Probleme…

           Ce-ar fi să vorbim despre probleme? Câți dintre noi sunt în stare să-și recunoască propriile probleme?! Puțini își recunosc lor problemele, cu atât mai puțin celor din jur, apropiaților, oamenilor de încredere. Cu toții avem probleme, unii mai mari, alții mai mici, dar cel mai important este faptul cum le facem față, cum le depășim și ceea ce învățăm din acele probleme. Fiecare piedică a soarte este și o lecție de viață, nimic în viața asta nu este întâmplător. Nu există coincidențe, așa cum nu există nici nedreptate din partea lui Dumnezeu. Sper să nu ajung vreodată să mă întreb „De ce?”, „De ce eu?”, sper să nu mă simt niciodată atât de „pedepsită”. Ceea ce mi se întâmplă mie, sunt în stare să înfrunt totul. Punctul meu sensibil sunt apropiații mei. Cu moarte celor dragi mi-ar fi greu să mă împac. Dar cu toate acestea, tot ce pățesc eu, nu este niciodată de netrecut. Sunt un om mult încercat de soartă, mi s-a întins viața, sănătatea și spiritul, la maxim. Cu toate acestea, am avut mereu puterea să trec peste ele, să le depășesc, să învăț câte ceva. Nu mi-a fost ușor, nu sunt atotștiutoare, însă, nu am avut încotro, spritul de conservare m-a îndemnat să îmi doresc să-mi revin, să îmi doresc să lupt și să răzbesc.

         Orice, dar absolut totul, în viața aceasta se poate trece. Nu există limite atunci când îți dorești ceva cu adevărat. Adevărat că la început se instalează supărarea, revolta, negarea, dar apoi intervine acceptarea, mobilizarea și acționarea. Suntem oameni și trebuie să învățăm să ne adaptăm, indiferent de problemă sau obstacol. Poate că ni s-a trântit ușa în nas, dar sigur există undeva un ochi de geam prin care să ne putem strecura. Trebuie să existe o portiță, un drum, poate ocolit, dar care duce în acel loc pe care ni-l dorim. Știți, mintea este capabilă să găsească soluții nebănuite. În momentul când ne lovește o problemă, avem la dispoziție timp berechet să ne gândim și să găsim cea mai bună abordare, cel mi bun mijloc de a ne a atinge scopul.

         Se spune că scopul scuză mijloacele. Uneori așa este, însă, nu într-atât de mult încât să îi îngrădim și pe ceilalți, încât să le luăm altora ceva, numai ca să avem noi. Toți luptăm pentru ceva, toți căutăm să răzbim și toți avem probleme, dar modalitatea de rezolvare este unică, de la om la om. Problemele ne scot la iveală adevărata uminitate, problemele și suferința ne șlefuiesc, smulg din noi stricăciunile și ne lasă mai buni și mai curați, mai apți pentru viață.

         Nu există soartă fără probleme, la un moment dat tuturor ne vine rândul, cu toții suntem puși la încercare. Oricât ar fi de greu, totul este cu un rost. Trebuie să trecem prin toate ca să înțelegem adevărata valoare a vieții și a lucrurilor importante. Iubirea este importantă, familia, sănătatea, susținerea celorlalți, prietenii… restul sunt de prisos sau mijloace. Atât.

           Nu vă temeți de probleme, nu vă temeți că veți fi loviți, le veți înfrunta, trebuie, și ar fi bine să o faceți. Nu este o opțiune să rămâneți la pământ. Există soluții, important este să le vedem și să le dăm curs. Probleme, încercări… ale vieții valuri…

Sinuciderea

          Moartea unui om este întotdeauna tristă. Însă sinuciderea este o profanare a unui spirit sacru, o atrocitate, o tragedie aproape de neuitat. Nu este un gest de lașitate, nici de curaj, este un gest de indiferență față de viață. Cine își ia zilele, își abandonează viața, își ucide frumosul și spiritul. Își nimicește nu doar trupul, ci și divinitatea din sine. Tot ce-a făcut până atunci este anulat într-un singur act, al sinuciderii. Să-ți faci ție asta, e ca și cum l-ai renega pe Dumnezeu, ca și cum te-ai lepăda de propria familie. Apogeul egoismului este sinuciderea. Acest egoist care alege să se sinucidă împovărează o mulțime de oameni, îi distruge sentimental, îi marchează, îi torturează. Degeaba plângi un om care s-a sinucis, lui nu i-a păsat de tine, mintea sa întunecată nu dorea decât să-și distrugă propria viață și familie. Poate că nu familia era cea vizată, însă inevitabil ea este de atinsă de o durere nemărginită. Și fiecare zi după actul sinuciderii este însoțită numai de întrebări fără răspuns, de regret, de sentimente de vinovăție. Pentru că cel ce rămâne în urmă, se va culpabiliza mereu, va crede că dacă ar fi fost mai atent ar fi putut salva viața acelui nefericit care a ales să recurgă la acest gest extrem.

