Împreună…

Fiecare face ce vrea,

Fiecare își urmărește interesul propriu,

Fiecare o ia pe drumul său,

Fiecare are un vis,

Fiecare suferă la un moment dat,

Fiecare dintre noi ne simțim singuri,

Mai devreme sau mai târziu.

Fiecare avem câte o teamă,

Fiecare avem câte o durere,

Fiecare are câte o pasiune,

Fiecare își încearcă norocul,

Fiecare se lovește de ghinion

În viața lui.

Fiecare am gustat succesul,

Pe fiecare ne-a lovit eșecul.

Fiecare dintre noi iubim,

Fiecare om comite greșeli,

Fiecare face câte o gafă.

Uneori ne comportăm

De parcă am fi singuri pe lume,

Dar nu suntem,

Și nici nu vom fi vreodată.

Dacă am încerca să ne unim forțele,

Să tragem cu toții în același sens,

Să ne grupăm și să ne regrupăm,

Dacă n-am mai fi fiecare pentru el

Și-am fi fiecare pentru fiecare,

Atunci fericirea poate ar avea sens,

Ar prinde contur.

Și reușita ar fi mult mai frecventă,

Decât eșecul sau ghinionul.

Suntem egoiști din fire,

Ne temem că celălalt ne poate lua

Șansa de sub nas,

Credem că ni s-ar putea fura destinul,

Dar nu e așa.

Unde-s mulți puterea crește.

Învățăm unii de la alții,

Ne ajutăm,

Ne sfătuim și reușim.

De unul singur totul pare greu,

Totul pare aproape imposibil.

Am fost născuți să fim împreună,

Să ne iubim și să ne ajutăm,

Cine alege să facă și să dreagă singur,

Singur va sfârși

Și-n derizoriu va muri.

Fiecare, n-are sens,

Nu înseamnă nimic.

Împreună este totul,

Împreună este cheia!

Marionete

1383948_747888971893079_591803391_n

Se joacă cineva cu noi?!

Uneori așa îmi dă impresia,

Mintea ne joacă feste,

Viața ne cam trage în piept,

Destinul ne cam pedepsește,

Îngerii refuză să ne mai vegheze,

Dumnezeu ne mai întoarce spatele,

Karma nu-i de noi, dar mai simțim

Din când în când ce-i aia plată karmică.

Părinții se supără pe noi și ne reneagă,

Frații se îndepărtează adesea,

Prietenii la nevoie se cunosc și tot atunci

Fug de le sfârâie pământul sub călcâie.

Nu o dată ne-am simțit ca niște marionete ale vieții,

Ne dăm după cum bate vântul,

Crezând că vom atinge fericirea,

Dar ea este departe, mult prea departe

Și ne trezim numai cu singurătate în jur.

Moartea parcă ne cam suflă în ceafă,

Ghinioanele se țin lanț de noi,

Nici o carieră nu suntem în stare să ne facem,

Vocații, habar n-avem ce-s alea,

Talente avem cu duiumul,

Dar ne fructificăm vreunul?!

Nuuu, căci uneori suntem prea buni,

Prea buni pentru orice, nici nu contează

Dacă suntem făcuți pentru ceva anume,

Oricum prea puțini avem șansa să descoperim ceva.

Unii nici dragostea nu o întâlnim,

Ne fluturăm de colo-colo,

De mână cu o aventură, cu o iubire trecătoare,

Și suntem mândrii, Doamne, de câte am mai încercat.

Dar uite așa suntem noi, oameni în fond,

Dar prea sarcastici, nemulțumiți, triști

Și frustrați, dar singuri ne facem marionete

În mâinile destinului, în palma lui Dumnezeu,

Îndepărtându-ne de propria menire,

Refuzând să ne învățăm lecția vieții,

Fugind de virtuți, ba chiar blamându-le,

Și înnecându-ne în propriile lacrimi amare…

Ne plângem de milă și ne supărăm pe alții,

Când de fapt ar trebui să ne supărăm pe noi înșine,

Căci îngerii încă ne vegheză,

Dumnezeu nu și-a întors fața de la noi,

Destinul încă ne stă la picioare,

Iar viața încă ne îmbrățișează cald.

Părinții ne sunt alături necondiționat,

Frații încă ne iubesc și ne poartă de grijă,

Prietenii sunt puțini, dar sunt în dreapta noastră.

Nu vezi?! Înseamnă că ești orb!!!

Aleph de Paulo Coelho

     Aleph    

         „Aleph” de Paulo Coelhoeste ultima carte pe care am citit-o scrisă de autorul brazilian. Trebuie să recunosc că inițial nu mi-a plăcut cartea, mi se părea cam plictisitoare… de neînțeles, dar intrând mai adânc în substratul cărții, a început să mă prindă, să îmi placă și să mă facă să o citesc pe nerăsuflate. Aleph (alef) este prima literă a alfabetului ebraic, are valoare numerică de 1 și poate fi interpretată ca fiind simbolul începutului, începutul a ceva; aleph este esența, iubirea împlinită dincolo de viață și de moarte, cunoașterea, înțelepciunea, punctul în care trecutul și viitorul se întâlnesc în prezent.

