Nu se intampla…

picaturazen

       Dar oare suntem noi, oamenii, vreodată în armonie? Reușim noi să gândim, să spunem și să facem exact cum simțim? Reușim să fim atât de integri și de neclintit? Cred că nu, de-asta nici nu atingem fericirea deplină, ci numai frânturi din ea.

       Cum să fim în armonie, când liberul arbitru mereu ne dă bătăi de cap? Mereu există o teamă, un regret, o frică și o lașitate care nu ne va lăsa să acționăm conform dorințelor noastre. Și mai ales, cum s-alegem numai bine, când de cele mai multe ori suntem atrași de oameni și fapte invers dorințelor noastre? Suntem atrași de lucrurile riscante, nesigure și greu de obținut. Nouă, oamenilor, ne place riscul, dar nu întotdeauna ni-l asumăm. Greșim frecvent, dar aproape niciodată nu învățăm din propriile greșeli. Și devenim mai înțelepți odată cu vârsta. Și când ajungem și noi într-adevăr înțelepți și poate și în armonie, deja suntem bătrâni și fericirea nici nu mai are aceeași valoare, căci la bătrânețe liniștea este tot ce contează.

      Nu cred că există pe lumea asta vreun om care să fie în armonie cu el însuși. Nu cred în perfecțiunea asta a sufletului, așa cum nu cred într-o stare de fericire deplină. Așa că vorbele lui Gandhi sunt frumoase, dar departe de realitate. Poate că în India lui lumea era mai liniștită și mai frumoasă sufletește, nouă europenilor ne place să ne complicăm existența. Suntem masochiști, alergăm nefericirea cu lumânarea. Nu există armonie în sufletul unui om, decât dacă nu are nimic de pierdut. Atâta timp cât va iubi, nefericirea îl va paște pe la colțuri.

Despre modestia mea…

        Am auzit de câteva ori zicala: „modest ești, modest rămâi”, practic are în ea și un sâmbure de adevăr, însă una este să ai un comportament modest și cu totul altceva este să rămâi mediocru o viață întreagă. Eu fac parte din categoria modeștilor… dar cum sunt eu modestă?! Nu îmi place să mă laud, nu îmi place să spun despre mine că o să fac și o să dreg înainte de a fi sigură și nu îmi place să îi înjosesc pe alții lăudându-mă pe mine. Prefer să fiu mâța blândă care zgârie rău, cea care nu arată dar care este capabilă să facă multe. Prefer să țin pentru mine ceea ce îmi doresc și dacă reușesc, atunci am tot timpul din lume să FIU lăudată. Prefer să îi las pe ceilalți să-mi observe calitățile. Decât să par plină de mine sau infatuată, mai bine stau în pătrățica mea.

downloadDar dacă sunt modestă, asta nu înseamnă că sunt mediocră. Ba deloc, am țeluri, am vise, am aspirații și mă zbat pentru ele. Fac orice îmi stă în putere ca să ajung unde îmi doresc. Nu știu dacă ambiția merge mână în mână cu modestia, însă sunt ambițioasă și modestă. În general mi-e urât de oamenii care se laudă înainte de a face ceva. Mi-e urât de cei care dacă au reușit un lucru, nu le mai ajungi cu prăjina la nas. Le recunosc meritele, îi laud eu dacă consider că am de ce, dar nu îmi place să o facă ei. N-am agreat niciodată omul narcisist sau egocentrist. Cu toate acestea unii sunt simpatici, alții de-a dreptul enervanți. Este ok să crezi despre tine că ești bun în ceea ce faci, este ok să-ți cunoști calitățile, este ok să-ți știi capacitatea, dar de aici până la a te considera centrul universului, este cale lungă.

