Am gresit? N-am gresit!

       Gresit

       Mi s-a întâmplat de o grămadă de ori să greșesc fără să îmi dau seama sau fără să vreau. Se întâmplă… și de fiecare dată mă amărăsc știind că nu am vrut. Înainte obișnuiam să explic, să încerc totul pentru ca celălalt să înțeleagă. Dar e atât de frustrant, de dureros și de obositor, încât am renunțat la a mai convinge pe cineva de ceva.

        Până la urmă, așa cum spune și mesajul fotografiei, cine te cunoaște și te iubește, te va înțelege fără să îi explici, te va ierta fără să îi ceri iertare, va accepta situația fără să ceară o mie de explicații. Numai prietenii adevărați iartă micile gafe, numai persoanele iubite îți înțeleg și-ți acceptă momentele de scăpare. În rest nimeni.

        Am obosit să tot arat lumii cine sunt și cum sunt… până la urmă, sunt o tipă transparentă și ușor de citit, ca o carte deschisă. Am momente când mă înfurii, când spun vorbe la supărare, când mă necăjesc și fac mai urât ca un copil de 3 ani, care își dorește o anumită jucărie… dar am un suflet bun și nu apelez niciodată la nedreptate. Ce rost mai are să conving pe cineva de ceva? Renunț! Renunț la omul care nu mă înțelege, care îmi caută tot timpul nod îmi papură. Renunț la cel care vrea să-mi știe mereu motivele. Renunț la cel căruia trebuie să îi explic fiecare pas al meu. Dacă nu mă înțelege, înseamnă că nu mă iubește sau nu suntem pe aceeași lungime de undă. Și-atunci, ce rost mai are? Niciunul!

       Într-adevăr am făcut multe greșeli de-a lungul vieții. Unii oameni i-am pierdut definitiv, cu alții continui să merg prin viață ca și până acum. Îmi pare rău de cei pe care i-am pierdut, uneori le duc dorul, DAR, este mai bine așa. Mai bine așa decât cu mintea mereu în priză, decât cu sufletul încolțit… decât plină de grijă și de teamă că acel om se va supăra și îmi va întoarce spatele.

        Plecați, fraților, plecați dacă sunt prea mult decât puteți duce. Nu vă reține nimeni lângă mine. Nu mă mai obosesc nici să explic, nici să dovedesc contrariul. Luați-mă așa cum sunt. Dacă percepția voastră despre mine este una corectă, înseamnă cu nu trebuie să aveți regrete. Nu vă gândiți la mine, gândiți-vă la voi. Pentru mine este și un test. Test numit GREȘEALA. Dacă nu sunteți în stare să îi faceți față, atunci vă spun la revedere. Decât să mă ascund, să am grijă ce vorbesc, să mă prefac și să-mi fie mereu teamă că X își va schimba părerea, mai bine să plece. Mai bine singură decât înconjurată de oameni lângă care nu pot să fiu EU. Nu pot trăi mereu chinuită de măști. Sunt om, mai greșesc, mai spun lucruri negândite… cine nu face asta?! Cine este atât de vertebral încât să nu greșească? Cred că nimeni.

        Oricum ar fi, lângă un prieten adevărat nu trebuie să te temi niciodată că vei greși. Dacă ți-e prieten, te va înțelege și te va ierta, acceptându-te cu aceeași dragoste. Și chiar dacă te ceartă, o face spre binele tău, nu pentru a se arăta superior. Accept critica, dar nu accept batjocura și marginalizarea. Așa sunt eu…

Tăcerea…

   Tăcerea este arma omului puternic. Doar o persoană cu o stăpânire de sine extraordinară şi care îşi gestioneză de minune sentimentele şi pornirile poate adopta o atitudine tăcută. Nu este uşor să fii puternic, te solicită din toate punctele de vedere, aşa că, este de admirat.

               Eu personal la cât sunt de temperamentală, nimic nu urăsc mai tare decât tăcerea. Nu face decât să adâncescă conflictul, să implementeze o stare de nelinişte, de confuzie, de nesiguranţă şi de derută.

              Tăcerea mai însemnă supunere din parte celui persecutat. Atunci cănd cineva superior îţi anulează complet identitatea, singurul atuu de apărare este să taci. Să iei o atitudine obedientă care te-ar salva de la un conflict mult mai mare. Cel mai bun exemplu sunt copii certaţi de părinţi, sau angajatul mustrat de angajator… nu puţine sunt cazurile în care angajatul pleacă capul şi preferă să păstreze tăcerea în faţa unei situaţii ostile. Un alt exemplu nefericit este regăsit în Sindromul Stockholm, în care victima alege să se adapteze situaţiei, să simpatizeze cu agresorul, să devină hipervigilentă la nevoile răpitorului şi să tacă atunci când agresorul ar putea deveni violent, ba chiar să îi facă pe plac. Acesta ar fi felul victimei de a supravieţuii unei astfel de conjuncturi şi de a-şi păstra viaţa.