       Aleph-ul lui Paulo Coelho pare a fi cel mai personal roman al său de până acum… ficțiune sau non-ficțiune, autorul brazilian ne dezvăluie numeroase informații despre reîncarnare, despre întâlnirile karmice, despre plata karmică și rolul pe pământ al fiecăruia. Paulo Coelho vorbește despre reîncarare ca și cum ar fi perfect conștient de ea, ca și cum și-a vizitat viețile trecute în vis sau printr-o stare de transă… mintea sa se întinde dincolo de rațiune, este capabilă să atingă cel mai îndepărtat trecut și să descopere ce a dus la viața sa actuală. De unde a plecat și ce l-a făcut să ajungă unde este. Romanul începe cu o criză existențială trăită de autor, se simte rătăcit, neînțeles, neîmplinit și poate chiar nefericit deși în aparență are totul. Înfometat de propria-i creștere spirituală, Paulo Coelho simte că a ajuns la o barieră de netrecut: „De ce atâtea conflicte în toate aceste ultimi luni? Dacă evoluția mea spirituală pare să fi ajuns la o barieră de netrecut, nu-i mai bine să am puțină răbdare? Am trăit ceea ce foarte puține persoane din jurul meu au prilejul să cunoască.” După cum chiar el ne mărturisește, Paulo este născut să călătorească să se aventureză în inima nescunoscutului pentru a cunoaște cele mai tainice experiențe și cei mai surprinzători oameni. Pentru a găsi o cale de a trece peste pargul care îl ținea pe loc din punct de vedere spiritual, Paulo ia decizia să străbată aproape trei continente cu trenul, cu Transsiberianul. Poposește întâi în Africa, apoi în Europa ajungând în Asia după săptămâni de mers cu trenul. Acesta speră să regăsească calea spre renaștere și îmbogățire spirituală, hotărăște să aleagă un nou drum și astfel, călătorind, să cunoască oameni și să descopere locuri care l-ar putea ajuta să se regăsească pe sine și împlinirea de care are atâta nevoie. În acest periplu menit să îi redea energia și pasiunea pierdută o întâlnește pe Hilal într-un mod cu totul neașteptat. Hilal este cu trei decenii mai tânără decât el, frumoasă, enigmatică și insistentă, cu multă greutate rușește să îi stârnească interesul lui Paulo. O bună parte din călătorie Hilal se ține scai de el, îi mărturisește că îl iubește, dar nu așa cum o tânără își iubește idolul, ci ca o femeie îndrăgostită cu adevărat, care știe că și-a descoperit sufletul pereche. Ea simte că se cunosc dintr-o altă viață și știe că trebuie să îl ajute cumva să găsească răspunsurile la întrebările care îl blochează pe autor, încătușându-l în acea închistare de netrecut. O respinge și tot o respinge până ce își dă seama că ea este ceea ce Paulo căuta cu atâta ardoare. Tânăra violonistă Hilal este de fapt femeia pe care cu cinci veacuri în urmă a iubit-o dar trădat-o, gest care îi întunecă existența și îi împiedică să fie fericit. Pe vremea aceea Hilal fusese învinuită de erezie, iar Paulo îi fusese închizitor. Practic datorită lui fata fusese arsă pe rug, deși o iubea nespus și și-ar fi dat viața să o salveze, dovezile și frica l-au împiedicat să o salveze pe Hilal. Acum 500 de ani toți cei care depășeau limitele normalului, vedeau viitorul, comunicau cu natura și răspândeau aceste informații, erau acuzați de vrăjitorie și uciși prin foc, crezând că astfel trupul va fi nimicit iar sufletul va fi salvat. Bineînțeles că Hilal avea puteri extraordinare, dar nu lucra cu Diavolul, nevinovată fiind și-a acceptat soarta. Paulo mai văzuse frânturi din acel trecut, dar niciodată nu aflase tot episodul, iar acum împreună cu Hilal, reușește să descopere ce s-a întâmplat în acea viață. Hilal îi oferă iertarea ei și cu această iertare vine și sentimentul de împlinire și de pace de care Paulo are atâta nevoie. Alături de Hilal, Paulo va face o călătorie mistică prin Aleph, o călătorie magică în alt timp și alt spațiu, descoperind astfel calea către dragoste, către iertare și către curajul de a depăși încercările inevitabile ale vieții. Se vindecă unul pe altul de metehnele trecutului și reușesc să se iubească intens fără să existe acea uniune trupească, dragostea lor fiind dincolo de atingere, dincolo de dorință și dincolo de pasiune.

        Cu acest roman, celebrul autor aduce un omagiu miracolelor și comorilor spirituale care înfrumusețează viața. Într-un loc în afara spațiului și timpului, el aspiră la dragostea perfectă și parcurge căile complicate ale sufletului. „Învățăm din trecut, dar nu suntem în consecința lui. Am suferit în trecut, am iubit în trecut, am plâns și-am râs în trecut, dar asta nu ne ajută cu nimic în prezent. Prezentul are provocările lui, partea lui bună și partea lui rea. Nu putem nici să acuzăm, nici să elogiem trecutul pentru ceea ce ni se întâmplă astăzi. Fiecare nouă experiență în dragoste nu are nimic de-a face cu experiențele trecute, este întotdeauna inedită.”

       „Trecutul și viitorul există numai în amintirea noastră. Însă momentul prezent este dincolo de timp: este Veșnicia.” Aleph ne îndeamnă să ne privim cu alți ochi trecerea noastră prin această lume, „Schimbă-ți viața! Rescrie-ți destinul! Unele cărți se citesc, Aleph se trăiește!”

Mă predau soartei

liniste1

Mă bate soarta aspru pe obraz, a încercat de-atâtea ori să-mi zică…
Îmi cere viața explicații pentru toate câte-a pătimit,
Mi-am murdărit manșetele conștiinței prin plăceri și fapte josnice,
Am redus la tăcere liberul arbitru cu bună știință,
M-am lasat condusă de iluzii și pasiuni deșarte,
Am crezut în orice vânticel înșelător.
Probabil că nici azi nu m-aș fi trezit dacă…
Destinul nu m-ar fi doborât, nu m-ar fi pus la pământ,
Nu m-ar fi terfelit în noroi și nu m-ar fi jucat în piciorele patimilor.
Dă-mi Doamne mintea de apoi, refă-mi inima, s-o simt neîntinată.
Simt loviturile dure prin toți rărunchii, simt mizeria cum se scurge.
Se scurge din mine și lasă în urmă un suflet pustiu,
Rece, înghețat, paralizat și îngenuncheat.
M-am dedat păcatelor, acum e greu să mă răscumpăr…
Mă las pradă ușoară regretelor, să facă din mine ce or dori!
Din drum nu mă întorc, n-am cum să revin în mocirlă,
Azi vreau să-mi afund inima într-un nisip auriu,
În auriul iertărilor și al virtuților cu greu dobândite…

Vers liber scris de Gheorghe Alina

Învață să decoperi dragostea

            imagini_de_dragoste

           Trăim în secolul vitezei, ne grăbim să trăim, ne grăbim să creștem, ne grăbim să ne dezvoltăm și ne grăbim să iubim. Deși aparent suntem în criză financiară, am adânc implementată impresia că defapt suntem într-o continuă foame de iubire. Cu toții căutăm dragostea, cu toții visăm la o iubire idilică și pentru totdeauna, însă dilema este, câți dintre noi avem răbdarea necesară să ne convingem că acea iubire merită și este ceea ce visăm de o viață?!

