Valerică Day

1920083_752732118078193_2143891160_n

Deja „Valerică Day” e pe finish… sau poate mă înșel. Poate că de-acum în colo încep nebuniile, cadourile, serile incendiare cu sărutări, lenjerii initime sfâșiate din cauza pasiunii și a dorinței. 🙂  

Da, mă amuz. Mi se pare o prostie ca numai de Ziua Îndrăgostiților să te simți mai pasional și mai dornic. De ce numai astăzi să fim tandrii și atenți?!

Oricum, pe mine nu mă interesează cum și ce faceți în seara asta. Eu vreau să știu ce cadouri ați primit și ce ați oferit?! Ați pregătit ceva special, v-ați dat silința?! Sau a trecut pe lângă voi această zi, ca și cum nici n-ar exista?! Eu sunt singură, așa că n-am primit și n-am oferit nimic. Aveam de gând să-mi iau o „zambrea” (zambilă), dar m-am răzgândit. Mai aproape mi-a fost magazinul din colț, de unde mi-am luat o ciocolaaatăăăă, maaare și bunăăăă, cu frișcă. 🙂   M-am îndulcit și gata. În rest, nu vreau decât sănătate.

Par rea, nu?! Și cam nebună! Ei și ce… astăzi sunt sigură că dragostea o simțiți la cote maxime. Eh, hai să fim serioși, e doar febra zilei. Sau poate sunt eu încuiată. Azi am chef să vă necăjesc. Iubirile trec, se sting, se duc, se risipesc… ceea ce aveți astăzi, este foarte probabil să nu mai aveți mâine. Ceea ce văd eu pe Facebook… sincer, nu prea văd oameni cu capul pe umeri care să pună fotografii sau statusuri siropoase, ci numai adolescenții. Dragii mei adolescenți, nu tot ce zboară se mănâncă. Dar trăiți frumos această zi, în fond amintirile rămân. 🙂  

        Dar știți ce-i ironic, din ce în ce mai multă lume tratează cu indiferență această zi. Problema este că nu numai această zi o tratăm cu indiferență, ci și toate celelalte zile. Dacă nici astăzi nu suntem mai iubitori, fiți sinceri și recunoașteți că în alte zile n-aveți nici măcar un dram de tragere de inimă. Așa cum Crăciunul îndeamnă la altruism și dărnicie, Ziua Îndrăgostiților ne amintește să ne mai și iubim, să ne mai acordăm unii altora și atenție, să ne mai oferim și dreptul de a gusta aceste dulcegării siropoase, chiar dacă uneori sunr grețoase.

Îmi place să fiu rea, tuturor ne mai place să fim și răutăcioși. În principiu, oricât am fi de hateri, Ziua Îndrăgostiților are și ea rostul ei. Nu-i chiar așa o exagerare, nu este numai strategie de marketing și un bun moment de a face mulți bani. Pe de o parte ajută și sufletului, apropierilor dintre oameni, iubirii în sine. Și oricât am fi de răi, iubirea nu o putem nega, nu o putem contesta… oricât i-am duce dorul, oricât am fi de privați de ea, iubirea trebuie să aibă o zi a ei de celebrare. Da, știu, noi avem Dragobetele, dar și zilei de Dragobete îi găsim nod în papură. De Dragobete o să spunem că e sărbătoare populară, că se ține numai la țară și etc. Ce, mă înșel?! Nu cred. Recunoașteți că Valerică Day este o sărbătoare mai modernă, comercială, o sărbătoare permisivă pentru oricine. Pe când Dragobetele impune o anumită tradiție, mai mult decât flori și inimioare…

Așa că una peste alta, dacă eram într-o relație, mi-ar fi plăcut să primesc toate prostioarele oferite din dragoste. Bucurați-vă fetelor, dar nu vă dați rochiile jos prea ușor. 🙂  

Dans în ploaie…

                    „Cine crede că soarele îl face fericit, înseamnă că n-a dansat niciodată în ploaie.”

 

        Uneori soarele, cu toată frumusețea lui, ajunge să orbească, să-ți fure voința, vederea și gândirea. Frumusețea lui arde, în caz că te expui prea mult darului său prețios numit căldură. Nu de puține ori soarele a fost asemănat cu dragostea. Însă, pe cât este dragostea de strălucitoare și de frumoasă, pe atât este de periculoasă, exact ca soarele. Când iubești nu vezi, n-auzi, nu gândești, ci numai simți și ai în fața ochilor același chip. Ai încercat să te uiți vreodată la soare vreme îndelungată?! Nu-i așa că după, în ochi îți persistă aceeași lumină orbitoare, pentru mult timp?!

