Diferenta de perceptie…

         Aseară am găsit o distribuire super interesantă pe facebook, de la @Synaptic Stimuli care la rându-i a distribuit-o de la @DOP – The Door of Perception, și mi-a plăcut atât de mult, încât am decis să public pe blog traducerea în română. Iată povestea:

3938-130870-2

„În burtica unei mame erau doi copii. Unul îl întreabă pe celălalt:

– Crezi în viața de după naștere?

– De ce mă întrebi? Desigur! Trebuie să fie ceva după naștere. Poate că suntem aici pentru a ne pregăti pentru ceea ce va fi mai târziu.

– Prostii, spune celălalt. Nu există nicio viață după naștere. Ce ar putea fi viața?!

– Nu știu, dar cred că va fi mai multă lumină decât aici. Poate că vom umbla pe picioarele noastre și poate că vom mânca cu gurile noastre.

– Este un lucru absurd. Mersul pe jos este imposibil. Și să mâncăm cu gura? Ridicol! Cordonul ombilical furnizează hrana. Viața după naștere este exclusă. Cordonul ombilical este prea scurt, spune celălalt.

– Eu cred că există ceva și poate că este mai diferit decât e aici.

– Nimeni nu a venit vreodată înapoi de acolo. Nașterea este sfârșitul vieții, iar după naștere nu este nimic altceva decât întuneric și dezolanță, care ne va duce spre nicăieri.

– Ei bine, eu nu știu sigur, spune celălalt, dar cu siguranță o vom vedea pe mama și ea va avea grijă de noi.

– Mama??? Tu crezi în mama? În acest caz, unde este ea acum???

– Ea este peste tot în jurul nostru. Noi trăim în ea. Fără ea nu am fi aici, în această lume.

– Eu nu o văd, așa că este logic că ea nu există!

– Uneori când suntem în tăcere, o pot auzi, o pot percepe. Cred că există o realitate după naștere și suntem aici pentru a ne pregăti pentru acea realitate.”

După cum vedeți, povestea este foarte impresionantă și profundă, același lucru se poate spune și despre moarte și Dumnezeu. Cu toții ne temem de moarte și credem că nu există viață după moarte, dar poate că Dincolo se află CEVA. Poate că viața de acum ne pregătește pentru cea de dincolo. Și exact ca mama din poveste, care este peste tot, chiar dacă pentru unul din bebeluși este imperceptibilă, același lucru se întâmplă și cu Dumnezeu. Dacă nu îl vedem, asta nu înseamnă că nu există. Este peste tot în jurul nostru și trăim datorită lui, ne ține în palmă și ne asigură viața contrar tuturor cercetărilor și dovezilor științifice. 🙂

Voi ce părere aveți?

Be happy :)

image

        Tu esti fericit? Eu da! Si stii de ce? Pentru ca nu ma gandesc la ceea ce n-am, nu ma gandesc la cum ar fi putut fi, nu-mi iau in seama neajunsurile, tristetile, neplacerile, necazurile si-asa mai departe. Am invatat sa las in urma tot ce-mi facea rau, chiar si pe cei care imi faceau rau. Nu ma mai gandesc si pace.
       Traiesc prezentul, traiesc acum, traiesc si ma bucur de tot ce am bun in viata mea. Si credeti-ma, multumesc lui Dumnezeu, sunt norocoasa. Chiar daca am avut parte de enspe mii de incercari, le-am trecut pe toate si nu m-am lasat atinsa de ele. Cel putin nu psihic sau emotional. N-am traume, dar recunosc ca n-a fost usor sa le inving.
        Si uite asa au trecut anii, dar nu pe langa mine. A trecut o gramada de timp, s-au scurs 5 ani… 5 ani in care am devenit alta. M-am impacat cu mine si ce bine ma simt in pielea mea. 🙂 Si da, sunt fericita, fericita ca iubesc, ca sunt iubita, ca am scapat de probleme, ca nu urasc pe nimeni… dar mai ales sunt fericita ca am constiinta impacata.
        Ai constiinta impacata? Inseamna ca ai toate motivele sa fii fericit! Lasa naibii ceea ce nu ai si bucura-te de ceea ce ai! Viata e scurta si plina de neprevazut!
       