          În graba noastră uităm de detalii, nu observăm semnalele de alarmă care ne sunt de foarte multe ori aruncate în văzul ochilor… nu observăm când merită sau nu să intrăm într-o relație cu sufletul deschis. Mulți dintre noi încă nu știm ce vrem, unii dintre noi vrem aventuri, alții dragoste pură, însă toate trec prin sita vieții. În fuga după dragoste adesea facem greșeli, greșeli pe care le regretăm de cele mai multe ori. Însă toate aceste greșeli au și o parte bună, ne dezvoltăm ca oameni, tragem învățăminte, ne formăm și astfel devenim mai puternici și mai virtuoși.

          Ideea este că dragostea, deși este la îndemâna oricui, trebuie să știm să o observăm, să o descoperim, să ne deschidem acelor persoane cu care simțim că rezonăm, cu care empatizăm, cu acei oameni care știm că ar putea să răspundă sentimentelor noastre așa cum noi ne dorim. Deseori ne lovim de eșecuri în dragoste, dar asta nu pentru că am fi niște ghinioniști sau că avem prea multe defecte; ci pentru că sufletul pereche sau jumătatea, cum vreți să o numiți, este întâlnită doar de câteva ori în viață. Noi oamenii suntem capabili să iubim de n ori de-alungul existenței noastre, dar acea jumătate, acea persoană care ne este hărăzită este numai una singură. Ce-ar însemna ca fiecare relație să fie încununată de o dragoste împărtășită, oare iubirea nu și-ar pierde farmecul, oare am mai știi să o prețuim la adevărata valoare?! Eu cred că nu. Ce este bun și frumos, se obține cu multă muncă și dăruire. Și atunci când întâlnim acea persoană trebuie să învățăm să îngrijim acea iubire, să o sporim și să o facem să crească, să avem grijă de ea întocmai ca de o floare fragilă.

          În disperarea de a iubi și a fi iubiți alegem persoane care de multe ori ne dezamăgesc, care ne înșeală așteptările și care nu este capabil să ne răspundă așa cum ne dorim. Dar asta nu pentru că nu suntem demni de iubirea celui pe care îl dorim, ci pentru că, poate, ceva mai bun ne așteaptă. Probabil că undeva acolo, stă să apară persoana cu adevărat valoroasă care să merite toată iubirea și dăruirea noastră.

          Dar pentru a ne întâlni cu omul potrivit trebuie să învățăm să alegem, să deprindem arta de a observa adevărata iubire și mai ales să învățăm să spunem nu tentațiilor, să avem răbdarea și inteligența necesară pentru a ne ține departe de tot ce ne-ar putea face rău.

         Un om care te iubește cu adevărat are răbdare cu tine, te așteaptă și nu pune sexul mai presus de apropierea spirituală. O persoană care are intenții serioase cu tine te pune mai presus de orice, va face tot ceea ce este necesar pentru a te face fericit. O dragoste adevărată implică comunicare neîngrădită, sinceritate, dăruire, devotament, sinceritate, înțelegere, iar presiunile, compromisurile înjositoare și alte neclarități nu își au locul. Nu vă gândiți că totul ar putea fi perfect, orice cuplu trece prin momente tensionante, dar dacă comunici cu sinceritate toate se pot rezolva. Ai încredere în feelingul tău, când simți că ceva este în neregulă, când ești cu sufletul înjumătățit, când ceva nu este cum ar trebui să fie, însemnă că destinul, conștiința sau poate Dumnezeu îți transmite un semnal de alarmă.

         Aproape niciodată sexul nu aduce dragostea împărtășită de ambele părți; în schimb conexiunea sexuală dintre două suflete care se iubesc, va face ca relația și iubirea să se consolideze mai puternic și poate mai trainic. Învață să ai răbdare înainte să accepți pe cineva în patul tău, pentru că e posibil că acel om să nu aprecieze gestul tău și să îl ia ca atare. Învață să spui nu, uneori câteva refuzuri potrivite va face ca interesul celuilalt să crească, încearcă să treci prin toate fazele unei iubiri, nu grăbi lucrurile, bucură-te de flirt, bucură-te să cucerești și să fii cucerită, savurează orice atingere de mână, orice gest fin, simte cu toată ființa primul sărut înainte să te hazardezi în vâltoarea unui act sexual pasional. Pasiunea nu este totuna cu dragostea. Iubirea tinde să reziste peste ani dacă o îngrijești cum trebuie, însă pasiunea se poate stinge și în câteva zile.

         Iubirea dintre două suflete este atât de sublimă și de vibrantă încât orice altă pasiune piere… de aceea este bine să alegem iubirea și nu calea ușoară a vieții, calea pasiunii și a distracției.

         Prețuiește-te și ia cele mai bune decizii pentru bunăstarea ta sentimentală, dragostea nu înseamnă suferință, dar trebuie să îți asumi tot ceea ce te așteaptă. Indiferent ce urmează, iubirea merită să te arunci în brațele ei cu toată ființa…

Articol scris de Gheorghe Alina

Destin furat…

               dragoste-si-durere_

            Sângele se scurgea din pieptul lui masiv ca dintr-un vulcan plin de lavă… abia mai putea răsufla. Ea apăsa cu palmele șiroaiele abundente care se revărsau din corpul lui, încercând din răsputeri să-l readucă în simțiri. Viața însă se scurgea din el cu fiecare picătură de sânge care invada parchetul alb. Îl strângea la piept și îi mângâia fața cu palmele ei murdare… îi tot striga numele dar în zadar. Cu ultimele lui forțe îi spuse ”te-am iubit, îmi pare rău” apoi își dădu ultima suflare. Plângea și-l rugă să nu moară, însă spiritul lui părăsi iremediabil trupul săgetat de cele trei lovituri de cuțit. 

          Te rog nu muri, te rog nu mă lăsa. Te rog, revino-ți! Te rog Liviu, te rog!

       Continuă să îl dezmierde și să îl privească minute în șir, însă trupul lui zăcea fără vlagă pe bodeaua plină de sânge. Ana tremura toată și plângea, nu știa ce să facă, era complet răvășită, durerea morții iubitului ei o devastase. Se hotărâ să sune la poliție, știa că niciun medic nu l-ar mai fi putut salva. Trecuseră deja două ore de când el muri, buzele i se învinețiseră, nu mai era nimic de făcut.

          112, centrala! Cu ce vă pot ajuta?

Printre lacrimi Ana spuse:

          Trimite-ți un echipaj la adresa… Iubitul meu este mort.

          Ce s-a întâmplat domnișoară, calmați-vă, spuneți-mi ce s-a întâmplat?