inger-trist

           Sinuciderea în sine este împotriva firii, împotriva tuturor legilor religioase și umane. Nimeni nu are dreptul să își facă asta și nimeni nu merită să sufere după un astfel de nelegiuit. Atenția, dragostea, rugămințile, afecțiunea, toate sunt de prisos când omul nu mai vrea să trăiască. Să capitulezi în acest fel este ca și cum te-ai fi născut degeaba, că și cum nașterea ta a fost de prisos, în van. Cu toții avem o anumită misiune, cu toții am fost născuți cu un scop, nu facem umbră pământului degeaba. Dar când ești incapabil să îți duci la bun sfârșit menirea, când ești incapabil să înțelegi viața și să îți asimilezi propria lecție de viață, atunci da, sinuciderea este singura soluție. Nimeni nu înțelege viața cu exactitate, cu toții suntem confuzi, dar cu toate acestea căutăm, luptăm, le încercăm pe toate chiar dacă ne lovim de eșecuri și de supărări. Supărările și eșecurile fac parte din drumul nostru de inițiere în ale existenței. Urmarea unei boli necruțătoare este moartea, o moarte care martirizează, care canonizează, care renaște, care curăță prin pară și foc. Dar face din acel om un prunc, un suflet nepătat în cele din urmă. Pe când sinuciderea aduce o moarte întunecată, murdară, josnică, de nepermis. O moarte monstruoasă, așa cum nimeni nu are dreptul să o săvârșească. Suntem liberi, dar nu avem drept de moarte asupra nimănui, nici măcar asupra noastră. Ea oricum vine, oricum nu ne iartă, oricum nu ne poate ocoli, oricum nu o putem fenta… de ce să o grăbești?! De ce să o forțezi?! De ce să o violezi?! De ce să pângărești un fenomen care îți marchează viața veșnică?! Oricum prin sinucidere nu așteaptă pe nimeni viața veșnică, ci un ocean de chin. Chiar dacă poate nu există Rai sau Iad, sunt sigură că sinuciderea duce către acele lucruri de care ți-e frică. Duce spre singurătate, întuneric, durere, suferință și nebunie.

           Sinuciderea nu este o soluție, nu o accept, ba chiar o condamn cu toată ființa.

Pitici dar Voinici

          Piticii noștri întotdeauna sunt voinici, însă blogul Antoanetei, Pitici dar Voinici, reflectă cu adevărat o lume a unor copii nu doar voinici, ci și foarte inteligenți. Inițial am crezut că blogul este imaginea unei grădinițe, nici prin gând nu îmi trecea că ar putea fi al unei mămici foarte dedicate propriilor săi copii, Daria și Andrei. Primul lucru care mi-a venit în minte când i-am aflat numele autoarei Pitici dar Voinici, Antoaneta Smaranda, m-a dus cu gândul la o lume de basm. Antoaneta Maria, regina curajoasă a Franței, cea care a dat naștere „delfinului pierdut”. Și Smaranda, care vine de la smarald, minunata piatră prețioasă, strălucitoare, transparentă, de culoare verde. Antoaneta Smaranda pot spune că își poartă cu mândrie numele și o reprezintă întru totul, ea are un aer aristocrat datorită spiritului său de luptătoare, datorită însetării pentru studiu, dar și pentru că ea susține cauze umanitare și este implicată în protecția copilului pe internet. Aici mă refer la o aristocrație modernă, nu neapărat ca pătură socială, ci ca spirit și personalitate. Ea într-adevăr este transparentă și strălucitoare, articolele ei sunt deopotrivă clare dar înălțătoare, ajutătoare, pentru că blogul este practic sub forma unui ghid pentru toate mamele care vor să își crească copii frumos, care vor să facă din ei niște viitor adulți de toată isprava. Bine, este prematur să ne gândim la „pitici” ca la niște adulți, dar copilul se formează de mic, deprinderile lui, pasiunile lui și poate și vocația lui poate fi descoperită din copilărie și o dată descoperite aceste calități, ele trebuiesc fructificate și dezvoltate. Iar verdele smaraldului înseamnă renaștere, verdele fiind culoarea sănătății, a renașterii, a noului și a speranței.

         Pitici dar Voinici a luat naștere în momentul când a venit pe lume Daria, fetița Antoanetei, și a fost conceput inițial ca o continuare a jurnalului pe care ea l-a ținut pe toată durata sarcinii. Blogul are menirea de a explica cât mai bine ce jocuri, ce activități și proiecte le săvârșește ea împreună cu copilașii săi, pentru ca atunci când ei vor crește, să descopere o altfel de lume, practic să-și amintească și să revadă ei, întreaga lor copilărie. Și astfel, la maturitate să se poată întoarce oricând în timp. Adevărul este că are niște copii minunați, însetați de cunoaștere, pe care a știut să îi educe și să le capteze atenția prin niște activități care deși aparent par o joacă, sunt mai mult decât educative. Și astfel Daria și Andrei, învață inevitabil și foarte ușor multe lucruri. Practic ceea ce ea lucrează cu copii ei este o terapie foarte complexă, terapii pentru care psihopedagogii sunt plătiți. Copii învață prin joc, prin cântece, prin desen, prin comunicare, și astfel Antoaneta îi pregătește nu doar pentru grădiniță și scoală, ci și pentru viață. Îi învață să facă față provocărilor care se ivesc de-alungul vieții, să ia partea bună a lucrurilor, să știe să întoarcă în favoarea lor ceea ce destinul le oferă cu atâta dărnicie.

