Să aplaudăm, zic

de la fund...

Te-ai înecat! Ai simțit apa invadându-ți plămânii. Ai încercat să respiri cu disperare. Ai încercat să te apuci cu mâinile-ți obosite de funiile invizibile ale speranței. Sângele ți-a țâșnit pe nas, pe ochi, de sub unghii. Durerea ți-a acaparat tot corpul, iar conștiința… a încetat să mai existe. Inima a încetat să mai bată, iar tu… te-ai abandonat morții. Morții rațiunii. N-ai murit cu adevărat, n-ai ajuns nici în Raiul virtuoșilor, dar nici în Iadul păcătoșilor. Ai ajuns exact acolo unde îți e locul, în Purgatoriu. Acolo ajung masochiștii care nu sunt în stare să se oprească la timp. Acolo ajung cei care iubesc fără a fi iubiți. Acolo ajungi nenorociții care nu se prețuiesc. În Purgatoriul sufocării!

Dar ia partea bună a lucrurilor. Înecul scoate la suprafață toată mizeria din tine. Scoate la suprafață cea mai urâtă variantă a ta. Și după ce reușești să te speli, după ce apa se limpezește iarăși, realizezi că de la fund lucrurile par mai clare și mai limpezi. Ceea ce acum pare moarte, mâine ți-ar putea aduce renașterea. Și încet, încet, durerea se restrânge și se instalează liniștea după furtună. Până și masochiștii reușesc să se ierte pe ei înșiși. Până și masochiștii își găsesc pacea interioară. Până și nenorociții care nu se învață niciodată minte reușesc până la urmă să se agațe de ultimul fir de ață, numit viață.

Mda, după ce te-ai scufundat, tot ce poți să faci este să lupți. Lupți pentru ce? Pentru ca mai târziu să poți redeveni același masochist incurabil incapabil să aleagă potrivit. Eu îi spun masochist idealistului, romanticului incurabil. N-am cum să spun altfel unui specimen de om care are impresia că dragostea dezinteresată, pură, curată, neîncercată încă mai există. Există, dar există numai pentru cei nebântuiți de iubirile apuse. Dar idealistul e idealist și nu o să se lase cu una cu două. O să își dea duhul chinuindu-se să găsească ceea ce nici cei mai virtuoși oameni nu sunt în stare să păstreze.

Să aplaudăm masochiștii, zic. Fără ei am rămâne fără inspirație. Ce inspirație egoistă! Ce sâmbure de amăreală!

În bucăți…

4f8d396fb244b847a8a678fa44a605a1Crezi că te-a rupt în bucăți. Crezi că te-a fărâmat. Crezi că a reușit să zdrobească în tine tot ce era bun și frumos. L-ai iubit cândva. Sau ai iubit-o. Te cred! Sunt convinsă că a fost sufletul tău și ți l-a furat atunci când a plecat. Te-a părăsit dintr-un motiv sau altul. Că a fost el de vină, că ai fost tu de vină, ce mai contează?! S-a terminat și nimic nu va mai aduce în prezent relația trecută. S-a dus, a apus. Nimeni și nimic nu o să ți-l mai poată aduce înapoi.

Dar va veni o zi când te vei reîntrupa, când toate suferințele din trecut se vor vindeca odată pentru totdeauna. O să te îndrăgostești din nou. O să iubești din nou. O să îți oferi sufletul sfărâmat, pe tavă, altcuiva. Și-atunci viața ta o să prindă din nou sens. Simpla lui îmbrățișare, strânsă, și va reuși să îți pună la loc fiecare bucățică sfărâmată de inimă.

Nu mă crezi? Ar trebui s-o faci! Ai încredere că acolo undeva se află un om gata să te iubească așa cum ești, cu bune și cu rele. Dar deschide ochii! Fă-o astfel încât să VEZI. Vezi pe cine ai în jur și dă o șansă omului care se străduiește să fie cu tine. Nu-ți fie teamă de suferință. Nu te teme că vei fi din nou părăsit/ă. Dăruiește-te dacă simți că merită și nu lăsa durerea să preia frâiele vieții tale.

