate să treacă peste orice, timpul vindecă până și cele mai adânci răni, însă trebuie să vrei, să îți dorești, altfel fără voia ta lucrurile nu se pot așeza.

         Se mai spune că Dumnezeu nu dă niciodată mai mult decât poți duce, uneori chiar dă mult prea mult, însă acest citat este lumina speranței, încrederea aceea că totul se va rezolva în final. Dar când conștiința nu funcționează corect, totul pare de netrecut. Se poate dragii mei, se poate, lăsați întunecimea minții și veți vedea lumina reușitei.   

Eliberare

eliberare-baloane-heliu

Se apropie momentul adevărului,

Momentul de maximă intensitate.

Perioada de foc și pară,

Dar știu că după acest cumul de simțiri,

Se va instala liniștea și curcubeul pe cer.

Triumful mult așteptat, eliberarea…

Abia aștept să simt îmbrățișarea caldă a păcii,

Să simt cum îmi va curge prin vene

Morfina fericirii și a mântuirii.

Să mă îmbăt cu elixirul vinecării sufletești,

Să respir din nou, să trăiesc, să simt,

Să mă simt ușurată, neîngrădită de nimic,

Neînchistată de griji și temeri.

Să mă descătușez de tot și toate,

Să mă dezlănțui, să fiu eu.

Să mă simt la fel de liberă ca pasărea cerului,

Să am pe obraz senzația sărutului lui Dumnezeu.

M-am săturat de alb și negru,

Vreau iar culori nebune în casa mea.

Te aștept liniște, te aștept eliberare,

Abia rezist până când voi veți reveni în viața mea.

Vă aștept cu sufletul la gură,

Cu nerăbdarea unui copil aproape fericit.

 

Ploaia…

               poze-de-toamna

          Serile trecute a plouat extraordinar de frumos, violent, acerb, răsunător, exact cum îmi place mie. Ador să ascult noaptea ploaia, să o miros, să o simt prin toți porii. Să îmi las fața brăzdată de picurii reci și mari… mă simt de parcă viața mi-ar curge prin vene cu o vitalitate nemapomenită. Ploaia cred că este singurul fenomen al naturii cu adevărat poetic, literar și liric. Emană poezie și poveste deopotrivă. Parcă ar purifica pământul și natura întreagă și pe deasupra ne spală și nouă păcatele, pornirile rele, durerile și frustrările.

           Ploaia este magică și fantastică, ploaia este răcoritoare, este divină, frumoasă și grațioasă. Ploaia este senzuală și sexy, emană erotism și fantezie. Ce poate fi mai frumos decât să stai și să asculți cântul însetat de dorință al ploii, să privești cum din cer cad ropote de picuri și astfel scaldă întreaga natură într-o mare de visare. Ploaia este sentiment și visare, este iubire și tristețe sub aceeași față, amintiri și totuși conștientizarea prezentului. Ploaia mă îndeamnă să cuget, să simt și să meditez spre zări necunoscute, dar care pot fi atinse prin voință și putere.

apa-de-ploaie

         De ploaie mă leagă numeroase amintiri, am pătimit dureri în ploaie, m-am fericit în toiul unei ploi, am plâns o dată cu cerul și m-am bucurat de nenumărate ori însoțită de un curcubeu viu colorat. Curcubeul pulsează și el, este minunea vie că dragostea împărtășită există, că este acolo în zare și ne așteaptă, pe toți, și pe mine și pe tine. Curcubeul după ploaie este aidoma fericirii după o perioadă îndelungată de chin și furtună. Curcubeul este atingerea dintre două suflete ce rezonează  într-unul singur.

       Și câte nopți n-am adomit ascultând ploaia, este muzica preferată pentru sufletul meu, este alinarea și speranța mea. Și-mi place să mă cutremur la auzul unui tunet asurzitor, de fiecare dată aceeași intensitate o simt, aceeași teamă puternică și totuși aceeași plăcere infinită. Și ce frumos se luminează noaptea prin săgețile cu fulger aruncate de divinitate. Și plouă, și tună, și fulgeră, și simt, și mă bucur nespus. De ploaie nu mă pot sătura…

      Ploaia este realitatea artei, ploaia oferă viață, speranță și bucurie. Ploaia ne asigură traiul. Ploaia și pământul sunt un tot. Iar pământul este legat pe vecie de ceruri, prin ploaie.

