Atârnă…

trandafiri-pe-perete

Pe perna mea astăzi atârnă florile dorului,

Nu știu cine le-a pus acolo,

Cert este că-mi dau fiori.

Miros a dragoste și speranță

Și totuși îmi macină sufletul la interior.

Florile dorului sunt înșelătoare,

Par frumoase, gingașe,

Ca oricare alte flori,

Însă înăuntrul lor se ascund lacrimi de sânge,

Păreri de rău… cuvinte grele,

Toate visurile spulberate de el…

De mine… de noi,

Nu mai există noi!

Scutur perna de dorul cu parfum de rouă

Și o arunc nervoasă înapoi în pat.

Am plecat de lângă ea,

Îmi aduce aminte de el.

Până și pernei mele îi e dor de el,

De mult nu și-a mai pus obrazul pe noi,

De mult nu i-am mai simțit parfumul dulce de tabac și mosc.

Buzele lui nu ne-au mai căutat

Și vocea nu ne-a mai alintat.

Ne iubea în egală măsură,

Perna îl odihnea,

Alina îl înnebunea.

Unde ești TU…?!

Ai plecat și ne-ai lăsat în urmă!

Dar nu-i nimic,

În curând voi găsi un alt stăpân pernei și inimii mele.

Arunc florile dorului etern

Și le înlocuiesc cu gândurile bune.

Speranța mă caută prin așternuturi,

Ar fi cazul să o las să mă găsească!

Acum!

Am invins

83cda6b0f722586c6fe81666f1bc81aa

Am învins… sunt o învingătoare,

Deși ziua încă n-a trecut,

Încă mai am timp să dau greș,

Mai e vreme să clachez,

Dar mi-am propus să birui nerăbdarea,

Să-mi înving dorul.

Și n-am lăsat tentația să mă acapareze.

Pe ziua de astăzi am reușit,

Până acum nu mi-am încălcat cuvântul,

N-am trecut peste principiile asumate,

Și am reușit să nu calc în picioare

Orgoliul pe care îl mai am din când în când.

Așa pățesc uneori,

Uit de orgoliu,

Dau uitării stima de sine

Și mă umilesc în dorința mea

De a curma timpul, spațiul

Și nerăbdarea sufocantă.

Dar astăzi am fost mai tare ca niciodată,

Mi-am ocupat mintea cu altceva

Nu m-am lăsat abătută de gânduri

Ci mi le-am ocupat cu totul altceva.

Mă simt ușurată,

A trecut o zi pe care nu am irosit-o,

Am fructificat-o constructiv

Și încet, încet, voi reuși să uit.

Ce să uit?

Mai bine zis…

Îmi voi adormi sentimentele pentru o perioadă,

Le acopăr cu o pătură

Într-un colț de inimă.

Îmi propun să le trezesc la vară,

Poate până atunci se vor liniști apele…

Apele tulburi care m-au destabilizat,

Care erau cât pe ce să mă înece.

Am ieșit la liman…

Începe să-mi fie bine…

Nu foarte bine,

Dar tot e mai bine decât rău.

Răsuflu ușurată,

Mă simt ca alcoolicii care au câștigat încă o oră

Fără un strop de băutură.

Eu sunt sau de fapt am fost…

Dependentă de prezența lui,

Dar încep să mă obișnuiesc și fără el,

Fără speranță,

Fără dorință,

Fără pasiune

Și fără vis.

Dar voi relua cândva visul,

Nu îl voi pierde prea curând din palmă,

L-am ferecat prea adânc în mintea mea

Ca să nu-i dau curs niciodată.

Va veni o zi…

Și atunci când va veni,

Nu voi mai irosi niciun minut.

O să merg până la capăt fie ce-o fi!

Dar astăzi răsuflu ușurată,

Am învins!