Dă-ți șansa la dragoste, poate fi mai ușor decât îți imaginezi. Vrei să iubești? Vrei să fii iubit? Fă-o pur și simplu, nu te mai gândi la repercursiuni! Trăiește în prezent!

 

Citatul zilei – 25 februarie

20150225_154838

           Fiecare dimineață mi-o încep cu câte un citat. Citatul de astăzi spune așa: „In all the winters of suffering remember that spring always follows.”, de Nicolae Iorga.

        Diminețile mele au alte nuanțe de când mi le încep cu câte un citat motivațional. Mă bucur că am tăria necesară de a nu mă uita la citatul de mâine. Las mâinele să vină, nu mă grăbesc, oricum nu sunt curioasă ce mă așteaptă în viitor. Constat că a început să-mi placă să fiu surprinsă. Lucru pe care nu l-aș fi crezut vreodată. Eram curioasă și nerăbdătoare. Încă mai sunt curioasă, dar dacă forțez „norocul” și aflu dinainte la ce mă voi gândi mâine, atunci mâine ce farmec va mai avea?! Așa că mă astâmpăr!

            Și da, după orice suferință, dacă nu vine fericirea, sigur se așterne liniștea. După ploaie răsare întotdeauna curcubeul. După nor, apare soarele. După durere, se așează alinarea. Oricât ar fi viața de grea, eu întotdeauna sunt pozitivă, știu că mâine va fi mai bine decât astăzi. Nicio durere nu este veșnică și nicio suferință nu rămâne la fel de intensă la infinit. Dacă vrei să îți fie bine, atunci „primăvara” sigur te va atinge. Trebuie doar să speri și să crezi în puterea binelui de mâine. 🙂

Niciodata inapoi

10565134_478302348939898_4873242728417666361_n

         Cred că v-am înnebunit, mereu v-am zis: „Eu nu am decât o singură direcție în viață, ÎNAINTE!”. Pe deoparte v-am spus adevărul, dar v-am și mințit. Mereu merg înainte, dar în dragoste… în dragoste mereu mă întorc din drum sau măcar mă întorc să privesc în urmă, să văd dacă nu cumva cel pe care l-am lăsat în urmă mă vrea înapoi. În dragoste mai fac și compromisuri. Mă cert, dar știu și să-mi cer scuze. Mă despart, dar sunt situații în care mă întorc și mai încerc o dată, de dragul vremurilor apuse. Nici până astăzi nu m-am învățat minte. Niciodată lucrurile reînodat nu mai sunt la fel. Ciorba reîncălzită nu mai are același gust, nu mai este la fel de bună. Dar încerc, decât să regret că nu mi-am mai acordat o șansă, mai bine mă întorc din drum și mai fac o ultimă încercare. Dar știți, niciodată nu duce nicăieri. O dată bruscată sau ruptă o relație, se risipește ca nisipul în vânt, definitiv. Dar suntem oameni și sperăm. Speranța moarte întotdeauna ultima.

        Știți când nu mă întorc niciodată din drum? Când am parte de câte un eșec. Nu mă las îndurerată prea mult timp. Nu trăiesc în trecut și nici cu frica în sân. Nu mă încarc cu durere sau frustrare. Las totul în urmă și merg mai departe, pentru că vreau să fiu fericită și știu că dacă merg înainte, voi avea șansa să descopăr fericirea. În trecut nu mă așteaptă nimic bun, dar în viitor am toate șansele din lume. Așa sunt eu, așa m-a educat mama, așa sunt construită. Nu pot trăi supărată. Nu pot trăi cu frică. Prefer să sufăr și să mă vindec. Nu se poate viață fără vindecare. Rămân cicatricile, dar și cicatricile acele au un scop. Scopul lor nu este durerea, ci învățarea lecției.