Minunile exista

       În general, în sufletul meu, sunt o persoană foarte credincioasă. Dar recunosc, nu merg prea des la Biserică, nu pentru că nu îmi place casa Domnului, ci pentru că în Biserică mă simt ca o minge de ping-pong pe care toți o dau de colo-colo pentru că nu au loc. Dar în fine… asta este fix problema mea. Însă în intimitate, în sufletul meu, cred în Dumnezeu, mă rog Lui, îi mulțumesc pentru viața pe care o am și încerc, pe cât posibil, să îmi trăiesc viața după Legile Lui. În primul rând caut să îmi iubesc aproapele, să îl ajut și să nu mă las mânată de mâinie, invidie, bani sau plăceri efemere. Bineînțeles că am greșit și eu, ca orice om, dar am căutat să mă îndrept. Eu nu am avut niciodată o viață ușoară, am fost încercată din toate părțile, pe toate planurile, am fost la un pas să îmi pierd credința, însă atunci când îmi era mai greu, se ivea și o portiță de salvare. Dumnezeu nu m-a lăsat niciodată. Cred în Dumnezeu, El există și încă mai se fac minuni. Eu nu am dubii.

 concordanta_biblica_1      Dar dacă nu merg la Biserică asta nu înseamnă că sunt departe de Dumnezeu, sunt aproape de el cu fiecare rugăciune, cu fiecare faptă bună și cu fiecare carte creștină citită. De curând am avut plăcerea să descopăr o librărie online de cărți creștine. Cărțile creștine nu sunt numai hrană pentru suflet, sunt și unelte pentru o cultură generală bogată. Inițial nu prea i-am dat importanță acestei librării, dar am văzut că are cărți valoroase pe care merită să le cumpăr. Mi-a atras foarte tare atenția cartea Concordanta Biblica.  Această carte, Concordanta Biblica și dicționar de nume biblice, este o carte foarte complexă și valoroasă, mai ales pentru cei care își doresc să aprofundeze Cuvântul Vieții. Este un studiu exhaustiv care cuprinde o bună concordanță biblică, comentarii biblice, lexicoane, hărți și dicționare. Deși prețul acestei cărți nu este unul tocmai mic, ea costând 103 lei, consider că merită, nu doar datorită complexității cărții, dar și pentru că banii sunt întotdeauna donați unei cauze umanitare sau ca suport pentru publicațiile literare creștine, în principiu pentru misiunile creștine.

      Aș da banii pe această carte și pe multe alte cărți creștine din Libraria Maranatha pentru că acești bani se duc la copiii bolnavi de cancer, leucemie și alte boli grave. În astfel de situații, doar banii dați pe intervențiile chirugicale și tratamente mai pot salva viețile acelor copii. 70% din profit se duc către cazurile umanitare și 30% din profit merg către proiectele de misiune creștină. Știind că aș putea salva o viață, aș cumpăra toate cărțile. Bineînțeles că nu-mi permit, dar puțin de la mine, puțin de la tine, dragă cititorule, se face mult! Uite că minunile există. Am mai întâlnit librării care donează bani pentru diferite cauze și cazuri, dar niciodată întregul profit. Pe această cale țin să aplaud și să felicit Librăria Maranatha, cea care susține viața prin Cuvântul Domnului.

logolibmar

Happy

           Mă așteaptă încă o zi grea, o zi de muncă. Genul acela de zi în care cineva te muncește și te hăituiește ca pe hoții de cai. Dar nu-mi pasă că o să-mi dau și sufletul, important este că pot. Și azi, m-am trezit cu o așa stare de bine de nu vă imaginați. Mă simt fericită. Motive? Am câteva… dar ce contează motivele? Important este că sunt fericită și mă simt bine. Restul vorbelor sunt de prisos. Pot să n-am motive, chiar dacă nu mi se întâmplă nimic, pot să-mi dau colorez unghiile în roz aprins și deja mă simt bine.

           Așa facem noi femeile, găsim fericirea și-n cele mai mărunte lucruri. Chiar și când n-avem motive, noi zâmbim. Și ce bine că avem puterea de a zâmbi în ciuda tuturor greutăților. Sunt fericită că sunt femeie și pot apela la așa multe trucuri pentru a-mi reda starea de optimism și de veselie. Mulțumesc mamei că m-a educat în acest spirit. Și mulțumesc lui Dumnezeu că m-a croit atât de veselă. Sunt berbec, pe mine supărările nu mă marchează. Și chiar dacă mă necăjesc, oricât aș fi de lovită, îmi acord perioada de „doliu” și îmi revin. La un moment dat mă satur și de plâns și de durere și mă mobilizez. Reușesc să vreau să-mi revin. Ajung să doresc fericirea și reușesc să o obțin. Așa sunt eu făcută… să mă ridic din orice hău. Nu mă laud… spun doar cum sunt și sper ca voi, cititorii mei, să înțelegeți că viața nu este făcută din supărări, ci din dorința de a face bine și de a te simți bine.