Substitui dragostea cu ciocolata…

image

       Mananc ciocolata, multa, felurita, de toate aromele si toate texturile. Mi-e o foame de dragoste, de-mi tremura amintirile in suflet. Nu stiu ce e cu mine… parca sunt posedata, de parca noaptea ma viziteaza „Zburatorul” si-mi fura somnul, si-mi fura linistea. Incerc sa substitui dragostea cu ciocolata… imi iese si nu-mi iese… ciocolata e dulce, e fina, e voluptoasa ca iubirea… imi hraneste trupul, imi amorteste dorinta… dar in acelasi timp, nu va putea vreodata sa inlocuiasca niste ochi negri care ma privesc cu drag.
      Incerc sa-mi umplu dorul de El… un el, care mi-a facut candva viata mai senina. Asociez aroma ciocolatei cu cafea, cu saruturile lui tari si moi, deopotriva. Nu incercati sa ma intelegeti, stiu eu ce spun. El mirosea tot timpul a ciocolata, o ciocolata invaluita in piele si tabac… straniu parfum, dar nici acum nu mi-a iesit din carne. Daca-mi miros incheietura mainii, inca ii simt prezenta. Sunt nebuna? Probabil… nebuna de dorul lui.
     Si gustul catifelat al ciocolatei imi aminteste de el, de palmele lui. Avea maini magice. Stia sa ofere tandrete, protectie si in acelasi timp barbatie. Mangaierile lui erau unice, de neuitat… posibil sa le fi uitat pe unele dintre ele, altele au ramas marcate pe piele, ca niste tatuaje pline de semnificatie. Ciocolata, multa ciocolata… alina-mi cu dulceata ta, pofta nebuna de el. Sterge-mi din minte amintirile, smulge-mi din suflet simtirile si reda-mi libertatea… reda-mi nebunia, reda-mi dezinvoltura… reda-mi exuberanta…
      M-am prostit… asa face dragostea, prosteste. As fi putut sa beau, m-as fi imbatat, m-as fi culcat si-as fi uitat… pana a doua zi… dar prefer sa ma droghez cu ciocolata… dac-as putea, mi-as injecta-o in vene, asa poate i-as simti din nou prezenta. Intr-un fel ciocolata mi-l alunga, dar il si apropie… ma face sa-l uit si ma face sa mi-l reamintesc de fiecare data… parca mai viu ca niciodata.
     Ciocolata… imi substituie dragostea, dar nu si prezenta lui. Ce fac? Simt ca-s la un pas de nebunie. Se moare din supradoza de ciocolata?!

Magie…

Daca nici dragostea nu-i magica, atunci nimic pe lumea asta nu mai are sens… dintre toate sentimentele lumesti, iubirea este singura nebunie ce ma schimba. Ma indragostesc adesea de un el… un el pe care il caut de cand ma stiu, de cand am inceput sa simt si sa observ ceea ce se petrece in jurul meu.
Nu prea obisnuiesc sa vorbesc despre dragoste, este prea intima… prea personala, dar din cand in cand simt nevoia sa o fac. Altfel ma sufoc cu atata indragostire. Altfel imi pierd aerul si ma las prada mortii. Nimeni n-a murit din dragoste, nici macar de inima albastra, m-as mira sa crap vreodata din iubire. Desi uneori… sufletul mi-o ia inaintea carnii. Nu mai gandesc… nici n-am cum. Ce rost ar avea sa mai gandesc, cand tot ceea ce vreau este sa simt?!
Si spuneam de el… mereu altul, mereu diferit, dar intotdeauna idealizat. Nu trebuie sa fie intr-un fel anume, poate fi si rodul imaginatiei, important este sa fie, sa-mi insenineze fiecare zi, sa ma faca sa zambesc, sa rad, sa vibrez… si sa ma faca sa-l doresc. Sa vreau sa-i gasesc privirea, sa vreau sa-i gasesc atingerea si sa ma las in voia lor, ca si cum nimic pe lumea asta nu mai conteaza.
Nu obisnuiesc sa ma las in voia sortii, dar mult imi place aventura in care ma plimba dragostea. Sa ma tem ca o sa sufar? Ce daca… asa voi sti ca traiesc, ca am iubit si nimic n-a fost in zadar.
Din fiecare poveste invat cate ceva. Invat sa ma reinventez, sa ma descopar, sa ma redescopar si sa devin o varianta mai buna a mea. Cand iubesc devin forma idealizata a mea. In acele momente ma simt unica, invincibila, capabila de orice nebunie… n-as renunta la tot, dar as renunta sa ma mai indoiesc si renunt de fiecare data la teama cand la picioarele mele sta iubirea.
Sarut pamantul deasupra cariuia pluteste dragostea. Caci acel pamant devine sfant, Dumnezeu il atinge prin sentimentele celor doi indragostiti. Indragostiti, eu si el… el de care mi-e dor in fiecare secunda in care nu este langa mine.
Sa curga rauri sangerii de-amor, imi voi spala pacatele in ele, caci prin sabia ascutita a vietii trec cu cel mai mare drag daca cineva ma tine strans de mana. Nu mi-e frica sa ma indragostesc si sa ma reindragostesc, voi iubi de o mie de ori daca este posibil. Asa sunt eu, nu pot sta fara sa iubesc, buzele mi se usuca fara sarutarile lui…