        Pe mine soarele mă năucește, mă îmbată atât de tare, încât după ce mă expun prea mult la el, am dureri în tot corpul. Îmi place soarele, dar numai în zilele cele mai triste și mai mohărâte. În rest, prima și cea mai intensă dragoste a mea, este ploaia. Soarele e pasiunea, iubirea stârnită din atracție fizică, însă ploaia este ca o dragoste pentru toată viața. Ploaia vine cu o iubire calmă, lină, sigură, răcoritoare, reconfortantă și revitalizantă. Apa dă viață, ploaia dă foc sentimentelor contradictorii, spală sufletul și-l lasă curat, apt de a iubi profund, pentru totdeauna. Așa văd eu… asta-mi inspiră mie ploaia.

         Apropo, ați dansat vreodată în ploaia?! Dansez în fiecare vară în ploaie. Simt pe piele stropii călduți ai cerului, mă las mângâiată de ploaie trup și suflet. Dau voie tălpilor mele goale să se bălăcească în băltocile calde de pe asfaltul fierbinte. Hainele mi se lipesc pe piele, părul îmi plânge ploaia dulce, lăsând-o să mi se prelingă pe față, pe gât, pe brațe, pe sâni… în acele momente mă simt liberă. În acele momente simt liniștea și fericirea îngemănate, pulsând prin venele mele.

        Ploaia mai și bate, uneori și înneacă. Însă, nu-i niciodată atât de aspră cum poate fi soarele. Ploaia purifică, scorbolește în suflet, curăță și vindecă. Așa cum iubirea împărtășită, la început doare, pentru că te simți debusolat, liniștea îți este tulburată; dar mai apoi, când te deschizi și înveți să o accepți, realizezi că este cel mai frumos dar pe care Dumnezeu l-a lăsat omului.

       Dansând în ploaie îmi deschid sufletul dumnezeirii, zâmbesc, râd, mă bucur, mă mișc, simt, iubesc și sunt fericită. Ploaia îmi oferă mie vindecare. Și-aștept în viața aceasta… acea ploaie de vară care să țină pentru tot restul vieții mele pe pământ. Încă aștept iubirea lină și sigură, lipsită de chin și suferință…

        Vouă vă place ploaia de vară?

500 de articole pe Litere Stacojii

        shopping.flu.ro  
        Tocmai m-a anunțat blogul că am împlinit venerabilul număr de 500 de articole. Fain… nici nu știu când a trecut timpul. În curând voi împlini 2 ani de când fac blogging, de Dragobete. Mă întreb și acum ce-o fi fost în capul meu de mi-am făcut blog tocmai de ziua îndrăgostiților la români. Pe semne că la vremea aceea nu eram îndrăgostită, de fapt știu sigur că nu eram îndrăgostită. Și de mâhnire că nu a venit nimeni la mine cu pernuțe în formă de inimioară și cu bomboane de ciocolată, am decis să îmi fac blog. Asta ca să îmi plâng singurătatea și adevărul este că blogul chiar mi-a umplut timpul colosal de mult. Ba chiar în prezent nu mai am timp deloc, nu mai am când să mă plictisesc și nu mă mai simt nici singură. Frumos, nu?! Ba chiar n-am timp nici să mă satur de somn. Se cunoaște că bloggingul mi-a umplut viața, a scos din mine, ca printr-o terapie magică, orice urmă de neîmplinire. Chiar mă simt utilă și auzită. Balivernele pe care le scriu eu aici nu sunt în van, n-am îmbătrânit cu PR 2, am evoluat și am din ce în ce am mai mulți cititori, cărora vreau să vă mulțumesc că aveți atâta răbdare cu mine, printre atâtea advertoriale. Care știu că nu vă plac, dar care sunt necesare, cel puțin pentru mine.
         Așaaaa, și ca să nu mă abat de la subiect, dacă tot se împlinesc 2 ani și am deja și 500 de articole, ar fi Dumnezeule cazul să schimb hăinuțele blogului, pentru că tema asta deja am ajuns să o urăsc. Deși e foarte practică și este foarte permisivă, mi s-a acrit de ea cu spume. Trebuie să îmi fac timp, până-n 24 februarie, să schimb tema. Bineînțeles, cu una mai frumoasă, dar la fel de practică. Sincer, nu prea mă pricep, dar sper să găsesc una plăcută și care să mi se potrivească, din cele gratuite oferite de wordpress. Sper să găsesc ceva… chiar sper. Dacă nu, cred că voi ruga un prieten, pe cineva, care să mă ajute și care să mă fericească cu o temă superbă. 🙂
        În rest voi sunteți bine, sănătoși?! Cu dragostea cum stați?! 🙂

Să vină iarna, dragul meu…

1ms.net

Nu te teme, dă-mi mâna ta, simte-mi dragostea.