              Într-un cuplu, în situaţie de conflict, de ceartă sau de neînţelegere, tăcerea aduce cu sine şi o pedeapsă în care cel rănit preferă să îşi ignore partenerul decât să discute cu el, să clarifice situaţia şi să se ajungă la un punct comun. Ignorarea unui conflict nu înseamnă şi rezolvarea lui. Mai grav este când te prefaci că nu s-a întâmplat ceva, sau că nu ştii ceva şi faci abstracţie în mod deliberat.

            Comunicarea este cheia succesului într-un parteneriat, indiferent de ce fel, că este vorba de afaceri, de o căsnicie sau de o prietenie… să ignori nu înseamnă să rezolvi.

Este frustrant când te loveşti de un zid mut în care orice ai face sau ai spune nu vei primi răspuns. Incertitudinea omoară tot, încrederea, iubirea, sinceritatea. De teama ignorării celuilalt ajungi de multe ori să minţi, să spui doar ceea ce vrea să audă el sau ea… iar astfel, te pierzi pe tine ca persoană, nu mai eşti tu, creezi un caracter prefăcut pe placul lui sau ei şi nu mai iei în seamă adevăratul motiv din cauza căruia s-a ajuns la o atât de adâncă tăcere. Iar dacă nu poţi să fii tu, alături de celălalt, ce rost mai are să te complici, să te forţezi, dacă oricum nu este de acord şi nu îi place felul tău de a fi şi foloseşte tăcerea ca o pedeapsă.

                 Indiferenţa doare cel mai tare, asta se ştie de când lumea şi pămăntul. Aşa că dragii mei, dacă vă loviţi de o stană de piatră care nu vă răspunde sentimentelor voastre şi vă tratează cu dispreţ sau doar indiferenţă, ce rost mai are să lupţi?! Înseamnă că acea persoană nu este pentru tine, că nu îţi este harăzită… şi că Dumnezeu îţi pregăteşte ceva mult mai bun.  Decât să stai într-o relaţie defectuoasă în care nu eşti apreciat sau nu ţi se dă atenţie sau eşti tratat cu tăcere, mai bine te eliberezi şi-l eliberezi şi pe celălalt de un stres. Şi mergi înainte, îţi cauţi drumul şi persoana pentru care eşti făcut.

Tăcerea este ca o coloană şubredă care te anunţă că lucrurile nu vor funcţiona, riscănd să se surpe sub greutatea ta.

                  Cea mai dureroasă tăcere cred că este atunci când greşeşti şi nu ai ce spune, nu te poţi apăra pentru că eşi vinovat. Nu poţi riposta şi eşti nevoit să îţi accepţi vina şi să accepţi că ai stricat totul. Iar vasul, odată spart, nimic nu îl mai poate readuce la starea iniţială. Este foarte frustrant când vrei să îţi răscumperi greşeala dar nu ai cum, că ai rănit acea persoană pănă în cele mai adânci profunzimi şi te loveşti de o mare de tăcere. Pur şi simplu nu eşti ascultat… şi nu poţi face nimic, pentru că eşti vinovat. Cred că aici, persoanele au nevoie de timp să îşi vindece rănile, să asimileze situaţia aşa cum este ea în realitate. Şi dacă are loc o reconciliere favorbilă pentru amândoi este bine, dacă nu… atunci mergi mai departe.

Tăcerea nu înseamnă linişte, este doar nelinişte…

Dacă taci când nu ai nimic de spus, atunci… redă-i libertatea celuilalt, spune-i că nu vă mai leagă niciun numitor comun şi că totul este în zadar.

Tăcerea aduce după sine şi suferinţă, te macină atitudinea taciturnă a cuiva, te simţi prins într-o incertitudine care nu te lasă să decizi nimic… ţi-e teamă să te rupi, dar totdată e chinuitor şi să rămâi, să speri că tăcerea o să se risipească.

Prefer să primesc două palme şi să fiu certată, sau jignită, sau mustrată aspru decât să fiu tratată cu indiferenţă şi muţenie. Îmi place să îmi rezolv problemele prin comunicare, să lucrez acolo unde este un defect sau o greşeală, să lupt şi să înving decât să mi se frângă aripile prin indiferenţă totală… dar fiecare simte şi acţioneză diferit.

                Dragii mei gândiţi-vă bine când vreţi să condamnaţi pe cineva prin tăcerea dumneavoastră pentru că îi umpleţi sufletul de resentimente, de frustrări şi de nelinişte. Vina îl va apăsa şi îl va face să aibă mult prea multe regrete, iar prin natura omului de a se întoarce la latura divină, va căuta iertare. Iar sufletul lui nu îşi va recăpăta liniştea pănă nu îşi va răscumpăra greşeala. Iartă ca să fii iertat şi comunică ca să rezolvi conflictul… altfel traumele se adună, vor fi înăbuşite, ce-i drept, dar ele vor ieşi la iveală şi vor riposta ca nişte monştrii, mai devreme sau mai târziu.

 

 

 

                    Articol scris de Gheorghe Alina