wpid-02785_hd.jpg

 

Interzis…

Cândva, cuvântul ce ne definea

Era INTERZIS!

Era plăcut fiind periculos și temător,

Mă simțeam vie…

Sângele îmi clocotea în vene,

Inima-mi bătea cu putere,

Iar fiecare minut petrecut cu tine

Părea foc, pasiune și atracție, nebună!

Și fiecare minut ce ne ținea departe,

Însemna un izvor nesecat de dor.

Da, era frumos să ne aruncăm

Priviri pe furiș și zâmbete reținute,

Sub ochii celor care nu ne lăsau să ne iubim.

Îți mai amintești mângâierile fugitive?

Ne mușcam buzele de teamă,

Dar sentimentul era mai presus de noi.

Era prea frumos…

Ne-au prins…

Ne-au certat…

Ne-au pedepsit…

Ne-au despărțit…

Ne-au învins…

Ne-am lăsat învinși.

N-am îndrăznit să fugim împreună,

Frica ne-a paralizat,

Teama că nu o să ne descurcăm

Ne-a făcut să ne abandonăm,

Să renunțăm să mai luptăm.

Ne-am consolat în brațele altora…

Ne-am lăsat iubiți de alții…

Eu stau acum în patul meu,

Anii au trecut,

Focul s-a stins,

Dar a rămas cenușa,

Dorul de tine

Și dorul acelor vremuri senine…

Tu oare îți mai amintești de mine?

A fost o dată…

         Aseară am avut un vis ciudat care m-a bulversat și m-a dat peste cap. M-am trezit cu un gust amar. Nu, nu a fost un coșmar. A fost un vis frumos, prea frumos ca să fie adevărat. Tocmai ideea că fusese numai un vis m-a făcut să mă simt atât de dezamăgită când m-am trezit. Mi-aș fi dorit ca totul să fi fost real, o realitate dulce din care n-aș mai fi vrut să mă trezesc.

        Afară era vară, eram acasă, într-o casă care fusese a mea cu mult timp în urmă. Stăteam la masă cu mai multă lume, nu le distingeam fețele, singura prezență inconfundabilă era a lui. Un EL pe care nu l-am mai văzut de 8 ani, cred, un EL cu care am avut o relație, drăguță, și care s-a terminat urât și extrem de neplăcut. În vis era iertat, era din nou lângă mine. Și deși simțeam tensiunea supărărilor trecute, el făcea totul pentru a mă împăca. Îi simțeam mirosul, un miros inconfundabil care și acum îmi face pielea ca de găină. El era lângă mine, tot încerca să mă „îndulcească”, părea că nu vreau să îi dau atenție, dar inima mi se topea din cea în ce mai mult, iar în mine simțeam din nou pulsând iubirea pentru el. Simțeam fericirea și dorul care mă apăsase, dar care o dată cu întoarcerea lui se risipise.

       Simțeam privirile răutăcioase ale celor din jur, eram invidiată de câteva fete. Curios pentru mine, pentru că nu mă simțisem niciodată invidiată din cauza unui bărbat. El era acolo, nedezlipit de mine, îmi șoptea la ureche tot felul de scuze și-și mângâia obrazul de al meu. Eu nu spuneam nimic, nu-i răspundeam, nu-l încurajam. Dar când încercă să mă sărute, pur și simplu m-am abandonat buzelor lui.