       Și da, merg eu încet, uneori in cerc, dar nu merg niciodată înapoi. Așa mi-e bine. Așa evoluez. Așa mă dezvolt. Așa cresc. Așa am toate șansele să fiu iubită și fericită. Și sincer, urăsc oamenii pesimiști și triști care nu fac altceva decât să-și plângă de milă. Aceia nu-și prețuiesc propriile vieți. Nu-și prețuiesc propriile ființe. Nu înțeleg că viața nu este numai roz. Nu înțeleg că suferința șlefuiește și mobilizează. Nu înțeleg că întotdeauna tot răul este spre bine.

        Eu merg înainte! Tu ce direcție ai în viață?

Marmura si sculptor

       auto-sculptura-citat

          Știați? Suntem marmură și sculptori! În noi stă puterea de a ne schimba. Dar niciodată nu o vom face „de bine”. Suferința este cea care șlefuiește adânc, în carne și os, odată pentru totdeauna. Omul se prostește de obicei de prea mult „bine”, devine orb, superficial și incapabil să observe adevăratele valori ale vieții. Dar cuprins în brațele feroce ale durerii, omul cade înlăuntrul său, își conștientizează propria viață, propriile greșeli și deși îl doare, se trezește la realitate, vrând să se schimbe.

      Nu așteptați ajutor din partea oamenilor, singuri reușiți cel mai bine să vă transformați din cărbuni în diamante. Oamenii nu vor înțelege foarte bine prin ce treceți, nu vor ști să vă ofere cele mai bune soluții. Singuri veți găsi salvarea, dar nu înainte de a trece prin pară și foc.

      Nu vă speriați de suferință, să nu credeți că suferința este capăt de drum. Nu, ea este o lecție de viață. O lecție prin care trebuie să treceți ca să deveniți oameni noi, frumoși și buni. Nimeni nu spune că este ușor, dar în viață nu curge numai lapte și miere, avem parte și de pelin. Beți pelinul cu toată ființa, la sfârșit veți simți dulceața vieții.

     Dacă treceți prin suferință, trebuie să știți că la sfârșitul ei veți deveni oameni. 🙂

De ce?

      shutterstock_53672173_1-480x319

       „Prea multă tristețe în jur, prea multă lume neiubită, prea mulți oameni singuri, prea mulți oameni neîmpliniți. De ce o fi așa scumpă la vedere iubirea împărtășită? De ce oamenii se feresc de ea? De ce o ocolesc? De ce nu se aruncă mai des în brațele ei. Ce-i oprește? De ce se țin departe? De ce le este frică? De ce… de ce… de ce?”

       Aceste întrebări și le tot pusese ea în ultimul timp. Iubise un bărbat din toată inima, dar dragostea nu fusese împărtășită. Îi oferise aproape totul… însă degeaba, ei nu erau făcuți unul pentru altul. El era un spirit liber, un cuceritor, un bărbat ce-și împărțea trupul și inima cu mai multe femei. Era infidel într-un cuvânt, iar ea nu putu accepta niciodată acest lucru. Așa că îl părăsi, dar se simțea pustiită, a nimănui. Și o tristețe nemărginită o cuprinse din momentul când decise să spună STOP. Nu era fericită, dar mai nefericită fusese în brațele lui. Momentele lor de iubire fuseseră inimaginabil de frumoase, dar ce folos dacă el le împărțea și cu alte femei?

       Numai gândul că aceleași atingeri, sărutări și șoapte le oferea și altora, o înnebunea. Așa că preferă să iasă din această relație dureroasă. Se lăsă pradă singurătății. În fond îi era mai bine așa, măcar nu se mai simțea trădată. Deși mintea îi zbura tot timpul la el și se gândea adesea oare ce trup firav dezmieardă el în acel moment, încerca din răsputeri să reziste. Obișnuia să își alunga gândurile nefaste cu ajutorul băuturii. Era la un pas de a fi alcoolică. Dar altfel nu ar fi putut rezista. Nu putea face față realității.