          Vă rog trimiteți un echipaj, iubitul meu este mort! Nu mai îmi cereți atâtea explicații la dracu! Și-i închise telefonul centralistei.

În mai puțin de 20 de minute o armată întragă de polițiști îi bătu la ușă, ea le spuse să intre… era deschis. Era culcată lângă el pe parchet, îl ținea în brațe de parcă el ar fi dormit. Era plină de sânge, cu fața distorsionată de durere. Unul din agenți o ridică de lângă el, nu vroia să îi dea drumul, cu greu o desprinse de trupul lui neînsuflețit.

          Domnișoară ce s-a întâmplat aici?! Cum vă numiți?!

          Mă cheamă Ana Iosif, el este iubitul meu Liviu Cseh. Este mort, spuse ea plângând.

          Dar ce s-a întâmplat?! Cine l-a omorât?!

          Am încercat să îl fac să-și revină, nu am putut, nu s-a putut… a murit.

          Dumneavoastră l-ați omorât?!

          Nu, nu, nu, nu… vă rog nu îmi puneți astfel de întrebări, vă rog lăsați-mă să stau cu el.

          Nu se poate, trebui să luăm trupul, dar înaintre trebuie fotografiat totul, strânse probele, apoi trupul lui va fi trimis la expertiză. Dumneavoastră trebuie să ne însoțiți la secție, trebuie să ne dați o declarație. Să ne spuneți ce s-a întâmplat.

          Nu, vă rog, nu mă despărțiți de el… spuse ea plângând isterică.

          Domnișoară, îmi pare rău, aceasta este procedura. Și fără să îi mai dea dreptul la replică, o luă de braț petrecând-o până la mașina poliției.

Poze Desktop Stari de Anxietate Durere si Chin Wallpapers

  

            În mașină își tot privea palmele tremurânde și murdare de sângele închegat. Bluza albă, pantalonii deschiși, era toată îmbibată în sânge. Pe trupul ei era impregnat mirosul lui. Plângea și-și spunea că nu mai poate. Se zvârcolea de durere.

La secție îi fu luate amprentele, îi luă toate hainele, adună după ea orice probă care putea fi examinată. Apoi o puse să își facă un duș și îi dădu un rând de haine adus de unul din agenți de la ea de acasă. Îi dădu un sedativ și o lăsă să doarmă într-o cameră preț de câteva ore. Când se trezi era deja noapte, fu speriată văzându-se într-un loc străin, dar într-o fracțiune de secundă își aminti tot ce se petrecuse. Vrând să iasă descoperi că ușa era încuiată. Apăsă pe butonul de lângă pat. În scurt timp veni la ea un tânăr care ținea în mână un pahar de cafea și un pachet de țigări.

          V-ați trezit domnișoara Iosif?!

          Da… aș fi vrut să nu mă mai trezesc niciodată.

          Vă înțeleg… sunt inspectorul principal de poliție Luca Ștefan și am fost însărcinat să anchetz acest caz. La prima vedere am descoperit că nu au existat semne de intrare prin efracție, nu există semne care să demonstreze că a existat o luptă în apartamentul dumneavoastră, victima a fost înjunghiat de trei ori cu un cuțit de bucătărie. O dată în spate și i-a fost străpuns plămânul; și de două ori în piept unde i-a fost atinsă inima. Decesul s-a produs rapid, i s-a scurs din corp aproape tot sângele. Trag concluzia că a fost ucis de cineva apropiat…

          Opriți-vă, spuse ea cu fața în palme. De ajuns! Apoi ridică privirea, ochii ei erau plini de lacrimi. Abia își putea stăpâni plânsul.

          Atunci spuneți-mi dumneavoastră mai clar ce s-a întâmplat. Sunteți singura martoră, nimeni nu a auzit nimic. Niciun vecin nu a văzut pe nimeni suspect. Ce s-a întâmplat acolo domnișoara Iosif? Dar înainte să vorbiți, aveți dreptul la un avocat, vreți să sunați pe cineva apropiat?! Dacă doriți discutăm după venirea avocatului dumneavoastră. Dacă nu vă permiteți, primiți unul din oficiu.

          Nu am pe nimeni, nu am pe cine să sun, nu am familie. Iar un avocat ar fi inutil.

          Vreți să fumați o tigare, să beți această cafea?! Avem tot timpul la dispoziție…

          Da. Vă mulțumesc!

După ce sorbi mai bine de jumate din cafea și fumă trei țigări una după alta, Ana începu povestea ei.

          Ne-am cunoscut în urmă cu un an, eu eram într-o altă relație, l-am cunoscut întâmplător. Ne-am plăcut pe loc însă eu nu sunt genul care să umblu cu mai mulți bărbați, așa că l-am refuzat politicos. Însă el nu s-a lăsat și a continuat să mă caute, să îmi aducă flori, să îmi facă declarații și să mă roage neîncetat să ies cu el. Într-o zi am cedat, am ieșit cu el, a fost extraordinar, m-a cucerit din prima clipă. Două săptămâni mai târziu ne-am mutat împreună. Ne înțelegeam de minune. Era singurul om căruia îi puteam spune orice. Mă iubea, era afectuos, vorbeam mult, făceam dragoste cu orele. Plănuiam să ne căsătorim, să facem copii. M-a prezentat părinților lui, ai lui m-au adorat din prima clipă. Mă simțeam fericită și chiar eram. Niciun bărbat nu mai fusese cu mine așa cum a fost el. Era jumătatea mea, sufletul meu pereche, iubitul meu, amantul meu, confidentul meu, prietenul meu, omul pe care îl iubeam cel mai mult. Nimeni, niciodată nu m-a iubit atât de intens ca el.

          Și ce s-a întâmplat domnișoara Iosif?! Cine l-a ucis?!

          Spuneți-mi Ana, spuse ea aprinzându-și încă o țigară.

          Prea bine…

          S-a întâmplat că în urmă cu două luni s-a schimbat față de mine. Nu mai era același om, nu mă mai iubea ca la început. Eu nu mai eram lumina ochilor lui, privirea lui nu mai sclipea ca altă dată. Lipsea din ce în ce mai mult de acasă, nu mă mai suna să mă anunțe când întârzia, nu mai discuta cu mine la fel de mult, nu mai făcea dragoste cu mine la fel de des. Nu mai îmi făcea surprize… nu mai era el. Nu mai era Liviu de care mă îndrăgostisem. Atunci izbugni din nou în plâns.