Nu-ți fie frică, dincolo de albul acesta gol, se află o lume caldă.

Crezi că natura a murit? Deloc! Se odihnește!

Sub pătura de nea se află viața, omătul o hrănește.

A adormit zăpada pământul cel puternic,

L-a învelit cu răceala ei, pentru ca-n primăvară

Să-și nască el mai curajos ca niciodată,

Plăpânzii ghiocei și lăcrămioarele gingașe.

În anumite locuri încă n-a ajuns învelitoarea

Albă ca de gheață, dar el, pământul,

Stă și-așteaptă răbdător ca ea să vină.

Căci a-nghețat de-atâta așteptat și ar avea nevoie

De prospețimea fulgilor de nea,

Care să-i spună negreșit, că-n primăvară va renaște.

Așa cum omul este pustiit când e lipsit de dragoste,

Așa natură este înfrigurată, când Dumnezeu n-o învelește

Cu-mbelșugatul pled de nea.

Căci din zăpada, aparent uscată, natura își extrage viața,

Copaci dezgoliți de frunze și de dor,

Își întind rădăcinile să tragă seva vieții,

Iar florile și iarbă au adormit la adăpostul

Neîntinat al albului de iarnă.

Poate că unora le e urât să vadă iar omătul,

Ce uneori se schimbă-n mocirleală,

Dar nu că vrea sau pentru că afară e prea cald,

Ci pentru că noi oamenii, nu știm să primim zăpada

Cu tot sufletul, în viața noastră.

Numai copii știu să cheme fulgii peste noapte,

Cu inimioarele lor neîntinate se roagă bunului Dumnezeu

Să le dea în miez de noapte, mult omăt prin care să se joacă.

Doar ei mai știu să simtă frumusețea iernii,

Noi oamenii vedem doar neajunsul ei în jur.

Ne e urât de frig, de umezeală, și mai uităm din când în când,

Că ea purifică și spală necazul și durerea omului și a naturii.

Aș vrea să curgă acum din cer zăpada,

S-o cearnă cerul pe pământ, să simt întâiul fulg de nea

Cum se topește pe obrazul meu, încă de la prima mângâiere.

Căci vreau să simt cu tine iarna,

Să ne încălzim sufletele unul altuia,

Să stăm de mână sau îmbrățișați și să ne bucurăm

Prin sufletele de copii, adânc ascunse-n noi,

De minunea iernii atât de prețioasă.

Dă-mi mâna ta, să pășim goi spre ținutul gheții

Și să ne țină cald doar dragostea pe care ne-o purtăm

Cu atât devotament și-așa puternică ardoare.

Să vină iarna, dragul meu…

Iubit sau temut?

Printre atâtea stări, povești și cuvinte, simt că m-am pierdut. Am zile în care nu mă mai recunosc, nu știu cine sunt… nu știu ce mai simt și nu mai știu nici ce vreau. Caut inspirația și se întâmplă să o găsesc… dar mă rătăcesc prin ea și simt că nu mai știu cine sunt de fapt. Sunt aspirațiile pe care le scriu, visele ce le creionez, sau sunt de fapt tristețea pe care o desenez în cuvinte ușoare. Cuvinte ușoare ca niște femei ușoare, trecătoare prin viață, fără sens, dar cu multe sensuri în spate. Nu caut plăcere, caut gândirea, mă caut pe mine, vreau să mă descopăr. Să văd cât de mult îmi pot deschide minte și să îmi dau seama ce stă ascuns prin cotloanele umbrite ale conștiinței. Sunt curioasă dacă mintea mi-e pe aceeași lungime cu inima… oare una o ia înainte și alta rămâne în urmă?! Stau și mă întreb, ce-o fi mai bine în viață, să fii temut sau să fii iubit?! Machiavelli spunea că nu se poate și una și cealaltă, se exclud una pe cealaltă. Frica exclude dragostea așa cum dragostea exclude teama. Dar poți fi de temut pentru lumea întreagă și iubit de o singură persoană, ar fi de-ajuns. Dar crezi că se poate?! Deloc! Cum să te iubească cineva, când tot restul lumii se teme de tine. Oare cel ce te iubește nu va ajunge și el să se teamă, văzând de câte răutăți ești capabil?! Ba cred că da…