      Deși superstiția este religia omului slab, am senzația că dacă spun dinainte că vreau să fac ceva, că sunt sigură că voi reuși x lucru, că pot și că nu-mi stă nimeni în cale, nu-mi iese. Am senzația că ceva se va întâmpla și nu voi reuși. Mai mult decât a mă lăuda, urăsc să mă fac de rușine. Nu îmi place să promit ceva și să nu reușesc. Prefer să spun încerc, sper sau mi-ar plăcea și să dau totul pentru a reuși, decât să spun fac, pot, reușesc și de fapt să nu nu-mi iasă nimic. Poate că mentalitatea mea este greșită, poate că eu greșesc luând această atitudine, știu că spunându-ți de o mie de ori pot, pot, pot, vei reuși într-un final să poți. Dar una este să îmi spun mie însămi că pot și cu totul altceva este să strig în gura mea, tuturor celor care mă înconjoară.

        Recunosc că prietenilor mei sau familiei mele le mai spun din dorințele mele, din reușitele mele, însă nu sub formă de laudă, ci pentru că uneori sunt atât de fericită încât simt nevoia să împărtășesc și altora motivul meu de fericire. Și uite așa, recitind acest articol, îmi dau seama că este departe de a fi un articol modest. Off, am dat greș, de fapt m-am lăudat. Damn!!! 🙂

Dorința…

Dorința…

Ce-i dorința?

Cine-o alimentează?

De unde vine?

De ce a fost născută?

Cu ce scop?

Cu toții o simțim la un moment dat.

Pe toți ne înțeapă la un moment dat.

Dintr-o dată mi-am spus:

„Mi-aș dori…

Parcă aș vrea…

Mi-ar plăcea…

Aș putea…

Ce bine ar fi…”

Și când se trece de la dorință

La fapte mărețe?

La împlinirea aceea dulce?

Când?

Atunci când iau frâiele…

Atunci când acționez,

Atunci când fac,

Atunci când trec la fapte…

Abia atunci dorința devine fapt,

Abia atunci o simți ca pe o împlinire.

De-alungul vieții am avut mii de dorințe,

Vise, planuri, țeluri.

Dar oare câte am îndeplinit?

Multe, puține, niciuna?

Nici eu nu mai știu…

Câteva am avut curaj să le înfătuiesc,

Dar știți ce-a rămas în urmă?

La început încântarea,

Apoi mulțumirea aceea pașinică.

Și după… pustiirea…

Nevoia altei dorințe…

Și mi-am pus alta…

Una de neîndeplinit…

Cu ce am rămas?

Cu deznădejdea, cu gustul amar.

Dar am mers mai departe…

Dorința asta… dorințele astea

Ne fac să simțim că trăim,

Că viața asta nu-i în zadar,

Că aduce și satisfacții…

Dar și multe neîmpliniri.

Îmi place să-mi pun dorințe,

Ele m-ajută să cred,

Și să trec de fiecare zi…

Cu ce?

Cu speranță…

Nimic mai mult…

Ce ușor pier jurămințile,

Ce repede se uită rugămințile,

Ce ușor se risipesc cuvintele,

Cât de repede se șterg dorințele.

Cândva o iubise,

Și-ar fi dat viața pentru ea,

O ceruse de soție.

Fiecare sărut era intens, ca primul,

Fiecare zi împreună părea unică.

Apoi o zări mângâind obrazul altcuiva,

Și-atunci, toată gelozia i se acumulă

În obraji. Făcându-l să fiarbă de furie.

Îmbrățișarea aceea, dintre acela și ea,

Îl stârni atât de tare, încât El

Plecă înnebunit de durere.

A doua zi o văzu,

O bruscă, o jigni, o plesni.

Fata plângea neînțelegând de ce,

Iar el îi reproșă episodul de ieri,

Umilind-o de parcă ar fi fost ultima

Femeie de pe fața pământului.

Se despărți de ea fără să asculte

Acele explicații ce nu trebuiau date.

Căci ea își consolase amicul,

Ce-și pierduse sora după o grea suferință.

Dar nemernicu-i nemernic până moare,

El nu o merita,

Uită jurămințile,

Dăduse uitării iubirea curată,

Și crezuse mai degrabă într-o iluzie,

Decât în sentimentele jumătății sale.

Un nemernic… nimic mai mult…