          Vreți să luăm o pauză?! Te simți bine Ana?!

          Nu, nu mă simt bine, dar nici nu luăm o pauză. Vreau să scap de această povară din suflet. Acum o săptămână l-am urmărit, devenise mai distant ca niciodată. Am descoperit că avea altă relație. Cu o femeie căsătorită. Se culca cu ea de mai bine de trei luni. Am rămas șocată. Unde rămăsese dragostea noastră?! A rămas acolo în trecut pentru el?! Nu credeam că e adevărat. I-am văzut împreună sărutându-se, intrând într-un hotel. Iubitul meu aparținea altei femei. Nu ar fi fost o mare problemă dacă mă înșela, l-aș fi înțeles, este bărbat. Dar o iubea. Am încercat să îmi impun că nu am văzut nimic. Am încercat să îmi spun că îi va trece. Însă el era și mai distant. Lipsea și mai mult de acasă. Am rugat pe cineva să afle ce e cu femeia aceea și ieri am aflat că ea s-a despărțit de soțul ei. Că și-a luat fetița și s-a mutat într-un apartament închiriat pe numele iubitului meu. Liviu urma să se mute cu ea. Să mă părăsească. Și azi, nu știu dacă ați văzut, el își făcea bagajele. Ne-am certat, mi-a spus că nu mă mai iubește. Să îl iert, dar că s-a îndrăgostit de altcineva. Iar eu i-am spus că… i-am spus că sunt însărcinată în trei luni. Înțelege-ți domnule?! Imediat după ce am conceput această creatură care crește în pântecele meu, el a cunoscut-o pe acea femeie. Visele mele și lumea mea s-au năruit când mi-a spus că se va muta cu ea. Dar că își va asuma răspunderea pentru copilul nostru. Că mă iubește ca pe o prietenă, că nu îmi va lipsi nimic și nici copilului nostru, dar că el nu mai poate sta cu mine. Într-o fracțiune de secundă am înnebunit. L-am rugat să nu plece. Să nu mă lase singură. Să ne creștem copilul împreună, dar n-a vrut. A fost de neînduplecat. Apoi Ana tăcu.

          Și ce s-a întâmplat apoi? L-ați omorât?

Oftă și începu să plângă, printre șiroaiele de lacrimi spuse:

          Mi-am pierdut mințile și am luat un cuțit din bucătărie, în timp ce era aplecat peste hainele lui făcându-și valiza l-am înjughiat în spate. A căzut jos, m-a întrebat ce i-am făcut, i-am spus că îl omor, că nu îl las să fie cu alta, că nu îl las să crească fata alteia când noi vom avea un băiețel. S-a târât spre telefonul de lângă noptieră, mi-a spus că nu îl voi putea opri. M-am năpustit asupra lui și l-am mai înjunghiat de două ori în piept. M-a privit într-un fel în care nu voi uita niciodată. I-au dat lacrimile, abia mai putea respira… mi-a spus că m-a iubit. Când l-am auzit mi-am dat seama ce greșeală imensă am făcut. Nu trebuia să îi iau viața. Mă blestem pentru asta. Trebuia să îl fi lăsat să fie fericit cu ea. Acum copilul meu nu va mai avea tată. Mă va condamna toată viața că i-am răpit șansa de a-și cunoaște tatăl. Îmi pare atât de rău. Totul este un coșmar. L-am iubit și-l iubesc… gelozia m-a orbit. Trebuie să fiu pedepsită. Îmi voi pierde copilul, copilul meu va crește la orfelinat din vina mea. Sunt distrusă…

          Ana, îmi pare rău să aflu că ai făcut asta… totuși nu a fost o crimă cu premeditare… vei fi judecată cinstit, mă voi îngriji să îți găsesc cel mai bun avocat.

durere

            Ana fu condamnată la 15 ani de închisoare, născu băiatul în închisoare și-i dădu numele David, apoi îl dădu în îngrijire părinților lui Liviu care erau devastați de moartea fiului lor. Renunță la drepturile de mamă și își rugă foștii socrii să nu îi spună niciodată lui David că ea trăiește și că îi omorâse tatăl. Renunță la el din dragoste de mamă. David crescu crezând că părinții lui muriseră într-un accident de mașină imediat după nașterea lui… Ana decedă în închisoare cu câteva luni înainte de a fi eliberată. Se îmbolnăvi de cancer la plămâni. Refuză tratamentul și muri singură cu inima plină de durere și remușcări.

Morala: gelozia ucide!

Articol scris de Gheorghe Alina

Nu da drumul…

Nu da drumul din mână inocenţei tale,

 păstrează parte din sufletul de copil.

 Nu da drumul din mână sincerităţii tale,

 nimic nu aduce mai multă lumină decât Adevărul.

 Nu da drumul din mână iubirii ímpărtăşite,

 când o-ntâlneşti o dată, greu o regăsești.

 Nu da drumul din mâna ta magiei,

 fără un strop speranţă şi de vis… viaţa e amară!

 Nu da drumul din mână fericirii,

 păstreaz-o, sporeşte-o, îngrijeşte-o.

 Nu da drumul din mână succesului tău,

 fii vizionar, tu poţi.

 Nu da drumul din mâna ta poeziei,

 fără sensibilitate, ce rămâne?!

 Nu uita, nu te lepăda de bucurie şi de muzică,

 zâmbeşte, cântă, simte, trăieşte.

 Nu da drumul vieţii tale, din mână,

 fii propriul tău stăpân.

 Nu da drumul din mână iertării,

 dacă nu vei ştii să ierţi, nu vei fii cruţat din căile destinului.

 Nu da drumul din mâna ta dreptăţii,

 fii just cu tine însuţi dar şi cu aproapele tău.

 Nu da drumul virtuţilor,

 ai grijă, şi păcatul şi virtutea sunt feţele aceleiaşi monede.

 Nu da drumul din mănă bunătăţii,

 este-atât de rară şi nepreţuită.

 Nu te lepăda de omeniei,

 fără ea eşti doar o brută!

 Fii om, spirit, divinitate, artă şi natură!

 Fii universul tot!

maini

Vers liber scris de Gheorghe Alina

Boala, o încarcerare…

 

                  M-am tot lovit de acest fenomen numit boală, m-a molipsit pe mine, mi-a infestat şi apropiaţii. Deşi am trecut printr-un iad, prefer să trec eu prin chinul unei boli decât cineva apropiat mie… eu m-am călit, eu rezist!!

