E liniște

www.prieteni.ro

Mintea mi-e atât de obosită

Încât nu reușesc să leg nici două vorbe.

Îmi simt capul atât de greu,

De parcă-ar cântări o tonă, sau chiar mai mult.

Degetele-mi sunt amorțite, tari ca niște pietre,

Arată de parc-au rămas din ele numai pielea și osul.

Nu vor să îmi mai scrie, ci scrijelesc cuvinte fără sens…

În momentul acesta nici nu gândesc,

Nici nu simt, absolut nimic, sunt într-o stare letargică,

De profundă amorțeală, moleșeala mă îmbrățișează strâns.

Sunt parcă între somn și realitate,

Aș vrea un strop de luciditate,

Dar firea mi se împotrivește,

Voința mă ocolește,

Iar mintea nu vrea să se-adune.

Rațiunea s-a pitit într-un colț ferit al minții mele,

Materia cenușie mi se prelinge pe pereții craniului.

Nici nu mai este cenușiul acela pur al sănătății minții,

S-a transformat în verde râncezit.

Dar o să dorm acum și o să mă odihnesc,

Și mâine îmi redobândesc puterea și gândirea,

Sper totuși să n-am ghinionul de a adormi

Somnul cel de veci. Și mâine iar să mă trezesc,

La fel ca-n fiecare zi, mai vie și mai conștientă decât niciodată.

Și degetele-mi fragede, să traseze iarăși

Râuri de cuvinte și de fraze… imagini, sentimente, amintiri.

Acum să dorm, să dorm de grabă…

 E liniște și-mi place…

Iubit sau temut?

Printre atâtea stări, povești și cuvinte, simt că m-am pierdut. Am zile în care nu mă mai recunosc, nu știu cine sunt… nu știu ce mai simt și nu mai știu nici ce vreau. Caut inspirația și se întâmplă să o găsesc… dar mă rătăcesc prin ea și simt că nu mai știu cine sunt de fapt. Sunt aspirațiile pe care le scriu, visele ce le creionez, sau sunt de fapt tristețea pe care o desenez în cuvinte ușoare. Cuvinte ușoare ca niște femei ușoare, trecătoare prin viață, fără sens, dar cu multe sensuri în spate. Nu caut plăcere, caut gândirea, mă caut pe mine, vreau să mă descopăr. Să văd cât de mult îmi pot deschide minte și să îmi dau seama ce stă ascuns prin cotloanele umbrite ale conștiinței. Sunt curioasă dacă mintea mi-e pe aceeași lungime cu inima… oare una o ia înainte și alta rămâne în urmă?! Stau și mă întreb, ce-o fi mai bine în viață, să fii temut sau să fii iubit?! Machiavelli spunea că nu se poate și una și cealaltă, se exclud una pe cealaltă. Frica exclude dragostea așa cum dragostea exclude teama. Dar poți fi de temut pentru lumea întreagă și iubit de o singură persoană, ar fi de-ajuns. Dar crezi că se poate?! Deloc! Cum să te iubească cineva, când tot restul lumii se teme de tine. Oare cel ce te iubește nu va ajunge și el să se teamă, văzând de câte răutăți ești capabil?! Ba cred că da…

          Iubirea-i complicată, dar moarte-i și mai complicată! Tu cum vrei să mori? te întreb cititorule! Știu că sună macabru, dar poți da un alt sens întrebării, un sens mai filosofic și mai sentimental, dacă vrei. Eu vreau să mor liniștită, de bătrânețe dacă se poate, deși este puțin probabil. Vreau să mor iubită, înconjurată de oamenii care m-au iubit și care vin lângă mine pentru un rămas bun sincer. Vreau să mor înconjurată de ființele dragi care să îmi ofere o mângâiere în ultimele clipe de viață. Vreau să mor văzându-i pe ei cu zâmbetul pe buze și cu ochii împăcați. Nu vreau să văd lacrimi, nu vreau să aud bocete, nu vreau să simt regretele, nici fricile lor. Nu rămân singuri, nici neprotejați, vreau să se aibe unii pe alții, iar eu să rămân în amintirile lor ca bătrânica care i-a iubit, i-a ajutat și i-a sfătuit așa cum a știut mai bine. Așa îmi văd moartea, este perfectă, puțin proabil să o obțin, dar nu pot decât să sper și să cred că așa se va întâmpla. Eu nu mă tem de moarte, cum nu mă tem nici de viață. Îmi pregătesc sufletul pentru momentul cel mare, să fiu împăcată cu mine, cu lumea și cu divinitatea. Iar viața mi-o trăiesc cum cred de cuviință, după vocea conștiinței care, sper eu, că mă ghidează corect și bine. Și uite așa am aflat răspunsul la întrebarea inițială, „ce este mai bine să fii temut sau să fii iubit?”, iar eu vreau să fiu iubită. Teama celorlați nu-mi conferă împlinirea, nu mi-ar aduce nici liniștea și nici mulțumirea. Nu m-aș simți împăcată și nici bine. M-aș irosi. Mai bine mă tem eu de alții, deși nu mă tem decât de Dumnezeu, decât să fiu pustiită și neiubită.