      Iubesc ploaia și am să o iubesc cât am să trăiesc, ploaia este fenomenul sufletului meu, ploaia este cânt și visare… ploaia este numai pentru mine…

ploaie2

Articol scris de Gheorghe Alina

Să pot renaşte…

M-aş arunca în cea mai adâncă prăpastie să pot renaşte…

Să pot fi văzduh şi să veghez destine…

Să pot fi vânt şi să adii dureri şi feţe-nlăcrimate…

Să pot fi un ocean sau mare şi să ascult confesiuni de-amor…

Să pot fi ploaie, să răcoresc suflete însângerate…

Să pot fi codru şi să ofer trăinicie viselor…

Să fiu ninsoare aş mai vrea, să mă topesc în palme de copil…

Să fiu un curcubeu din ploaie renăscut, aş colora şi zâmbete…

De-aş fi amurgul serilor de vară, aş domoli tenebrele trecutului…

Să pot să fiu un singur răsărit, aş lumina o lume-ntreagă…

Să fiu o lacrimă pe un obraz cuminte, aş uşura un suflet fără minte…

Să fiu izvor de-nţelepciune şi iubire, aş aduce fericire…

Să fiu luceafărul pe cer, în nopţile-nstelate, aş cununa iubiri în noapte…

Să pot să mă preschimb uşor în toate, aş scăpa omul de durere…

De durere, de chin, de boală şi nefericire…

Şi aş institui pe veci o stare doar de bine; de bine, de extaz, de fericire!

Articol scris de Gheorghe Alina

 

Curtea din spate…

              Îmi amintesc cu mare nostalgie universul copilăriei mele. Deşi nu am fost un copil născut în puf, am crescut frumos şi fericită. Asta este cel mai important în viaţă… fericirea, liniştea sufletească şi sănătatea.

            Acum toamna mi se pare urâtă, anostă, ştearsă şi deprimantă, însă atunci, în curtea din spate, mă bucuram de fiecare anotimp aşa cum era el. Fără să îi găsesc defecte, fără să mă plâng… fără să conştientizez timpul. Am fost un copil plăpând, dar veselă nevoie mare, iar măreţia curţii mele părea demnă de un basm. Când eram tristă, supărată sau nu aveam cu cine să mă joc… curtea mea era universul meu, căminul meu… acolo mă simţeam protejată. La fel ca Alice în Ţara Minunilor, însoţită de un Patrocle, care de fapt îl chema Pătrăţel, îmi petreceam timpul, anotimp după anotimp, jucându-mă sau doar visând la cai verzi pe pereţi… Fiecare sezon avea frumuseţea lui şi îmi aducea noi bucurii în sufletul meu de copil visător. Deşi acum sunt mare şi mi-am pierdut inocenţa pe parcurs, încerc să descriu totul din prisma copilului de atunci.

             Toamna avea culoarea ei specifică, cărămizie, ţin minte că aveam doi oţetari imanşi în curte, care o dată cu venirea frigului începea să îşi schimbe culoarea frunzelor… treceau prin toate fazele culorilor, ca un curcubeu îmi păreau atunci. Cred că aveau o sută de ani acei pomi, foarte impunători, înconvoiaţi în sensul soarelui, îmi dădeau un sentiment de protecţie şi de linişte. Frunzele lor aveau un miros puternic, înnecăcios… acum îl asemăn cu mirosul de tabac, însă atunci nu îmi făcea plăcere să fac „mâncare” cu frunzele lor. Dar erau frumoşi de privit, fiecare zbâtcitură a scoarţei era dovada anilor care trecuseră, iar ei tot acolo poposeau şi în prezent, ca nişte stâlpi, ca nişte martori ai existenţei noastre. De corcoduşul anemic mă bucuram cel mai tare, era pitic puteam ajunge în voie la cracile lui. Eram atipică, eu nu îi mâncam roadele cât încă erau acre, mie îmi plăceau coapte, când se făceau vişinii şi zemoase, păreau nişte prune de dimensiuni mai mici, foarte dulci. La vremea aceea n-aveam calculator sau jocuri electronice şi decât să fi stat în casă mai bine ieşeam în curte cu Pătrăţel, ne aşezam unul lângă altul pe pătura multicoloră de frunze şi priveam cerul, care de cel mai multe ori era înorat. Ciocanitoarea din stejarul vecinilor ne acompania zi de zi… îmi plăcea s-o ascult… şi-i povesteam lui Pătrăţel toate supărările mele de copil, toate visele care mi le făceam… cum speram eu să ajung la nori, cum îmi doream să mă fac mai repede mare. Nu ştiam că mare aveam să am probleme şi griji. Credeam că… să fii mare înseamnă să vezi lumea, să o explorezi, să faci ce vrei… dar la şapte ani ai mei, eram o fetiţă cam visătoare… nu conştientizam piedicile. Când ploua, Doamne, cât îmi plăcea să iau mormane de frunze ude în palme şi să le miros… miroseau atât de minunat… a curat, a pământ… îmi umpleam plămânii cu mireasma lor. Nu-mi păsa că mă făceam totuna de noroi, adierea ploii îmi plăcea teribil. Uneori stăteam în frig pe prispă şi priveam cum plouă, mama mă lăsa pe veranda doar dacă nu tuna sau fulgera, Doamne ce protectoare mai era. De fapt şi acum este. Liliecii lila şi albi de lângă poartă erau deliciul trecătorilor care se întindeau mereu să îi miroasă, uneori chiar şi rupeau crăcuţele lor, ciuntindu-i. Ce necaz aveam pe ei! Îmi placeau şi florile de toamnă, deşi le găseam cam sinistre, rigide, lemnoase… le lipseau delicateţea florilor de primăvară.