       Probabil că mulți ar fi spus despre ea că este slabă. Probabil că era o femeie slabă, dar numai o femeie ca și ea ar fi putut să sufere atât de mult cum o făcea ea. Era perfect conștientă că el nu merita toată această durere și râurile de lacrimi ce curgeau în urma lui. Dar era inevitabil. Spera ca în timp rănile să se cicatrezeze, ochilor să le sece lacrimile și inimii să-i treacă durerea. Dar încă mai avea de așteptat. Încă mai avea de plâns. Încă nu era timpul să-i treacă.

      Nu, el nu era un nemernic și nici ea vreo proastă, pur și simplu nu fuseseră făcuți unul pentru celălalt. Ea îl iertă din prima clipă, dar în același timp realiză că nu ar putea să rămână lângă el vreodată. Știa că el nu avea să se schimbe, cum nici ea nu avea să-și schimbe firea posesivă. Fusese educată în așa fel încât să nu accepte niciodată o relație liberă. Știa că relația numită prieteni cu beneficii este modernă, dar nu era pentru ea. Nu pentru ființa ei. Nu pentru o femeie ca ea, dispusă să iubească o viață întreagă același bărbat.

       Și oricât s-ar fi gândit și-ar fi căutat o soluție și o explicație plauzibilă la tot ce gândea, revenea mereu la același set de întrebări: „De ce o fi așa scumpă la vedere iubirea împărtășită? De ce oamenii se feresc de ea? De ce o ocolesc? De ce nu se aruncă mai des în brațele ei. Ce-i oprește? De ce se țin departe? De ce le este frică? De ce nu iubesc pur și simplu? De ce le trebuie mereu mai mult? De ce… de ce… de ce?”

Urletul gandului…

wpid-02805_hd.jpgUrletul gandului ma omoara… nu-mi da voie sa rationez si nici nu ma lasa sa scriu. As vre sa scriu, dar despre ce? Avalansa de ganduri nu-mi da voie sa astern nicio litera, fie ea stacojie sau neagra. Paginile se incapataneaza sa ramana albe, de parca ar fi mai presus de mine. As vrea sa scriu, dar pentru cine? Nimeni nu-mi asteapta randurile. Nimeni nu-mi urmareste cu jind scrierile. Nimeni nu ma iubeste in taina si nimeni nu-mi cauta printre randuri un mesaj sublim, discret. As vrea sa scriu, dar mi-am pierdut muza. De cand nu mai iubesc, nici inspiratie nu mai am. 

Despre ce sa scriu? Despre iubire? Sunt seaca! Despre ce sa scriu? Despre durere? Nici n-ar avea rost, o cunoaste toata lumea si mi-au luat-o altii inainte si-au descris-o cu mai multa maiestrie. Despre ce sa scriu? Despre speranta? Nu-s o martira, speranta moare ultima, dar nici nu are rost s-o pomenesc, cand de ani de zile m-am lasat in voia ei. Despre ce sa scriu? Despre oameni? M-au dezamagit prea mult, duca-se in voia sortii. Despre ce sa scriu? Despre credinta? Este prea pura, prea sfanta, ca s-o mazgalesc in cuvinte fade. 

Despre ce sa scriu? Despre mine? Sunt nimeni! Cine ar vrea sa stie mai multe despre un nimeni? Nimeni sau poate un alt nimeni. Nimenii nu scriu, nu inspira, nu trezesc si nu respira. Sunt doar umbre ce nu pot aseza in pagini albe, opere de arta…