      Scriu despre dragoste căci este esența vieții mele… 

trilulilu.ro

Vorbește-mi

1238371_738328619515781_1296202271_n

Vorbește-mi! Te rog să nu mai taci,

Întoarce-ți fața crispată spre mine,

Privește-mă în ochi și spune-mi ceva.

Tăcerea ta îmi dă fiori, e sumbră,

Mă umple de groaza pierderii tale.

Simt că te pierd și doare prea tare,

Spune-mi ce simți, încotro ți-a plecat gândul?

Cine ți-a frânt glasul și te-a uitat în marea tăcerii?

Lipsa vorbelor tale îmi răpesc siguranța,

Tăcerea mărește distanța dintre noi doi.

Cui mă lași? Cui îi vei oferi vorbele tale de-amor?

Vorbește cu mine și mărturisește-mi ce te apasă,

Spune-mi iarăși cu aceeași dragoste în glas

Că mă iubești la nebunie, că sunt numai și numai a ta…

Eu nu-ți implor iubirea, nu-ți rog mâna să m-atingă,

Vreau doar să te aud spunându-mi ceva.

Mi-e dor de vocea ta suavă, acorduri muzicale-mi șopteai,

Este miere pentru sufletul meu, balsam,

Parfum de primăvară, căldură solară.

Nu mă priva de cântul vorbelor tale,

Accept orice, doar spune-mi, strigă-mi, zbiară…

Spune-mi că vrei să plec și mă voi supune

De-mi vei jura adevărat că nu mă mai iubești.

Și de-mi vei zice vorbe grele, vorbele acelea ce dor,

O să înghit în sec, te voi lăsa să te descarci.

Te voi îmbrățișa apoi de bun-rămas,

Un ultim sărut îți voi lăsa pe pleoape și pe-obraz,

Și voi pleca departe, undeva unde nici vocea ta

Nu mă va ajunge din urmă vreodată.

Păcat, mult prea păcat, că-mi vor rămâne

Stăruite-n minte doar vorbele tale de-adio

Și nu promisiunile dulci din vremea noastră de glorie.

Dar nu mă mai lăsa să presupun vrute și nevrute,

Vorbește-mi, spune-mi ce e cu noi?

Și tăcerea știu că este un răspuns…

Dar mai bine spulberă-mi îndoielile,

Dă glas zbuciumului tău și nu te mai teme,

Căci eu nu o să te lovesc și nu o să plâng,

Dorința ta e lege pentru mine

Și fericirea ta e mai presus de toate,

Așa e când iubești cu toată inima.

Vorbește-mi scump amor!

Am mintea goală

Fum_de_tigara

Am mintea goală, nu pot lega trei cuvinte…

Aș vrea să scriu, să pot să leg gândurile coerent,

E haos, e nedrept.

Ce este în mintea mea? Ce gol mă tulbură?

De ce nu mă pot concentra?

Aș vrea să pot crea, să scriu spectaculos,

Dar nu mai pot, e fum și rece.

Aș vrea în mintea mea să crească flori

Și raze dulci de soare.

Aș vrea să simt în mintea mea pulsul

Ideilor, vibrația imaginilor.

De ce în loc de flori și soare,

Îmi cresc în cap numai morminte

Și temeri, fobii și frici terifiante?

Despre ce să scriu?

Despre moartea și boală?

Despre golul din mintea mea?

Nu e nimic de zic, e un nimic complet.

Aș vrea să scriu povești în roz și veselie,

Aș vrea să pot compune acum frumosul.

Dar nu mai reușesc de mult s-o fac…

Am mintea rece și e goală!