             Să aveți o zi minunată ca vremea de afară. Vă pup!

 

Niciodată…

Niciodată n-am să merg atât de departe,

Încât să mă distrug,

Sau să încerc să-mi iau viața.

Niciodată nu o să pornesc pe o cale

Care să mă ducă la distrugere.

Prefer să fiu în siguranță,

Departe de tentații,

Departe de acte care mi-ar putea face rău.

Sper să nu mi se întunece vreodată mintea,

În asemenea hal și în asemenea fel,

Încât să atentez la viața mea,

Sau a altora.

Să-mi dea Dumnezeu minte,

Răbdare și putere să trec peste toate.

Niciodată nu ar trebui să spun niciodată,

Însă sper să nu mă înșel

Și sper să nu ajung să comit asemenea greșeli,

Care să mă umple de rușine

Și de ura celorlalți.

N-aș vrea să fac pe nimeni să sufere,

Dar știu că uneori,

Chiar simpla mea prezență

Îi îndurerează pe cei care mă iubesc.

Știu eu ce vreau să spun,

Știu la ce mă gândesc

Când spun asta.

Nu sunt nedreaptă,

Nici absurdă…

Dar îi văd și-i simt

Că și-ar fi dorit pentru mine,

O viață mai ușoară,

O viață mai normală.

Dar eu n-aș da traiul de acum

Pe unul mai ușor,

Sau mai plin de normalitate.

Pentru că normalitatea vieții

Nu m-ar fi educat

Și nu m-ar fi transformat

În omul care sunt astăzi.

Eu iubesc viața,

Nu regret că m-am născut,

Nu-mi plâng problemele,

Nu-mi ling rănile,

Nu-mi vait soarta,

Nu îmi plâng de milă.

Mie îmi place cine sunt,

Mă iubesc așa cum sunt,

Și sper să nu ajung să mă urăsc vreodată,

Sper să nu ajung să-mi detest viața.

M-am urât destul în adolescență,

Acum este vremea marii iubiri,

A sosit și vremea în care m-am împăcat

Cu mine însămi,

M-am acceptat și mă mândresc

Că am reușit să răzbesc.

M-am luptat cu mine până n-am mai putut,

Apoi m-am descoperit,

Nu mi-a plăcut ce am văzut,

De aceea am decis să mă schimb.

M-am schimbat în cea de astăzi

Și mult îmi place.

Viața e frumoasă.

Cenușă în bătaia vântului…

         L-ai iubit atât de mult… și-acum te simți goală. Vrând să-i oferi totul, ți-ai dăruit fiecare bucățică din tine. Total… mult prea total, până n-a mai rămas nimic de oferit. Și când „sursa” s-a terminat, relația voastră s-a destrămat. Acum ai rămas singură și realizezi că ai greșit. Ai uitat să te iubești pe tine, în timp ce îl iubeai numai pe el. Te-ai neglijat, ai uitat să păstrezi frânturi din tine, numai pentru tine. Te-ai descoperit, te-ai dezbrăcat, te-ai dăruit, până ce n-a mai rămas nimic de oferit. Ai uitat de mister, de enigmă… ai uitat să păstrez vălul care îl făcea să te descopere zi de zi… ai uitat de tine, repet.

        Te simți frântă, nu mai ai în tine nici vlagă, nici forță, nici viață. Ai vrea să te reîntregești, dar ai rămas cu totul la el. El a plecat cu tot ce reprezentai tu. Te-a rupt în bucăți și a plecat. Te-a lăsat în urmă, golită de sentimente, în bătaia vântului. Trebuie să te regăsești, așa cum erai o dată, înainte de apariția lui. Pe vremea aceea erai întreagă și plină de iubire. Te-a secătuit… de fapt te-ai secătuit singură, până l-ai sufocat. L-ai strâns de gât cu iubirea ta și l-ai făcut să plece. Probabil s-a speriat, ai revărsat peste el prea mult deodată. N-ai oferit treptat, ci mult deodată. Cu cine să te cerți acum?! Cui să reproșezi ceva?! Poate doar ție. Poate că tu ești singura vinovată. El n-a știt, tu prea ai dat. El nu s-a adaptat, tu prea te-ai aruncat. Ai forțat cursul lin al iubirii, l-ai accelerat în asemenea hal încât ați luat foc. El a reușit să se salveze, plecând. Însă tu… tu te-ai mistuit în totalitate. Te-ai făcut scrum, praf și pulbere. Cenușă în bătaia vântului.

