Motivațional…

       Și uite așa constat că lumea s-a săturat de filosofie, de idei motivaționale și de sfaturi constructive. Adevărul este că la dat sfaturi suntem ași, dar la urmat sfaturi suntem vai de noi. Cu toate acestea, lumea s-a săturat de ele, de toate dulcegăriile ce par a fi fără rost. De ideile astea vândute și băgate pe gât gratis, despre cum să-ți transformi viața mizeră, într-una „belea”. 🙂 

      Și blogul meu se vrea a fi unul motivațional. Dar nu-mi iese. În cea mai mare parte, prin ceea ce scriu, mă consolez chiar pe mine. Simt ceva și mă încurajez singură. Dacă dă rezultate?! Dă! Pe mine mă ajută. Mă eliberez și parcă mă simt mai bine. 🙂  Credeți sau nu, și scrisul este o terapie. Dar când mă uit în urmă și văd toate inepțiile pe care le-am scris, parcă mă bufnește râsu-plânsul. 🙂  Uneori mă mir, alteori mă crucesc, dar de cele mai multe ori mă amuz. Îmi vine să râd de trăirile care m-au inspirat. Că de, nu-i lucru ușor să fii așa nebun cum sunt eu. Azi sunt veselă, mâine sunt tristă, poimâine apatică, răspoimânine indiferentă și tot așa. Nu-i ușor să fii schizofrenic fără acte. 🙂 

      Și da, și eu scriu chestii motivaționale, îmi place să cred că mai ajung la mine pe blog rătăciți în căutarea rețetei minune. Rătăciți, debusolați, oameni triști, persoane abătute, și vreau să îi ajut prin ceea ce scriu. Pe lângă mailurile cu colaborări, mai primesc și mailuri de mulțumire. Deși pare curios, din când în când oamenii îmi scriu și-mi mulțumesc spunându-mi că i-am ajutat, că i-am făcut să vadă altfel lucrurile, viața… propria soartă. Aceste mailuri sunt extrem de prețioase pentru mine. Pentru că deși nu-și fac simțită prezența pe blog, nu dau like și nu comentează, îmi scriu direc și-mi spun că i-am ajutat. Mă bucur că o pot face și mă bucur că nu scriu degeaba, numai pentru mine. În fond asta era ideea acestui blog.

        Deși m-am îndepărtat mult de esența blogului, încerc pe cât posibil să nu renunț la plăcerea de a-mi scrie gândurile și percepția despre viață. Deși uneori par cuvinte goale și idei fără sens, eu cred în ele și scriindu-le mă ajută. Și nu numai pe mine! Așa că lumea „normală” s-o fi săturat de articolele motivaționale care apar peste tot ca ciupercile după ploaie, însă cei ca mine, cu trăiri diverse, încercați de tot felul de probleme, își găsesc alinarea în aceste idei. Goale sau pline. Fiecare vede și crede ce vrea.

       Așa că dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu. 🙂 

Jocurile Foamei

2

Uitasem să vă spun, am terminat de citit acum vreo două săptămâni trilogia „Jocurile Foamei” de Suzanne Collins și am văzut și cele 2 filme apărute până în prezent. Ce să spun, vă recomand aceste cărți, iar filmele după ce citiți cărțile! De ce?! Pentru că la început, filmele ar părea o nebunie dacă nu ești familiarizat cu povestea. Cred că există cele mai mici diferențe între cărți și filme, dintre toate poveștile citite și văzute de mine, iar filmele nu fac altceva decât să întregească imaginile formate din lectura cărților.

Mi-au plăcut cărțile teeeribil de mult, mult de tot. Întreaga poveste este extrem de bine gândită și foarte captivantă. Cărțile sunt dinamice, pline de suspans, pline de acțiune, cu intrigi bine conturate, pline de întâmplări neașteptate, întorsături bruște menite să facă firul epic și mai savuros, iar deznodământul surprinzător. Cărțile sunt mult mai bune decât filmele, în primul rând personajele sunt construite mult mai frumos, atât fizic cât și psihic și sufletește; apoi, misterul care învăluie fiecare capitol, fiecare rând și fiecare întâmplare, este mult mai mare și mai accentuat. Consider că regizorul filmelor a făcut tot ce a putut, a surprins esența, oarecum, însă cărțile sunt o adevărată capodoperă.

Vă spun sincer, dacă nu aș fi citit cărțile înainte, filmele nu cred că mi-ar fi plăcut, nu cred că aș fi trecut de prima jumătate a primului film. În primul rând pentru că ritualul dinaintea Jocurilor Foamei este relatat pe repede înainte și cam alambicat. Te întrebi, de ce?! Filmul nu redă scopul ritualului dinaintea Jocurilor, nu ne face să înțelegem cultura celor din Capitoliu. M-aș fi întrebat, de ce peruci, de ce culori pestrițe, de ce haine extravagante?! Când în afara Capitoliului era o sărăcie lucie. Cărțile explică aceste detalii, filmele nu. În cărți lupta din inima sălbăticiei este relatată apoteotic, în filme… lasă puțin de dorit, mi-ar fi plăcut să se insiste mai mult pe talentele excepționale ale frumoasei Katniss. Iar Peeta, e cam prea nevolnic în filme, l-aș fi vrut mai activ, mai expresiv, mai complex, așa cum este în cărți.

Sunt diferențe dar și anumite completări minore între cărți și filme, cu toate acestea eu vă recomand cărțile din tot sufletul. Cred că este povestea care m-a impresionat cel mai mult în ultimii ani. Cineva spunea că „Jocurile Foamei” sunt genul de cărți pe care le citesc coafezele. Ei bine nu este așa, chiar sunt niște cărți de la care avem multe de învățat. Prin Jocurile Foamei înțelegem ce înseamnă altruismul, lupta pentru supraviețuire, noțiunea de suflet și viață, libertatea, speranța, iubirea, sacrificiul, supraviețuirea, pericolul, și adevărata esență a vieții. Toate acestea le găsiți și le puteți învăța din cărțile „Jocurile Foamei”. Aceste cărți instigă la gândire, la prețuirea vieții și a oamenilor pe care îi iubim.

            Să vă spun povestea Jocurilor Foamei?! Cred că nu are rost, vă sfătuiesc să cumpărați cărțile, le găsiți la reducere într-o mulțime de librării online, sau dacă totuși nu puteți să le cumpărați, le găsiți pe Scribd, gratuit. Aștept părerile voastre după ce citiți cărțile și vedeți filmele, merită. Lectură plăcută!