     Indiferent că mi-a suprimat trupul, mintea sau sufletul… acest virus drăcesc m-a afectat şi m-a încătuşat în aşa hal încât aproape că mă anulase definitiv.

         Nimic nu distruge mai tare un om decât o boală. Întotdeauna starea sufletească se răsfrânge asupra sănătaţii fizice… dacă ai o supărare, o durere, o suferinţă de natură spirituală, uşor… uşor începe să te invadeze până ce îţi îmbolnăveşte mintea apoi trupul. Nu degeaba a fost grăit proverbul latin, minte sănătoasă într-un corp sănătos. Dacă sufletul şi mintea sunt sănătoase şi în aliniament, la fel şi trupul îşi va menţine sănătatea. Orice zbucium interior se vede pe corp… orice durere a inimii se răzbună pe trupul tău.  Acestea două merg mână în mână, sau trupul îmbolnăveşte mintea, sau mintea îmbolnăveşte corpul… sufletul suferă şi într-un caz şi în altul.

         La mine totul a început invers, cu o suferinţă fizică care m-a măcinat timp de trei ani… mă simţeam ca şi cum un demon îmi fusese aruncat în spate şi nu reuşeam să mă descotorosesc de el. Mă ţinea strâns în braţele-i vitrege şi reci şi mă chinuia prin dureri fizice şi gânduri negre… m-a bântuit aşa nopţi şi zile. Ajunsese să îmi fure toată liniştea, toată demnitatea, toate speranţele… începuse să mă dezumanizeze puţin câte puţin, aproape că mă adusese în stare vegetativă… aproape că nu mai gândeam. Îmi doream ca durerea să înceteze sau îmi doream ca eu să încetez să mai exist. Ajunsesem să nu mai am lacrimi…

       Când o boală te ţintuieşte la pat, nu doar că te macină fizic şi se hrăneşte cu carnea ta, însă îţi îmbolnăveşte şi spiritul… te face paranoic, îţi dă halucinaţii… îţi răpeşte visele… crezi că totul este în zadar, crezi că lupta s-a sfârşit, crezi că eşti doar o piedică în calea destinului sau o povară grea pe umerii cuiva.

         Mă aflam într-un hău, simţeam că sunt în cea mai adâncă prăpastie şi că nu este cu putinţă să ies de acolo… credeam că orice sforţare este în zadar. Îmi păstram puţinele puteri doar ca să fac faţă durerii. Abia mai putea să duc mâinile la gură, întregul corp nu mai îmi mai aparţinea, parcă eram o păpuşă mânuită de o forţă supranaturală care îşi dorea să mă împietrească, să mă termine. De parcă se amuza pe seama mea… 

     Îmi amintesc că mă simţeam o glumă a naturii, oricât încercam să îmi dau seama, în nopţiile de nesomn şi chin, nu reuşeam să înţeleg de ce îmi este dat să trec prin aşa ceva… mă gândeam de ce eu?! De ce aşa?! De ce atât de dur?! Cui i-am greşit?! Cui mă pot adresa să îmi răscumpăr viaţa?! Şi oricât îmi toceam creierul nu reuşeam să înţeleg.

    Sunt absolut convinsă că orice greutate a vieţii se poate trece, chiar şi unele boli se pot depăşi, însă sunt anumite suferinţe şi boli care efectiv te reduc la zero. Care te usucă şi te macină, care îţi sug toată vitalitatea şi toată lumina. Oricât ai încerca să îţi păstrezi măcar mintea lucidă, nu poţi… şi-ajungi să-ţi plângi de milă, ajungi să ceri ajutor… niciun om nu cred că ar vrea să moară aşa din senin. Toţi au un motiv, întemeiat sau nu, fiecare crede că drama proprie este cea mai grea, mai dură şi de netrecut şi-ajungi să vrei să mori. Însă moartea în sine, nu este un act de curaj, este o certitudine, iubind viaţa nu poţi ajunge să îţi iei viaţa… aş fi încercat să o fac, dar mi-a fost prea frică, m-am gândit câtă suferinţă aş fi provocat… şi cu ultimul dram de luciditate am ales să vreau să văd până unde duce acest chin. Mă va consuma sau va decide să se îndepărteze după ce îşi va face suma?! Este crunt ca un suflet cu dorinţe şi mai ales cu gândire să fie captiv într-un corp nefolositor. În asemenea stări obiectivitatea te părăseşte… uneori ajungi să te întrebi dacă tot ce trăieşti este real sau nu…

    Am răbdat… nu vă imaginaţi cât de greu îi poate fi unei fiinţe să se vadă neputinciosă, să se simtă inutilă, nefolositoare şi uneori chiar dată la o parte. Şi n-aveţi idee cât de greu le poate fi celor dragi să vă vadă într-o aşa stare. La vreme de boală şi de durere, unii prieteni se risipesc, cea mai mare parte dintre ei de fapt… familia însă rămâne acolo să te susţină, să te îngrijească. Mai apar şi oameni curajoşi care vor să te tragă din negura în care eşti îngropat, iar unii aproape că reuşesc… pentru că cel mai important pentru un om aflat într-o asemenea stare este să fie susţinut moral. Atunci când medicina nu mai poate face nimic, sau trebuie să îţi aştepţi rândul la tratament, cei ce te iubesc îţi menţin inima curată, îţi menţin speranţa vie, alimentează lumina binelui din spiritul tău. Îi crezi cu greu şi pe ei, însă te laşi convinsă de dragul lor… îi laşi să îţi insufle posibilitatea reuşitei…

     Şi mi-a fost greu, foarte greu să accept tot ce mi se întâmpla, să trec prin tot, dar de dragul alor mei… am rezistat cu stoicism şi aproape când capitulasem, corpul meu începu să dea semne că îşi revine… începu uşor uşor să mă ajute, să mă accepte din nou, să mă asculte. Şi încet, încet am reînceput să fiu eu, eu ca o fiinţă reală, nu eu într-o stare vegetativă.

    Am înţeles pe parcursul vindecării că îmi fusese dat să trec prin toată durerea în primul rând să schimb ce era greşit în mine… totul era o renaştere şi orice renaştere înseamnă să treci prin foc ca să te bucuri de ape dulci şi liniştite. Am avut trei ani în care am putut să mă gândesc la tot ce vreau, la tot ce îmi este dat să fiu, la toate greşelile, la toate defectele mele, la tot ce însemn eu şi ce aş putea fi. Acum aveam posibilitatea să îmi schimb viaţa în bine. M-am schimbat iremediabil, dacă înainte eram doar un om, acum sunt un om profund.