        Te-ai așezat în pat. Atârni de el, prinsă în cearșafurile arse, privirea ți-e țintă în tavan, abia respiri, pumnii i-ai încleștat în salteaua patului, inima abia îți bate, pulsul abia ți se simte. Nu vorbești, nu mănânci, nu bei, nu faci nimic. Ești pierdută în propriile gânduri. La ce te gândești, nici eu nu știu. Probabil te rogi. Probabil îl rogi pe Dumnezeu să ți-l trimită înapoi. Să îl întoarcă din drumul lui și să revină, iar, la tine. Dar simți și tu că nu se va întâmpla. De asta și suferi atât de mult. De asta nu poți să plângi. Până și lacrimile ți le-ai ars. Le înăbuși în sângele tău negru ca smoala. Urâtă te face suferința, te-ai schimonosit, te-ai învinețit…

          Aș vrea să te pot ridica de-acolo… Ridică-te! Mergi! Spală-te, machiază-te și începe o nouă viață! Acum…!

Cândva…

  Cândva am fost și eu un copil… un copil ca oricare altul. Mi-e dor de copilăre. Mi-e dor de fetița inocentă, veselă și sigură, așa cum eram o dată. Mi-e dor de visele din copilărie, de puterea cu care speram, dar mai ales de puterea cu care credeam. Credeam în oameni, atât de mult… în ochii mei cu toți erau buni, frumoși și darnici. Credeam că toți oamenii nu vor altceva decât dragoste și liniște. Credeam că mersul firesc al vieții este acela de a-ți întemeia o familie, de a avea copii și de a-i face mari. Mă întristau tații la acea vreme… toți pe care îi știam erau alcoolici. Mamele erau triste, mai mereu plânse și muncite peste măsură. Credeam că așa e viața, că așa ajung oamenii la maturitate. Cu toate acestea, eu îmi păstram inocența și veselia. Am fost intactă până-n adolescență… de atunci am început să văd, să aud și să simt altfel. S-a produs o ruptură în interiorul meu. Știu de ce, dar nu pot să mărturisesc în scris. Anii treceau, iar eu mă îndepărtam… de Dumnezeu, de cale, de frumos, de viață.

         Nu îmi plăcea nimic… eram dezgustată, înfricoșată și revoltată. Lumea oamenilor mari nu era așa de roz cum credeam eu. În copilărie îmi doream „să mă fac mare” și când am crescut, mi-aș fi dat maturitatea pe câțiva ani de copilărie. Ani dulci, fără griji, nevoi și mai ales fără vedere realistă. Nu vedeam nimic frumos. Oamenii maturi îmi păreau niște lepre buni de nimic, adolescenții niște perverși în căutare de sex ocazional, bunicii dezinteresați și săraci, copiii mult prea naivi. Nimic care să mă facă să zâmbesc. La vremea aceea nu înțelegeam că oamenii au și defecte, că nu sunt făuriți din perfecțiune și că printre calități se află și putrezăciuni.

           Cumva poate și lumea în care trăiam era ușor promiscuă. Nu m-am născut în puf, nu am locuit într-un cartier select, nu am avut o familie de viță regală. Mă trag din oameni obișnuiți, cu un strop de sânge nobiliar, așa mi s-a zis. Cu zeci de ani în urmă, poate chiar o sută și ceva, neamul meu a luat naștere din combinarea mai multor seminții. Mă trag din neam de polonezi, austrieci și români. Prin sângele meu se presupune că mișună și-un firav fir de rrom. Stră-stră-bunicul meu, cică, ar fi fost de etnie romă. Dar nimeni nu-mi poate spune cu siguranță, dar mie îmi place să cred că da. De ce?! Pentru că uneori am gura slobodă, sângele îmi e fierbinte și cred că am anumite porniri ce se aseamănă cu cele ale rromilor. Dar poate fi numai în mintea mea… nu știu cu siguranță. Și cum spuneam… am văzut în adolescența mea multe lucruri urâte și oameni urâți. Ce silă mi-era de ei…

