Paradoxal

Mă împiedic,

Mă împleticesc,

Mă lovesc,

Cad,

Sunt frântă.

Mă simt sleită,

De puteri,

De viață.

Mă sufoc,

Aerul nu-mi ajunge,

Pământul nu mă mai susține,

Mă trage în jos,

Mă vrea una cu el.

Dar nu vreau să mă las,

Mă împotrivsc gravitației,

Deși coloana mi se gârbovește,

Eu o oblig să stea dreaptă.

Voința îmi oferă verticalitate,

N-am putere,

Dar am voință,

Paradoxal, nu?!

Am stat atâta timp în iarnă,

În întuneric,

În frig și dezolanță,

Încât acum,

Primăvara cea însorită,

Mă rănește…

Ghioceii îmi zgârie auzul,

Soarele îmi arde chipul,

Aerul blând îmi încâlcește părul.

Abia mă obișnuisem cu întunericul

Și acum sunt nevoită să dau piept luminii.

Grea trecere,

Greu chin,

Greu mai este.

Dar trebuie să pot,

Trebuie să mă adaptez,

Stângaci, dureros,

Dar posibil.

Încet, încet…

Voi evolua de la stadiul de primată,

La cel de om.

Și cu cât va fi mai soare,

Cu atât mă voi îndrepta mai falnic.

Contrar durerii,

Sunt mândră,

Îmi ascund suferință,

O las să facă ravagii la interior,

Însă zâmbetul,

Nu mi-l șterg niciodată de pe chip.

Așa sunt eu…

Lupt… altfel nu știu să trăiesc!

Limb…

1248891-bigthumbnail

Nu iubesc, însă iubesc ideea de iubire…
cred în dragoste, o recunosc…
dar e atât de greu de-ntreţinut iubirea…
nu sunt nici măcar îndrăgostită, dar ador sentimentul propriu-zis…
nu simt durere, nici dezolanţă, totuşi mă simt pustiită…
mi-e bine şi aşa, totuşi mai completă m-aş simţi în doi…
nu sunt nici tristă, dar nici fericită…
trăiesc între agonie şi extaz,
nu-i nici Rai, nici Iad… un fel de Purgatoriu pământesc.
Nu plâng, dar deplâng în sine acea singurătate acută…
Aş atinge un suflet, m-aş amprenta într-un destin,
m-aş arunca în eterul iubirii, însă trebuie să mă vrea şi ea pe mine…
căci de un timp îndelungat mă ocoleşte…

Vers liber scris de Gheorghe Alina