          Iubirea-i complicată, dar moarte-i și mai complicată! Tu cum vrei să mori? te întreb cititorule! Știu că sună macabru, dar poți da un alt sens întrebării, un sens mai filosofic și mai sentimental, dacă vrei. Eu vreau să mor liniștită, de bătrânețe dacă se poate, deși este puțin probabil. Vreau să mor iubită, înconjurată de oamenii care m-au iubit și care vin lângă mine pentru un rămas bun sincer. Vreau să mor înconjurată de ființele dragi care să îmi ofere o mângâiere în ultimele clipe de viață. Vreau să mor văzându-i pe ei cu zâmbetul pe buze și cu ochii împăcați. Nu vreau să văd lacrimi, nu vreau să aud bocete, nu vreau să simt regretele, nici fricile lor. Nu rămân singuri, nici neprotejați, vreau să se aibe unii pe alții, iar eu să rămân în amintirile lor ca bătrânica care i-a iubit, i-a ajutat și i-a sfătuit așa cum a știut mai bine. Așa îmi văd moartea, este perfectă, puțin proabil să o obțin, dar nu pot decât să sper și să cred că așa se va întâmpla. Eu nu mă tem de moarte, cum nu mă tem nici de viață. Îmi pregătesc sufletul pentru momentul cel mare, să fiu împăcată cu mine, cu lumea și cu divinitatea. Iar viața mi-o trăiesc cum cred de cuviință, după vocea conștiinței care, sper eu, că mă ghidează corect și bine. Și uite așa am aflat răspunsul la întrebarea inițială, „ce este mai bine să fii temut sau să fii iubit?”, iar eu vreau să fiu iubită. Teama celorlați nu-mi conferă împlinirea, nu mi-ar aduce nici liniștea și nici mulțumirea. Nu m-aș simți împăcată și nici bine. M-aș irosi. Mai bine mă tem eu de alții, deși nu mă tem decât de Dumnezeu, decât să fiu pustiită și neiubită.

      Scriu despre dragoste căci este esența vieții mele… 

trilulilu.ro

Nu prețuim…

foc-floare-wallpapers_12946_1920x1440

Prețuim nimic până nu pierdem,

Nu prețuim dragostea,

Până când ea ne părăsește.

Nu prețuim liniștea,

Până când ne umplem de griji.

Nu prețuim sănătatea,

Până când ne îmbolnăvim.

Nu prețuim oamenii,

Până când ei mor.

Nu prețuim familia,

Până când se destramă.

Nu prețuim virtuțile,

Până când ne umplem de păcate.

Nu prețuim frumosul,

Până când ne sperie urâtul din jur.

Nu prețuim compania prietenilor,

Până când singurătatea ne îmbrățișează.

Nu prețuim înțelepciunea,

Până când ne lovim de nedreptăți.

Nu-l prețuim pe Dumnezeu,

Până când avem nevoie de El pentru prima dată.

Nu prețuim sinceritatea,

Până când ajungem să fim mințiți în tot.

Nu prețuim căldura,

Până când ne lovim de răceala oamenilor.

Nu prețuim veselia și zâmbetele,

Până când zâmbetul ni se stinge pe chip.

Nu prețuim viața,

Până când îmbătrânim.

Nu prețuim cerul senin,

Până când ne împovărăm cu tristeți.

Nu prețuim ploaia,

Până când simțim seceta foamei de dragoste.

Nu prețuim cărțile,

Până când suntem făcuți proști.

Nu prețuim natura,

Până când iubim din suflet.

Nu prețuim nimic și pe nimeni,

Până când nu avem suficiente motive.

Suntem o specie de ingrați

Și doar ne prețuim pe noi.

Învață să decoperi dragostea

            imagini_de_dragoste

           Trăim în secolul vitezei, ne grăbim să trăim, ne grăbim să creștem, ne grăbim să ne dezvoltăm și ne grăbim să iubim. Deși aparent suntem în criză financiară, am adânc implementată impresia că defapt suntem într-o continuă foame de iubire. Cu toții căutăm dragostea, cu toții visăm la o iubire idilică și pentru totdeauna, însă dilema este, câți dintre noi avem răbdarea necesară să ne convingem că acea iubire merită și este ceea ce visăm de o viață?!

          În graba noastră uităm de detalii, nu observăm semnalele de alarmă care ne sunt de foarte multe ori aruncate în văzul ochilor… nu observăm când merită sau nu să intrăm într-o relație cu sufletul deschis. Mulți dintre noi încă nu știm ce vrem, unii dintre noi vrem aventuri, alții dragoste pură, însă toate trec prin sita vieții. În fuga după dragoste adesea facem greșeli, greșeli pe care le regretăm de cele mai multe ori. Însă toate aceste greșeli au și o parte bună, ne dezvoltăm ca oameni, tragem învățăminte, ne formăm și astfel devenim mai puternici și mai virtuoși.