Boala te purifică, te curăţă, îţi arată realitatea prin halucinaţiile care îţi vin în minte. Pe moment par fanasme, dar sunt părţi din trecut care te plesnesc peste ochi cu răul făcut, cu greşelile făcute. Şi ai tot timpul din lume să revii asupra ideilor, să le întorci pe toate părţile, să le schimbi sensul şi să le găseşti adevărata însemnătatea.

    Degradarea umană îmbolnăveşte trupul. Suferinţa îmbolnăveşte trupul. Atunci când mintea o ia razna, corpul cedează şi el puţin câte puţin.

     Omul în general trece prin bune şi prin rele, prin boli şi stări de perfectă sănătate, prin încercări grele şi prin reuşite, are eşecuri şi succese, însă totul stă în puterea noastră, schimbarea se face numai prin mâinile noastre. Poţi să lupţi bolii sau poţi să capitulezi, poţi să trăieşti sau poţi să mori… nu este uşor, dar finalul merită…

     Chiar dacă te simţi nenorocit şi nefericit din cauza unei boli, chiar dacă te doare, chiar dacă simţi că nu mai suporţi… nu te lăsa, să renuţi nu este o soluţie, totul ne este dat cu un scop… răsplata te aşteaptă dacă vei şti să ţi-o câştigi.

     Ceea ce nu te face fericit acum, nu te va face niciodată; nu te încăpăţâna în false plăceri, nu te încânta la iluzii… toate aceste falsuri duc la pieirea ta ca fiinţă valoroasă…

     Boala şi suferinţa te marchează… 

 

 

 

 

 

 

 

 

            Articol scris de Gheorghe Alina

Părinţii, adolescenţii şi prietenii…

Image

            De când lumea şi pământul au existat neplăceri între părinţii copilului şi prietenii acestuia. Aproape de fiecare dată părinţii nu sunt mulţumiţi de prietenii copilului şi consideră anturajul acestuia ca fiind unul nepotrivit şi lipsit de productivitate; părintele găseşte defecte şi diferenţe majore între propriul copil şi prietenii acestuia. Foarte rar prietenii sunt consideraţi de nivelul copilului lor… aproape toţi părinţii sunt de părere că odreasla lor este cu mult superioară peste ceilalţi copii. Ştiţi proverbul, fiecare cioară îşi laudă puiul.
         Însă toate acestea nu pentru că părinţii ar fi oameni răi sau egoişti, ci din dorinţa de a-şi proteja copilul de toate relele din lume; părintele preferă de multe ori să îndepărteze copilul de ceea ce i-ar putea face rău. Că au sau nu dreptate în acţiunile pe care le întreprind părinţii pentru a-şi proteja copii, trebuie să înţelegă toţi tinerii că tot ce fac, fac din protecţie şi pentru binele lor. Niciun părinte normal nu se gândeşte la binele lui, pune copilul ca proritate supremă.
           Aşadar tinere eliberează-ţi mintea de tot ce gândeşti negativ despre proprii tăi părinţi şi ascultă-mi şi mie argumentele, apoi decizi singur dacă ai tăi te-au rănit intenţionat sau au făcut ceea ce credeau ei că este mai bine pentru tine.
           De la vârsta de 12-13 ani începe lupta pentru independenţă a copilului, este vârsta preadolescenţei. Copilul vrea din ce în ce mai multă libertate, leagă prietenii durabile, încep cererile şi se va îndepărta din ce în ce mai mult de părinţi. Apar diferenţele şi neînţelegerile. Acum punctul de atracţie şi de interes sunt prietenii. În timp ce copii luptă pentru independenţă şi intimitate, părintele pierde din autonomie. Copilul va deveni secretos, va deveni interesat de propriul corp şi propria persoană, îşi va canaliza întreg interesul asupra prietenilor săi. În societate încă de mici, copii sunt învăţaţi să relaţioneze şi să lege prietenii sau sa fie, poate, doar parteneri de joacă. Şi o dată cu vârsta, prietenii devin la fel de importanţi ca cei din familie. Copilul descoperă o lume neştuită care îl fascinează, părintele se va simţi pierdut. Este foarte greu pentru un părinte când are loc trecerea de la copil la preadolescent sau adolescent. Din copilaşul mamei devine brusc un pui de bărbat sau de femeie. Ca părinte, cel mai bine ar fi să discuţi cu copilul tău, să îi prezinţi pericolele care se află afară. Să îi explici şi partea bună a vieţii şi părţile riscante. Oricum toate trebuiesc discutate şi explicate conform vârstei. Trebuie să îi arăţi preadolescentului că ai încredere în el, să îl asculţi… deşi poate sunteţi obosiţi; să îl înveţi că adevărul este cel mai valoros, că fie ce-o fi vă poate spune totul. Ştiu că este greu ca părinte să te obişnuieşti cu schimbările din viaţa copilului tău, să îi respecţi prietenii şi intimitatea, dar trebuie. Altfel copilul se va îndepărta şi vă veţi pierde din încredere.
           De la 14 ani atât fetele cât şi baieţii încep să fie conştienţi de sexualitatea lor, vor dori sa aibe iubiţi/iubite, vor dori şi mai multă libertate, iar părintele se teme şi mai mult. Din ce creşti problemele tale ca şi copil se măresc. Atât cu băieţii cât şi cu fetele unul din părinţi ar trebui să discute despre sex, despre bolile venerice, despre tot ce implică sexul în general. Ca părinte trebuie să îţi învingi teama şi ruşinea şi să fii pregătit pentru orice tip de întrebare; foarte important este să îi răspunzi cu adevărul. Copilul va afla oricum mai devreme sau mai târziu şi nu cred că ţi-ar plăcea să afle că îl minţi. Este de asemenea foarte dificil să existe acest dialog între părinte şi copil, dar este foarte necesar, o simplă discuţie poate schimba un destin.
         Ceea ce trebuie să înţelegi tu, adolescentule, este că mama şi tatăl tău nu îţi vor răul. Dacă te pedepsesc este pentru că vor să îţi dea timp de gândire la ceea ce ai făcut greşit, dacă îţi pun restricţii înseamnă că se tem pentru siguranţa ta, dacă îţi interzic să te vezi cu anumiţi tineri este pentru că ei văd sau simt ceva în neregulă cu acei adolescenţi şi că asocierea cu ei nu te avantajează sau te duc la distrugere. Este greu ca părinte să oferi stabilitate, iubire, înţelegere dar în acelaşi timp să mai fi şi radical, inflexibil sau dur ca să schimbi ceva neplăcut în copilul tău. Crede-mă vei conştientiza mai târziu cât bine ţi-a făcut mama când te-a pus sa faci teme suplimentare, sau când te-a certat că ai minţit, sau că ţi-a luat banii de buzunar pentru o săptămână din cauza unei note proaste, sau ţi-a interzis să te mai vezi cu anumiţi prieteni care ulterior se devodesc a fi nepotriviţi pentru tine. Crede-mă orice decizie luată cu fermitate din partea părintelui, ţie îţi poate schimba soarta. Fără un set de valori şi principii implementat de părinţii tăi, fără restricţiile sau ajutorul lor, fără pedepsele şi fără controlul lor nu am deveni oameni de bine. Părinţii ne pregătesc să devenim oameni puternici, responsabili, muncitori, nişte oameni de toată isprava. Educaţia de acasă şi mediul familial contează foarte mult. Cu ajutorul familiei şi al studiilor poţi fi orice îţi doreşti să fii, poţi practica la maturitate orice meserie, te poţi bucura de confortul creat, vei avea  propria familie la care visezi… toate se trag din copilărie. Devenim ceea ce vrem să fim, însă neghidaţi de părinţi foarte puţini copii sunt studioşi şi responsabili din propria iniţiativă.
            Uneori părinţii şi prietenii nu sunt pe aceeaşi lungime de undă şi de multe ori părinţii au mereu ceva de obiectat în ceea ce îi priveşte, dar gândeşte-te câtâ teamă îndură mama ta când lipseşti noaptea de acasă, la ce simte tatăl tău când vii acasă băut sau duhnind a tutun, la ce simt ai tăi când ai relaţii sexuale înainte ca maturizarea ta să fie completă. Gândeşte-te tinere că părinţii tăi se tem de accidente, de violuri, se tem că vei intra în găşti nefaste, că vei consuma droguri sau că poţi deveni un delincvent. Părinţii tăi nu te-au făcut ca să te piardă pe parcurs, te-au făcut ca să se mândrească cu tine, ţi-au dat viaţă din iubire şi vor ca tu să duci un trai sigur şi fericit.
           Adevărat că uneori sunt prea stricţi sau prea exigenţi însă tu ca adolescent trebuie să discuţi cu ei, să le explici că eşti un tânăr responsabil şi că pot avea încredere în tine, că tu nu o vei lua pe un făgaş greşit. O relaţie sănătoasă între părinţi şi copii este bazată pe încredere şi comunicare.
        Tinere, indiferent ce problemă ai avea, indiferent ce prostie ai făcut, indiferent de gravitate trebuie să înţelegi că nimeni nu te va ajuta mai bine şi mai sigur decât părinţii tăi. Trebuie să îţi învingi teama şi să le spui ce ai făcut, deşi poate te vor certa şi mustra, te vor ajuta negreşit, nu te vor lăsa la greu, nici nu te vor face de ruşine. Vor face doar ce este în avantajul tău. Prietenii se tem şi ei de părinţii lor, poate nu au putere să te ajute, poate nu vor sau poate, mai rău, te vor face de ruşine sau vor amplifica problema, însă părintele tău nu va mişca un deget împotriva ta. Ai încredere şi vei vedea cât de înţelegători pot fi părinţii tăi.