Mi-a cantat ploaia…

image

      Aseara mi-a cantat ploaia la ureche. Inainte sa adorm, m-am leganat pe ropotul ploii. N-am simtit decat liniste, impacare, frumos si-o stare de bine. Era frig, atat de frig incat am lasat mirosul ploii sa imi intre pe geam. Am deschis fereastra, am lasat tunetele sa m-aline, fulgerele sa-mi lumineze mintea, adierea vantului sa-mi racoreasca trupul si ploaia sa imi cante plansul. De fapt fulgerele nu m-au luminat, ba chiar mi-a scos din minte tot stresul, din suflet toata durerea si mi-a impacat constiinta.
    La un moment dat am iesit afara, nu am gasit nimic romantic in fata blocului, dar mi-am intins mainile din adapostul in care ma aflam si am lasat ploaia sa ma bata pentru cateva minute. Mi-am spalat fata cu racoarea ei. Obrajii imi ardeau. Ploaia ma chema intr-un dans fermecator. Voia sa ma spele in intregime. In galagia ploii era atat de liniste si de bine. Pacea ma invaluia. Eram cu picioarele goale, am pasit prin perdeaua de lacrimi si m-am lasat udata pentru un moment. Era rece, atat de rece incat parea sa ma friga. M-am retras rapid, mi-am spus ca e de-ajuns pentru suflet. Cu talpile murdare am intrat in casa… am lasat in urma mea darele durerilor ce ma apasau. Fereastra inca larg deschisa era boxa mea catre cer.
       M-am suit in pat, m-am invelit cu patura si-am inchis ochii. As fi vrut sa adorm, insa amintirile m-au napadit. S-au imbulzit in mintea mea in valuri. Vedeam in gol moartea, greseala, fericirea si veselia de care am avut parte in viata. Treceam ca intr-un potpuriu de la o amintire la alta. Chipul stins al bunicului, primul sarut, prima noapte, ultima noapte, lucrurile cu care ma rusinez si pe care nu le stie nimeni… amintirile care ma fac fericita, reusitele, esecurile… toate rulau una dupa alta ca intr-un film vechi, dar clar. Am inceput sa tremur, nici eu nu stiu din ce cauza, poate de frig, poate pentru ca imi doream sa opresc totul si sa inabus totul… am inchis geamul. Cantecul ploii ma legana in surdina si vrand sa scap de tot, am inceput sa ma gandesc numai la amintirile fericite, m-am intors in copilarie. Acolo ma refugiez mereu cand vreau sa sting focul. Si-am reusit, m-am imbracat iarasi in pielea mea micuta de copil, m-am gandit la cel mai fericit moment si-am adormit… intr-o pace incredibila…

Misandra…

 0f0c11fe3cd4b4a7aacebdb6b5eea220         Încet, încet, mă transform într-o misandră… de ce? Că mă enervează bărbații! De ce mă enervează? Pentru că bărbatul nu este altceva decât o grijă în plus. Sunt sensibili, nu rezistă la durere, nu-s în stare să-și încălzească o farfurie de mâncare, nu-și pregătesc baia, nu-și strâng hainele, nu-și pun șosetele murdare la coș, nu se trezesc de unii singuri, nu-și fac pachetul pentru job, nu-și iau medicamentele neîntrebați și nu-și fac treburile până nu-i pisezi bine de tot la cap.

       Adevărat că mai sunt și bărbați buni care-și țin nevestele pe palme… dar sunt atât de rari, încât sunt pe cale de dispariție. Eu una, prefer să nu mă mărit decât să îmi iau un bărbat de care să am grijă ca de un copil. În afară că aduce bani în casă și își face ”treaba” conjugală la timp sau la nevoie, în rest, nu sunt buni de nimic. Să mă ierte Dumnezeu, dar pentru o partidă de amor chiar nu este nevoie să-i spăl hainele, să-i calc rufele, să-i gătesc și să-l scarpin pe „spinare”. Chiar nu-i nevoie să mă sacrific atât. Mai bine stau cu cracii în sus în pat, mănânc mâncare de văduve (cartifi prăjiți și salată), mă duc din când în când „la om” și în rest nu am nicio bătaie de cap.

        Dacă mă întrebați pe mine ce fel de bărbat mi-aș dori… ați rămâne cruciți… cred că un astfel de bărbat nu există, nu s-a născut sau specia lui a apus de mult. Îmi plac bărbații puternici, capabili, rezistenți, grijulii, protectori, implicați și mereu dornici să-și ajute jumătatea. Îmi plac bărbații care nu se sfiesc să spele vasele, care își ajută femeile la gătit, care își întreabă consoartele ce fac, cum se simt, ce supărări au; îmi plac bărbații care știu să umble la o mașină de spălat, care schimbă scutecele bebelușilor și care nu strâmbă din nas când este nevoie să facă o treabă care nu le face plăcere. Îmi plac bărbații bărbați… care înfruntă orice obstacol cu curaj, care sunt în stare să ia asupra lor orice grijă și care se aruncă în mijlocul problemele fără să se întrebe „de ce mie?”.