           Iarna toată curtea părea o întindere gigantică de alb, mie mi se părea că toţi norii, de sus, căzuseră în curtea mea… Copacii erau şi ei îmbrăcaţi frumos în alb , când erau gerurile acelea năprasnice păreau înveliţi în sticlă… parcă îmi era milă de săracii pomi… încercam să-mi imaginez cât de frig le este, cât de mult suferă ei acolo, afară. De vină era abecedarul, plin de poveşti, care relatau cât suferă natura când vine iarna. Iar eu îi credeam… trandafirii, acum fără flori, erau înveliţi în gheaţă, păreau de-a dreptul chinuiţi sub arma ascuţită a iernii. Pătrăţel era binecuvântat fiind un câine mare şi blănos şi nu-i era frig; dacă se ridica în două picioare pe mine, mă dădea jos sau mai mult… uneori în două labe părea mai înalt ca mine. Eram micuţă şi firavă. Puternicul meu câine mă plimba cu sania toată strada. Făceam cu copii un trenuleţ din două-trei sănii şi îl legam în frunte, să ne plimbe. Cât ne plăcea, şi ce-i plăcea şi lui, ne trăgea şi ne plimba în susul şi-n josul străzii până ne plictiseam. Era neobosit acest câine, se zbenguia şi alerge într-una prin omăt. Se juca cu fiecare copil dar seara tot cu mine se întorcea acasă. Mama îl hrănea şi-i dădea apa şi-i punea în cuşcă o pătură care să îi ţină de cald pe timpul nopţii. Şi îi plăcea, niciodată nu arunca pătura afară, se cuibărea în ea obedient. Iar dimineaţa o luam de la capăt. Ce mi-e dor de Pătrăţel şi de toţi câinii pe care i-am crescut de-alungul anilor.

            Primăvara, era minunat în curte, părea un tărâm al florilor albe. Erau o minunăţie. Creşteau de jur împrejurul gardului din spate,  popularele lăcrămioare şi ghioceii. Erau deosebiţi. Nu ştiu câţi dintre voi iubiţi mirosul mărgăritarelor. Pentru mine sunt florile mele preferate… parfumate, micuţe, cu tulpina atât de firavă, de un verde puternic şi cu capul plecat, elegant, de un alb imaculat. Miroseau fantastic, aroma lor se împrăştia în toată curtea. În imaginaţia mea bogată, asemănam mărgăritarele cu plecăciunea unei doamne… Lăcrămioarele erau şi florile preferate ale învăţătoarei mele şi-i făceam bucheţele drăguţe, prinse cu fir roşu şi i le dădeam de 1 martie, de 8 martie sau la sfârşit de săptămână. Când florile apăreau, Pătrăţel nu mai avea acces la curtea din spate, îl legau în lanţ. Dintr-un capăt în altul al curţii era prinsă o sârmă groasă în două piroane sănătoase; şi de sârma aceea era legat lanţul lui Pătrăţel, se putea plimba în voie de-alungul ei, atât cât ţinea gardul din faţă. Ce mai speria trecătorii când începea să latre. Avea un lătrat de te trezea din morţi. Nu se plictisea în lanţ, tot avea loc şi spaţiu să se zbenguiască, iar seara îl aliberam pe stradă, să alerge câte o jumătate de oră.