            Dacă te simţi neînţeles de ai tăi, nebăgat în seamă, dacă te simţi singur în propria familie, spune-le părinţilor tăi. Gândeşte-te că există o diferenţă de generaţii între voi şi părinţii voştrii, că poate copilăria lor n-a fost prea fericită, dar ca să te înţeleagă trebuie să vorbeşti cu ei.
        Cât despre prieteni… prietenii care te instigă împotriva părinţilor tăi, care te învaţă la rele, care te supun unor teste de teribilism ca să le demonstrezi loialitatea… aceştia nu sunt prieteni. Aceştia sunt oameni pe care efectiv trebuie să nu îi iei în seamă. Un prieten bun nu te pune să fumezi pentru că aşa e la modă, un prieten nu îţi va da sa bei ca să vezi ce „tare” e, un prieten nu îţi va da droguri, un prieten nu te învaţă să furi, să minţi, să îţi nesocoteşti părinţii. Într-un cuvânt într-o prietenie acei oameni au pasiuni comune, au hobby-uri comune, se plac aşa cum sunt, se completeză, se susţin dar niciodată nu-şi fac rău. Prieten înseamnă să îi arăţi celuilalt unde greşeşte fără să îl jigneşti sau să faci haz de defectele lui.
         Nu este o ruşine să ai oră de intrat în casă, nu este o ruşine să nu ţi se dea voie să lipseşti noaptea de acasa, nu este o ruşine să fii virgin pe durata adolescenţei, nu este o ruşine să refuzi să fumezi, să refuzi să bei, să refuzi drogurile. Nu este o ruşine să spui NU când ceva nu este în acord cu ceea ce vrei şi propriile principii. Prietenii te vor înţelege şi nu te vor judeca. Să poţi să spui NU înseamnă să fii matur, să fii puternic, să fii deştept. Dacă vei fi atras de efectul de turmă şi vei face tot ce fac şi ceilalţi tineri fără să îţi pui întrebarea dacă este bine sau rău, înseamnă că nu vrei să fii unic, nu vrei să fii puternic şi deştept.
         Respectă-ţi părinţii şi încearcă să le înţelegi temerile, explică-la ce te nemulţumeşte la ei şi încercaţi să aveţi o relaţie bună, nimic nu se compară cu un cămin în care să te simţi iubit, în siguranţă şi înţeles.
        Aşa că dragi părinţi ascultaţi-vă copii şi înţelegeţi-le motivele acţiunilor lor, sfătuiţi-i şi iubiţi-i necondiţionat. Iar voi tinerilor, respectaţi-vă părinţii şi ascultaţi-i cu acelaşi respect şi înţelegere cu care aţi vrea să fiţi trataţi.

Nu uitaţi, comunicare şi respect!

 

 

 

 

Daca totusi nu ai un copil adolescent si urmeaza sa fii parinte iti recomand aceste decoratiuni pentru camera copilului si aceste frumoase hainute pentru botez.