Rigor Mortis…

Atunci când plămânii nu vor mai sintetiza, 
Atunci când trupul va fi secătuit de viaţă şi de vlagă… 
Atunci când inima nu va mai pulsa sânge şi iubire… 
Atunci când viermii se vor înfrupta din el… 
Şi-mi vor mânca fiecare vis neîmplinit,
Fiecare speranţă şi bucurie apusă…
Cei ce mă iubesc mă vor aranja frumos,
În giulgiu-mi de om obişnuit…
Şi mă vor aşeza în cutia mea din lemn de stejar,
Şi voi auzi fiecare lacrimă, fiecare bocet,
Şi voi simţi fiecare mângâiere pe obraz,
Iar oamenii vor emana durere şi iubire,
Şi-mi vor şopti regretele, poate chiar mă vor certa.

Abia atunci voi realiza că am lăsat o dâră-n urmă…
Din pământ mă trag, în pământ mă voi întoarce.
Iar pământul ăsta îmi va fi pentru un timp loc de veci,
În starea mea letargică voi aştepta să mă topesc.
Cândva trupul meu era cald şi parfumat,
Fin şi dulce, suav şi lasciv,
Acum e tare, rece, vitreg şi greu, trage a pământ.
Până şi mirosul lui devine înecăcios şi dur…
Întâi vor dispărea ploapele care mi-au învelit ochii,
Ochii care au radiat de bucurie,
Şi au privit atâtea lucruri şi oameni frumoşi…
Şi-odată dezveliţi, ei vor dezvălui privirea goală ca de sticlă,
Lipsiţi de emoţie şi de sclipire vor dispărea şi ei…
Apoi se vor evapora şi buzele,
Buzele mele care au rostit atâtor persoane Te iubesc,
Şi-au grăit cuvinte mari, uneori chiar dureroase,
Au fost şi rele, nimicitoare, dar acum îşi primesc răsplata.
Iar pielea mea va dispărea de la degete,
Degetele lungi şi slabe vor deveni numai os,
Obrajii cândva de culoarea piersicii acum se vor putrezi,
Vor prinde o culoare pală, verde, seacă, de măr rânced,
Se vor usca încet, încet cu toatele,
Şi vor lăsa în urmă doar un morman de oase albe,
Albe şi murdare şi nişte viermi sătui de carnea mea stricată,
Care vor aştepta alt trup din care să se sature.
Abia atunci existenţa mea fadă va înceta,
Dar mă aşteaptă o nouă lume, sper din tot sufletul.
Sper ca Edenul să mă cuprindă, iar eu să îl îmbrăţişez,
Într-o îmbrăţişare caldă şi prietenoasă,
Şi-acolo fericită să-mi amintesc c-am existat cândva.