        Așa că… prefer să nu mă mărit, prefer să rămân singură, dar liniștită. Și chiar dacă este o dovadă de lașitate din partea mea, chiar nu am puterea necesară de a reeduca un bărbat, de a încerca să îi schimb comportamentul haotic și de a-l îmbărbăta. Nu vreau să fac reeducare acolo unde mamele lor au dat greș. Sunt băieți/bărbați care toată viața lor au stat după fustele mamelor lor, care au fost protejați de acestea și de cea mai mică urmă de durere. Nu vreau să am de-a face cu „băiatul mamei”, bărbatul acela răsfățat care îi va spune mamei ce țâță a supt și ce așternut a mai rupt. N-am chef să-mi bat capul și NU vreau să cresc un bărbat ca și cum ar fi copil. Greșesc? Nu-i nimic, mă descurc și singură! 🙂

Suferința șlefuiește…

La un moment dat am crezut că dragostea nu mai este ce-a fost. Că s-a pierdut, undeva în neant. Că lumea a consumat-o pe toată cu mult înainte să mă nasc eu. Am crezut că este ca un bun consumabil, așa îmi spuneau toți: „până și dragostea se termină la un moment dat”. Și parcă mi-era teamă de ea. Nu vroiam s-o gust, și apoi s-o pierd. Mai ales că toată lumea îmi spunea, parcă voit, ca să mă descurajeze: „dragostea înseamnă suferință”. Și-am ajuns să înțeleg că și iubirea și durerea sunt fețele aceleiași monede. Dar nu puteam să înțeleg de ce. De ce dacă doi oameni se iubesc, de ce mai trebuie și să sufere?! „Pentru că nimic nu-i ușor în viață”. Altă replică care mă îngrozea. De ce nu putea fi viața lină și iubirea fericită?! De ce era nevoie și de obstacole și de încercări?! De ce greu înainte de a fi ușor?!

Și crescând, am ajuns să trec și eu prin viață, la început ca gâsca prin apă, fără să bag ceva la cap. Aveam senzația că în jur nu există altceva decât nedreptate. Până și pe Dumnezeu îl vedeam nedrept. Credeam în El, dar mă întrebam de ce îmi dă mie atâtea și-atâtea necazuri, ghinioane, nedreptăți și suferințe?! Târziu am înțeles că suferința șlefuiește, ea ne face oameni, ea ne deschide ochii, ea ne întărește credința și tot ea ne face să apreciem iubirea. Suferința sapă în noi, scorbolește, caută și găsește mizeria, o scoate afară, o aruncă departe, definitiv. Și înotând numai prin apă sărată sau amară, am dat și eu de apă dulce. Am găsit iubirea, dreptatea, liniștea și împăcarea, probabil că am reușit să le descopăr prin înțelepciunea dobândită prin durere. Fiecare decizie luată cu cap, mă ducea mai aproape de ceva bun. Și în sfârșit, mulțumirea și mândria s-au instalat și ele. Nu, nu mândria aceea, nu trufia, ci satisfacția de sine. Acea satisfacție care te face mândru de propria dezvoltare spirituală. Am bătut la o mie de uși, numai câteva mi-au fost deschise, dar ce-am găsit înauntru a fost mai frumos decât m-am așteptat. Am găsit oameni frumoși, prietenia și iubirea necondiționată. Eheee, și-am iubit și-am fost iubită, și-am pierdut iubirea sau s-a risipit pur și simplu. Dar știți de ce?! Pentru că ei nu au fost gemenii mei, nu erau sufletele mele pereche. El, sufletul meu, jumătatea mea, stă să apară. Probabil că mai am de învățat câteva lecții de viață. Dar știți, viața nu-i deloc amară, e dulce dacă știi pe ce căi s-o iei…