          Ideea este că dragostea, deși este la îndemâna oricui, trebuie să știm să o observăm, să o descoperim, să ne deschidem acelor persoane cu care simțim că rezonăm, cu care empatizăm, cu acei oameni care știm că ar putea să răspundă sentimentelor noastre așa cum noi ne dorim. Deseori ne lovim de eșecuri în dragoste, dar asta nu pentru că am fi niște ghinioniști sau că avem prea multe defecte; ci pentru că sufletul pereche sau jumătatea, cum vreți să o numiți, este întâlnită doar de câteva ori în viață. Noi oamenii suntem capabili să iubim de n ori de-alungul existenței noastre, dar acea jumătate, acea persoană care ne este hărăzită este numai una singură. Ce-ar însemna ca fiecare relație să fie încununată de o dragoste împărtășită, oare iubirea nu și-ar pierde farmecul, oare am mai știi să o prețuim la adevărata valoare?! Eu cred că nu. Ce este bun și frumos, se obține cu multă muncă și dăruire. Și atunci când întâlnim acea persoană trebuie să învățăm să îngrijim acea iubire, să o sporim și să o facem să crească, să avem grijă de ea întocmai ca de o floare fragilă.

          În disperarea de a iubi și a fi iubiți alegem persoane care de multe ori ne dezamăgesc, care ne înșeală așteptările și care nu este capabil să ne răspundă așa cum ne dorim. Dar asta nu pentru că nu suntem demni de iubirea celui pe care îl dorim, ci pentru că, poate, ceva mai bun ne așteaptă. Probabil că undeva acolo, stă să apară persoana cu adevărat valoroasă care să merite toată iubirea și dăruirea noastră.

          Dar pentru a ne întâlni cu omul potrivit trebuie să învățăm să alegem, să deprindem arta de a observa adevărata iubire și mai ales să învățăm să spunem nu tentațiilor, să avem răbdarea și inteligența necesară pentru a ne ține departe de tot ce ne-ar putea face rău.

         Un om care te iubește cu adevărat are răbdare cu tine, te așteaptă și nu pune sexul mai presus de apropierea spirituală. O persoană care are intenții serioase cu tine te pune mai presus de orice, va face tot ceea ce este necesar pentru a te face fericit. O dragoste adevărată implică comunicare neîngrădită, sinceritate, dăruire, devotament, sinceritate, înțelegere, iar presiunile, compromisurile înjositoare și alte neclarități nu își au locul. Nu vă gândiți că totul ar putea fi perfect, orice cuplu trece prin momente tensionante, dar dacă comunici cu sinceritate toate se pot rezolva. Ai încredere în feelingul tău, când simți că ceva este în neregulă, când ești cu sufletul înjumătățit, când ceva nu este cum ar trebui să fie, însemnă că destinul, conștiința sau poate Dumnezeu îți transmite un semnal de alarmă.

         Aproape niciodată sexul nu aduce dragostea împărtășită de ambele părți; în schimb conexiunea sexuală dintre două suflete care se iubesc, va face ca relația și iubirea să se consolideze mai puternic și poate mai trainic. Învață să ai răbdare înainte să accepți pe cineva în patul tău, pentru că e posibil că acel om să nu aprecieze gestul tău și să îl ia ca atare. Învață să spui nu, uneori câteva refuzuri potrivite va face ca interesul celuilalt să crească, încearcă să treci prin toate fazele unei iubiri, nu grăbi lucrurile, bucură-te de flirt, bucură-te să cucerești și să fii cucerită, savurează orice atingere de mână, orice gest fin, simte cu toată ființa primul sărut înainte să te hazardezi în vâltoarea unui act sexual pasional. Pasiunea nu este totuna cu dragostea. Iubirea tinde să reziste peste ani dacă o îngrijești cum trebuie, însă pasiunea se poate stinge și în câteva zile.

         Iubirea dintre două suflete este atât de sublimă și de vibrantă încât orice altă pasiune piere… de aceea este bine să alegem iubirea și nu calea ușoară a vieții, calea pasiunii și a distracției.

         Prețuiește-te și ia cele mai bune decizii pentru bunăstarea ta sentimentală, dragostea nu înseamnă suferință, dar trebuie să îți asumi tot ceea ce te așteaptă. Indiferent ce urmează, iubirea merită să te arunci în brațele ei cu toată ființa…

Articol scris de Gheorghe Alina