        Atunci m-am trezit, când era totul mai frumos, când mă hotărâsem să o iau de la zero, m-am trezit. Acum, încă mă simt dată peste cap, un mic dor mă încearcă din nou. Dar dacă ar fi ca totul să se întâmple și în realitate, cred că aș fugi mâncând pământul. Nu sunt omul care să se întoarcă din drum. Nu accept firimituri și nici nu mă înham să sper în ceva care n-a funcționat de la bun început. Cu toate acestea a fost frumos să visez… subconștientul meu este dornic să ierte, spiritul mi-e înfometat de iubire, însă rațiunea preferă să mă țină în siguranță… a fost o dată…

Fără prea multe sentimente…

         Am răsucit dragostea pe toate părțile, am luat-o de la 1 la 1000. Am răsucit-o în scris, bineînțeles, dar niciodată n-am ajuns la capătul ei. Oare care o fi sfârșitul ei?! Despărțirea?! Moartea?! Uitarea?! Dorul?! Habar n-am… încă nu-mi sunt cunoscute toate fețele ei. Am văzut-o numai în forme limitate, forme slabe, fantomatice, albite la față, cu miez putred. Niciodată n-am văzut-o și n-am gustat-o în toată splendoarea ei. Nu i-am simțit dulceața și nici gingășia pe deplin.

          Îmi poate spune și mie cineva ce gust are dragostea pe deplin împlinită?! Fără neajunsuri, fără diferențe, fără temeri, fără piedici, fără înșelări, fără furtișaguri și fără tertipuri?! A reușit cineva să o vadă la fața în toată deplinătatea ei, din față, de-aproape?! I-a simțit cineva respirația?! A sărutat cineva dragostea?! A încercat cineva s-o sugrume de-atâta iubire copleșitoare?!

         Eu cred că dacă aș reuși vreodată să prind dragostea desăvârșită de mână, aș răpi-o! Da, aș lua-o și-aș ascunde-o la subsolul casei mele. Într-un loc mirific, amenajat pentru ea, dar închisă. Închisă ca să nu poată fugi, ca să nu poată să se risipească, să nu poată să respire aer curat și să-și dorească într-o zi, să simtă și altceva în afară de prezența mea. O imagine macabră nu-i așa?! Dar de fapt nu este decât o măsură de siguranță pentru mine. 

          Dar dacă dragostea va veni vreodată sub chipul unui bărbat frumos, nu știu ce o să mai fac. Pentru că pe el nu-l pot ține captiv. Ar trebui să-i las libertatea, dar oare el mi-ar oferi mie siguranța?! Siguranța zilei de mâine, siguranța că viitorul va fi pentru amândoi, noi doi, ținându-ne de mână. Probabil că cel mai sigur, l-aș seduce și l-aș vrăji să plecăm într-un loc pustiu, acolo unde niciun alt chip nu mi-ar putea pune în pericol iubirea. Dar credeți că ar accepta?! Ar renunța la tot numai pentru mine?! Nu cred… în fine.

          Nu-i așa că vă par nesigură?! Nu-i așa că par ușor sau poate mult prea obsedată?! Probabil că și sunt. Încă nu mi-am învățat lecția, nici eu nu știu să iubesc curat, așa cum nici cei pe care i-am iubit nu au știut să mă iubească curat. Și nu… n-am cunoscut iubirea fără controverse, fără greșeli, fără ascunzișuri, fără îndoieli. M-am lăsat sedusă și dusă numai de mâini la fel de nesincere ca și ale mele. M-am lăsat furată și-am furat. M-am furat pe mine, l-am furat pe el, mi-am furat propria șansă la iubirea deplină.

          Dar gata cu dragostea cu o mie de fețe, viața e frumoasă, pe cuvânt, chiar și fără prea multe sentimente. 🙂  

Îl aștept…

Aștept bărbatul potrivit…

Va veni vreodată?!

Nu va veni…

Nici eu nu știu.

Dar eu îl aștept

Și îmi este dor de el.

