Facebook down

        În ultimul timp a picat Facebook-ul din ce în ce mai des. Este deja a doua oară într-o săptămână, parcă așa am sesizat. Când pică Facebook-ul mă apucă spumele, îmi vine să-mi șterg contul. Dar iau și partea bună a lucrurilor, când pică Facebook-ul obișnuiesc să mai vorbesc și eu cu familia mea, cu cei din casă, obișnuiesc să-mi iau o pauză în care îmi odihnesc ochii. Adevărul este că mă dor puțin ochii de la „felinarul ăsta cu litere”… dar oricât m-ar durea capul sau ochii, căderea Facebook-ul mă lasă să scriu. Așa, dacă merge Facebook-ul, mai scriu un rând, mă mai uit cine mișcă pe rețea; mai scriu o frază, mai mă uit cine e online; mai termin un articol, mă mai joc un Candy Crush… și tot așa. Cum naiba să am spor, când Facebook-ul mi-a intrat în sânge. Mă întreb ce fac oamenii care muncesc la birou? Ce fac cei care au un laptop pe mână și totuși n-au voie să intre pe rețelele de socializare de la job? Bănuiesc că-și verifică noutățile de pe telefon. Mi-e greu să cred că poate sta cineva deconectat de Facebook zile în șir.

Is-Facebook-Down

       Mi-ar plăcea să bântui din casă în casă când pică Facebook-ul, să văd ce face lumea „normală” când principala rețea de socializare decide să se odihnească. Deja îmi imaginez tinerii însurăței cum se giugiulesc, pe adolescenți îi văd trântind și bușind, pierduți pe vecie într-o lume pe care nu o cunosc; părinții decid să-și scoată copii la plimbare, iar bunicii se așează la masă de scris, se decid să aștearnă pe o hârtie normală, încă o bucățică din viața lor. Ca să fiu sinceră, cred că viața ar fi mult mai ușoară și mai frumoasă fără Facebook și fără internet. Cred că am învăța să fim mai mult oameni, am renunța la măști și aparențe.

     Știți reclama cu văcuța mov de la Milka? E, cred că așa ar arăta lumea fără Facebook, o forță mai presus de rațiune ne-ar îndemna să ne iubim mai mult, să ne reapropiem de oamenii dragi, să învățăm să avem din nou încredere totală în ei și sigur viața ne-ar părea mult mai frumoasă. Deși apreciez extrem de mult prezentul pe care îl trăiesc și iubesc tehnologia și tot ce mi-a adus ea bun în viață, trebuie să recunosc că mi-ar fi plăcut să trăiesc undeva prin anii ’70-’80. Când mă uit la filmul „Liceenii” mi se pare că urmăresc o lume fascinantă. La vremea aceea totul părea mai simplu, mai ușor și mai frumos. Oamenii chiar se iubeau și legau niște relații strânse, uneori pentru toată viața. Acum… ce vedem în jur? Virtual, măști și efemer… bineînțeles că dragostea încă există, dar este atât de rară și de scumpă, încât a devenit cea mai valoroasă valută.

        Acum aștept să pice iar Facebook-ul, am de gând să fac ceva exteraordinar… ce, nici eu nu știu. Dar sunt creativă, îmi va veni mie o idee trăznet. 🙂

Exteriorizarea…

        Am observat un fapt: Lumea chiar se exteriorizează pe Facebook, chiar își spun ofurile și mărturisesc sentimentele care-i încearcă. Pe de o parte este bine, să ții o supărare numai pentru tine, îți îmbolnăvește spiritul, dar și psihicul. Însă mă întreb, de ce n-o fac și-n realitate?! De ce virtualul dă curaj, iar realitatea îl fură?! De ce virtualul și realul sunt două lumi paralele, când de fapt ar trebui împletite… iar noi, să ne exteriorizăm și-n viața de zi cu zi, chiar dacă sună ciudat.

       De ce o fi atât de greu să recunoști: mă simt singur/ă, îmi vine să plâng, sunt trist/ă, sunt necăjit/ă, sau din contră, sunt bucuros/oasă, sunt fericit/ă, mă simt împlinit/ă, sunt așa cum sunt…?!

        Din răspunsurile primite tot pe Facebook, am aflat că la baza înfrânării din realitate stă FRICA! Frica de marginalizare, frica de stigmatizare, frica de batjocură, frica de a fi arătat cu degetul și așa mai departe. Ideea este următoarea: este bine să recunoști, nu neapărat să strigi în gura mare. Este de ajuns să spui prietenilor apropiați prin ceea ce treci.

        Până la urmă recunoașterea propriilor trăiri este și un prim pas către acceptarea și rezolvarea propriilor probleme. În primul rând te accepți pe tine așa cum ești. Poate uneori ușor nebun, poate uneori prea emotiv, poate prea schimbător. Dar mărturisindu-ți trăirile vei afla și cauza lor. Ești trist/ă, dar de ce?! De unde vine această tristețe?! Care este sâmburele acestui sentiment?! Îți dai seama care este problema și vei începe să lucrezi în combaterea tristeții și în plus, te vor ajuta și prietenii tăi.

       Dar dacă ții numai pentru tine ceea ce trăiești, mai ales durerea, vor exista mereu episoade care te vor ajunge din urmă și te vor copleși. Frecvent tristețea sau singurătatea își vor face simțită prezența și te vor face să suferi. Poate că dacă spui prietenilor tăi prin ce treci, ei îți vor fi mai mult alături, te vor sprijini și te vor ajuta să depășești lucrurile prin care treci.

        Cu toții ne văităm că lumea este falsă, că poartă măști. Dar ce ne mai mirăm când și noi înșine purtăm măști de teama că vom fi descoperiți. Iar descoperirea făcută ne poate face să ne simțim goi, vulnerabili, unori chiar la mâna altora. Dar lumea nu este chiar atât de rea. Lumea este atât de înfometată de sinceritate încât orice exces de recunoaștere a ceva, îi va face să te privească cu mai multă admirație. Până la urmă nu suntem plămădiți numai din lapte și miere, cu toții suntem triști, singuri, supărați, înfricoșați de ceva, la un moment dat al vieții. Deci nu este nimic wow să recunoști că ești om și că suferi.

       Eu încurajez exteriorizarea pe toate căile. Până la urmă așa vom învăța să fim sinceri, să recunoaștem și să ne recunoaștem, și până la urmă, să ne iubim așa cum suntem, fără aparențe. Nu poți pretinde iubire, când tu îi arați celuilalt numai ce vrei tu să știe. Nu poți pretinde sinceritate, când tu ai propriile secrete și temeri. Nu poți pretinde firescul, când ție îți plac ascunzișurile nefirești.

        Să fim mai sinceri, zic! 🙂