           Deși la început m-am simțit marcată pe viață. Cu trecerea timpului am învățat să accept oamenii cu bune și cu rele, am înțeles că o cale dreaptă este greu de menținut și cu toții suntem sortiți greșelilor. Când am făcut și eu propriile mele greșeli, mi-am dat seama că nu mi-ar plăcea să fiu marginalizată, stigmatizată sau respinsă. Nu îmi doream ca ai mei să mă gonească, să nu-mi mai vorbească sau să mă blesteme.

          De aceea, acum, îi iau pe toți ca atare. Unii mă amuză, alții mă enervează, altora nu le dau importanță, dar pe cei mai mulți oameni îi iubesc. Mi-am acceptat maturitatea și astăzi sunt mulțumită de viața pe care o am…

Ciudată regăsire…

        Astăzi aș fi putut purta un alt nume, astăzi aș fi putut fi alta, aș fi putut fi căsătorită, probabil și cu un copil. Dar aș fi fost nefericită, trăind într-o sărăcie, probabil, lucie, și trăgând de un soț puturos, rugându-l zilnic să nu mai bea… Cam acesta ar fi putut fi viața mea, dacă nu aveam maturitatea necesară de a spune NU. Cândva, el a fost un băiat bun, muncitor și mă iubea. M-a cerut de nevastă, dar am simțit că sunt prea tânără, că nu este momentul. Aveam doar 18 ani și nu trăisem nici măcar 1%. Relația s-a sfârșit după un timp. Am suferit și n-am suferit. Mi-a trecut destul de repede… deși, la vreme aceea, credeam că el este alesul. N-a fost! Și bine am făcut că n-am acceptat să mă înham la o viață în doi. M-ar fi ținut pe loc, doar pentru a avea el un rost. Un rost pe care nu i-l puteam oferi eu. Ce întorsături ia viața…

         Întâmplarea a făcut ca de curând să ne revedem… am rămas uimită… străinătatea l-a schimbat… în rău! Nu a rămas din el decât o umbră din ceea ce a fost cândva. Nici înainte n-avea prea multă minte… dar acum… parcă s-a prostit într-un hal fără de hal. N-am realizat eu prea multe, dar el n-a făcut chiar nimic. N-are țeluri, n-are ambiții, n-are vise, nu are pasiuni și nici nu știe ce vrea. Pur și simplu lasă viața să treacă pe lângă el. Degeaba… Își plânge neputința în băutură… el crede că o stăpânește, dar de fapt, băutura îl stăpânește pe el. Ce simt eu acum…?! Milă și dezgust în același timp. Decăderea lui mi-a lăsat un gust amar. Dar o să-mi treacă… și-așa l-am uitat de mult. Nu înțeleg rostul acestei regăsiri… probabil că astfel mă conving, o dată pentru totdeauna, că am luat decizia bună. Dacă aveam în suflet vreun sâmbure minuscul de regret… acum s-a risipit de tot.

          Astăzi eu mă simt liberă, liniștită și aproape împlinită. Mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a dat minte când trebuia, mulțumesc că n-a fost să fie. În rest… viața e frumoasă, oameni buni, și cine-și înneacă amarul în alcool, înseamnă că nu știe să trăiască și să prețuiască viața. Sincer, nimic nu urăsc mai tare decât alcool. Băutura distruge oamenii, îi dezumanizează și le fură orice urmă de demnitate, voință și putere. Tamjă grea cu băutura. Mai bine nu mai bem deloc.  🙂  

Suferința șlefuiește…

La un moment dat am crezut că dragostea nu mai este ce-a fost. Că s-a pierdut, undeva în neant. Că lumea a consumat-o pe toată cu mult înainte să mă nasc eu. Am crezut că este ca un bun consumabil, așa îmi spuneau toți: „până și dragostea se termină la un moment dat”. Și parcă mi-era teamă de ea. Nu vroiam s-o gust, și apoi s-o pierd. Mai ales că toată lumea îmi spunea, parcă voit, ca să mă descurajeze: „dragostea înseamnă suferință”. Și-am ajuns să înțeleg că și iubirea și durerea sunt fețele aceleiași monede. Dar nu puteam să înțeleg de ce. De ce dacă doi oameni se iubesc, de ce mai trebuie și să sufere?! „Pentru că nimic nu-i ușor în viață”. Altă replică care mă îngrozea. De ce nu putea fi viața lină și iubirea fericită?! De ce era nevoie și de obstacole și de încercări?! De ce greu înainte de a fi ușor?!