De când mă știu am visat la el,

îl cunosc din frageda-mi adolescență.

Probabil că mă așteaptă și el,

Acolo, undeva, într-o lume pierdută.

Va veni într-o zi,

Mă va lua de mână și-mi va spune:

„Sunt eu, te căutam de-o viață”.

Probabil că la început nu l-aș crede…

Așa mi-e felul, sunt șceptică.

Dar dacă într-adevăr ar fi el…

Va ști să mă cucerească.

Mă va cuceri prin perseverența lui,

Prin emoția pe care o va emana

Când ne vom întâlni,

Prin tremurul trupului la primul sărut,

Prin candoarea cu care îmi va atinge mâinile.

Știu eu asta… simt.

Și mă va cucerii cu poezii.

Poezii scriese de mână,

Pe coli parfumate și sărutate la încheiere.

Și mi le va trimite așa, fără timbru.

El mi le va lăsa în poșta,

Pentru ca eu să le găsesc

Și să le citesc pe nerăsuflate.

Oh… citind și recitind

Poeziile scrise cu stângăcie,

Dar pline de sentimente

Frumos așternute hârtie.

Aș adormi cu scrisorile la piept,

Aș adormi cu zâmbetul pe buze,

Cu inima plină de iubire și speranță.

Te-aștept dragul meu.

Te rog să vii mai repede,

Te rog să-ți grăbești pasul…

Întrebări inutile…

Crezi că am uitat?!

Nu uit niciodată, nici clipele frumoase, nici pe cele dureroase!

 

Crezi că te-am iertat?!

Iert, te mai iert. Uneori iert la infinit. Și chiar dacă aleg să plec, cândva, undeva, tot te iert. Dar asta nu înseamnă că revin mereu, acolo, lângă tine. Căci nu te pot lăsa la infinit, să comiți aceleași și-aceleași greșeli. Dacă tu nu te schimbi, ei bine, eu mă schimb. Și dacă ai de gând să fii același, chiar te rog. Dar nu lângă mine.

 

Crezi că nu mă doare?!

Ba mă doare, și despărțirea și distanța și neputința. Dar ce să fac?! Mai bine să suferim amândoi, nu pot suferi numai eu de fiecare dată. Am încredere că poate te vei învăța minte. Și poate că așa, următoarea femeie bună, vei știi să să o apreciezi. Dacă nu vei putea… înseamnă că sacrificiul meu a fost în zadar. Iar tu meriți așternuturile murdare în care dormi de-atâta amar de vreme.

 

Crezi că nu mi-e dor?!

Ba mi-e dor, și de tine și de noi. Dar ce să fac?! Unde să vin? De ce să mă întorc și mai ales la cine? La tine?! Crezi că meriți?! Crezi că va fi altfel?! Da va fi altfel, o altă împăcare dulce, care va dura trei zile, ca orice minune. Și-apoi vor urma alte clipe dureroase, poate și mai intense. Mi-e dor, dar nu mă las ghidată de dor. Mai bine îmi jupoi pielea decât s-o mai las pradă atingerii tale.

 

Crezi că n-aș vrea?!

Ba aș vrea, dar pentru ce? Și pentru cine?! Pentru tine, nu meriți, are cine să-ți încălzească patul și inima. Pentru mine?! Hai lasă că n-a murit nimeni din dragoste. Și n-o să mor nici eu de dor. Rezist cu stoicism. Mai bine așa, o viață de singurătate, decât lângă tine, și de fapt mai singură ca niciodată. Nu-ți pot purta de grijă la nesfârșit. Nu merge așa. Gelozia și egoismul meu sunt întemeiate.

 

Crezi că mi-e bine?!

Nu-mi este! Sau încerc să mă mint că-mi este. Dar mă țin tare, mă autosugestionez: mi-e bine, mi-e bine, mi-e bine. Și deja încep să cred că mi-e bine. Îți spun adio, nu mai răspund întrebărilor inutile. Mi-a fost de-ajuns. Am dat destul frâu liber inimii. Acum e timpul să mă întorc în viața mea, cea dinainte de tine. Cea fără tine, dar liniștită…