           Din ce în ce vremea se încălzea, mărul şi vişinul înceapeau să înflorească treptat. Ce frumos arătau. Iar florile apăreau încet, plăpânde, una câte una. Zambile, narcise, ghiocei sălbatici, lalele roşii, galbene, crinii, petuniile, mătăsoasele panseluţe, gura leului, regina nopţii, bujorii… toate îmbogăţeau curtea şi o faceau să pară mai mică. De o parte şi de alta a aleii erau numai flori… Îmi amintesc cu plăcere că de fiecare dată când treceam pe lângă trandafiri, smulgeam câte o petală şi o mâncam. Aveam şi preferinţe, mâncam doar petalele trandafirilor roşii şi roz, de cei galbeni nu mă atingeam. Cei roşii şi roz erau mai bătuţi, erau catifelaţi, foarte parfumaţi cu o aromă dulceagă. Cred că soiul lor era bun şi pentru dulceaţa de trandafiri.

Când mama dormea după amiaza, iar eu îmi terminam programul de scris şi de citit, mergeam în curte să îi fac un buchet de flori, să o surprind… şi de fiecare dată le rupeam inegal, cu tulpinile scurte; dar mama nu mă certa şi se bucura, le punea în vază, ba chiar în fiecare dimineaţă le tăia codiţele pe diagonală ca să ţină mai mult. Iar eu eram foarte fericită că mama aprecia şi îngrijea florile de la mine.

 Îmi pare atât de rău că nu mai ştiu, dar aveam în curte nişte flori roz şi roşii, care făceau mai multe flori pe aceeaşi tupină, din care îmi lipeam eu unghii. Petalele florilor aveau forma unor unghii date cu oja şi îmi plăcea teribil să le jumulesc ca să mă fac frumoasă. Minte de copil… În spatele casei între cei doi oţetari mama cultiva legume. Punea de toate, ceapă verde, usturoi verde, roşii, morcovi, ridichi, salată, castraveţi, ardei iute şi gras… ţin minte că pe lângă casă creşteau tufe de pătrunjel, leuştean şi mărar, chiar şi loboda. Ce îmi plăcea vara când îmi făcea mama ciorbă de lobodă cu toate legumele proaspete, culese din spate. Spărgea şi trei-patru ouă spre sfârşit când să-i oprească focul care rămâneau întregi… şi ieşea o minunăţieeee.

          Adoram să merg în grădină să muşc dintr-o roşie coaptă ca dintr-un măr, aşa nespălată, cât de dulci şi de proapete erau. Cred că nu am mai mâncat niciodată roşii aşa bune ca atunci. Îmi plăcea mult să o ajut pe mama în grădină, să le planteze, să le ude, la tot procesul creşterii eu eram ajutorul ei. Seara udam împreună, eu cu furtunul şi ea cu stropitoarea, acolo unde nu ajungea furtunul meu tras de la pompă. Şi ne jucam amândouă, ne murdaream de noroi, ne stropeam cu apă şi eram atât de fericite. Răcoream toată curtea cu apă, iar o dată cu lăsarea serii mirosul de regina nopţii domina toată curte, chiar că era Regina nopţii şi a curţii.

               Când erau ploile acelea torenţiale de vară, strada mea fiind în lucru,  era plină de gropi şi de băltoace… şi mergea desculţă luând fiecare băltoacă  în picioare şi mă stropeam şi mă mânjeam toată. Dar eram veselă. Chiar dacă pe jos apa era tulbure, uneori chiar plină de noroi, era atât de plăcută, de călduţă.

          Dudul din vecini era o atracţie pentru toată strada, aflat exact în poartă. Copii mai mari întotdeauna se suiau şi culegeau dudele. Mâncam cu toţii până ne făceam mov la gură. Şi ce greu ieşeau petele de pe tricoul alb…  

         Oricum a fost copilăria mea, cu bune cu rele, nu mi-a lipsit nimic, nu mi-a lipsit dragostea şi afecţiunea, nu mi-a lipsit înţelegerea. Iar curtea mea din spate era locul meu, refugiul meu, partea mea de natură care mă umplea de o stare de bine. Şi cert este că nu mi-aş lepăda niciodată colţul meu de rai unde am copilărit, pe o copilărie mai luxoasă. Fericirea se găseşte în lucruri simple. Pot afirma că am avut o copilărie boemă şi tradiţională.

                           Articol scris de Gheorghe Alina