Și crescând, am ajuns să trec și eu prin viață, la început ca gâsca prin apă, fără să bag ceva la cap. Aveam senzația că în jur nu există altceva decât nedreptate. Până și pe Dumnezeu îl vedeam nedrept. Credeam în El, dar mă întrebam de ce îmi dă mie atâtea și-atâtea necazuri, ghinioane, nedreptăți și suferințe?! Târziu am înțeles că suferința șlefuiește, ea ne face oameni, ea ne deschide ochii, ea ne întărește credința și tot ea ne face să apreciem iubirea. Suferința sapă în noi, scorbolește, caută și găsește mizeria, o scoate afară, o aruncă departe, definitiv. Și înotând numai prin apă sărată sau amară, am dat și eu de apă dulce. Am găsit iubirea, dreptatea, liniștea și împăcarea, probabil că am reușit să le descopăr prin înțelepciunea dobândită prin durere. Fiecare decizie luată cu cap, mă ducea mai aproape de ceva bun. Și în sfârșit, mulțumirea și mândria s-au instalat și ele. Nu, nu mândria aceea, nu trufia, ci satisfacția de sine. Acea satisfacție care te face mândru de propria dezvoltare spirituală. Am bătut la o mie de uși, numai câteva mi-au fost deschise, dar ce-am găsit înauntru a fost mai frumos decât m-am așteptat. Am găsit oameni frumoși, prietenia și iubirea necondiționată. Eheee, și-am iubit și-am fost iubită, și-am pierdut iubirea sau s-a risipit pur și simplu. Dar știți de ce?! Pentru că ei nu au fost gemenii mei, nu erau sufletele mele pereche. El, sufletul meu, jumătatea mea, stă să apară. Probabil că mai am de învățat câteva lecții de viață. Dar știți, viața nu-i deloc amară, e dulce dacă știi pe ce căi s-o iei…

Deschizător de drumuri…

         Barierele sunt întotdeauna greu de trecut, mai ales dacă nu ai fost învățat de mic că se poate. Când în lumea ta nu a existat nimeni care să te încurajeze și care să-ți observe talentele, nimeni care să te-ajute să ți le cultivi și nimeni care să creadă în tine. Dar mai ales, nimeni care să-ți călăuzească pașii și să-ți insufle speranța… este greu. Necruțător de greu… știu, și te cred.

          Dar contrar celor pentru care ești încă invizibil sau doar normal sau chiar banal, te poți îmbrăca în straiele unui deschizător de drumuri. Da, ai citit bine, DESCHIZĂTOR DE DRUMURI. Poți fi primul din familie care face ceva, primul dintre prieteni, primul din lumea mare. Deși te temi, deși calea este mai sinuoasă decât oricare alta și bariera este mult prea greu de trecut, nu degeaba în tine mustește dorința și pasiunea. Le simți mocnind în tine, ca un vulcan în stare latentă, oricând capabil să izbucnească și să scoată afară NU lavă, ci creație. Pasiunea pentru ceva nu este în van, nu o simți în zadar… nu este degeaba pusă acolo de Dumnezeu și a încolțit de-alungul timpului. Nu este fără rost. Este cu un scop. Scopul trebuie înfăptuit și materializat, oricâți ți-ar spune că nu poți sau că este o prostie. Prostia este a celor limitați, a celor care nu văd mai departe de cenușiul prezentului. Șterge cenușiul, descoperă rozul din negură.

          Cultivă-ți talentul, încearcă, luptă și fi primul! Sfidează ADN-ul, sfidează și originile, ignoră-ți neputința care te face să te temi. Poate că aptitudinea și talentul tău, sunt doar ale tale, născute din tine, și nu moștenite din moși strămoși. Deschide tu acea nouă cale și vei fi ținut minte. Categoric da. Începutul e greu, ca orice nou început, schimbarea este și ea dificilă, dar nimic pe lumea asta nu este imposibil. Doar moarte este ireversibilă, dar până și aceasta poate fi depășită.

           Deschide-ți calea! Știi și tu că poți! Este șansa ta! N-o irosi refuzând-ți încercarea!