        Blogul este foarte complex și complet, tratează o sumedenie de subiecte, de la recenzii de cărți, recomandări de cărți pentru copii și părinți, recomandări de site-uri și de bloguri, până la rețete culinare, cauze umanitare, articole despre familie, sănătate, activități scolare și de învățat, cursuri, jocuri, tradiții, locuri de vizitat și multe, multe altele, informații care mai de care mai importante și mai captivante. Dar pentru că blogul are în revista sa numeroase domenii, Antoaneta a încercat să simplifice lucrurile pentru cititorii săi și astfel a implementat un sistem de articole prin care să ușureze pe cât posibil alegerile vizitatorilor săi. Luni, Antoaneta postează rețete culinare recomandate și testate chiar de către ea; marți ne recomandă cărți; miercuri și joi ne dezvăluie locuri frumoase, parcuri, locuri de joacă, muzee, cursuri și ateliere pentru copii; iar vineri sunt recomandate bloguri și site-uri interesante descoperite de ea, care au impresionat-o și care merită să fie promovate chiar pe blogul ei; iar sâmbătă și duminică, în limita timpului disponibil, Antoaneta continuă să ne surprindă cu alte articole captivante și educative.

            Pitici dar Voinici este creația Antoanetei, o creație venită din sufletul unei mame devotate, unei mari iubitoare de copii. Este un blog mai mult decât personal, este un proiect dus la rang de artă. Nu știu ce studii are Antoaneta, însă se vede clar că este o femeie foarte deșteaptă, un autodidact perfecționist, care vrea să facă din copii ei niște oameni adevărați, așa cum societatea are nevoie. Oameni drepți, inteligenți, studioși, cinstiți, cu principii și valori. Și astfel, împărtășindu-ne și nouă din educația pe care ea le-o oferă copiilor săi, cu multă pricepere, ea contribuie direct la o schimbare pe care noi o așteptăm de mult, aceea de a crea oameni și nu indivizi fără chip și fără rațiune. Antoaneta este un exemplu de implicare, iubire, muncă și putere.

              Pitici dar Voinici, mens sana in corpore sano.

logo-blog-11-300x300

Părinţii, adolescenţii şi prietenii…

Image

            De când lumea şi pământul au existat neplăceri între părinţii copilului şi prietenii acestuia. Aproape de fiecare dată părinţii nu sunt mulţumiţi de prietenii copilului şi consideră anturajul acestuia ca fiind unul nepotrivit şi lipsit de productivitate; părintele găseşte defecte şi diferenţe majore între propriul copil şi prietenii acestuia. Foarte rar prietenii sunt consideraţi de nivelul copilului lor… aproape toţi părinţii sunt de părere că odreasla lor este cu mult superioară peste ceilalţi copii. Ştiţi proverbul, fiecare cioară îşi laudă puiul.
         Însă toate acestea nu pentru că părinţii ar fi oameni răi sau egoişti, ci din dorinţa de a-şi proteja copilul de toate relele din lume; părintele preferă de multe ori să îndepărteze copilul de ceea ce i-ar putea face rău. Că au sau nu dreptate în acţiunile pe care le întreprind părinţii pentru a-şi proteja copii, trebuie să înţelegă toţi tinerii că tot ce fac, fac din protecţie şi pentru binele lor. Niciun părinte normal nu se gândeşte la binele lui, pune copilul ca proritate supremă.
           Aşadar tinere eliberează-ţi mintea de tot ce gândeşti negativ despre proprii tăi părinţi şi ascultă-mi şi mie argumentele, apoi decizi singur dacă ai tăi te-au rănit intenţionat sau au făcut ceea ce credeau ei că este mai bine pentru tine.
           De la vârsta de 12-13 ani începe lupta pentru independenţă a copilului, este vârsta preadolescenţei. Copilul vrea din ce în ce mai multă libertate, leagă prietenii durabile, încep cererile şi se va îndepărta din ce în ce mai mult de părinţi. Apar diferenţele şi neînţelegerile. Acum punctul de atracţie şi de interes sunt prietenii. În timp ce copii luptă pentru independenţă şi intimitate, părintele pierde din autonomie. Copilul va deveni secretos, va deveni interesat de propriul corp şi propria persoană, îşi va canaliza întreg interesul asupra prietenilor săi. În societate încă de mici, copii sunt învăţaţi să relaţioneze şi să lege prietenii sau sa fie, poate, doar parteneri de joacă. Şi o dată cu vârsta, prietenii devin la fel de importanţi ca cei din familie. Copilul descoperă o lume neştuită care îl fascinează, părintele se va simţi pierdut. Este foarte greu pentru un părinte când are loc trecerea de la copil la preadolescent sau adolescent. Din copilaşul mamei devine brusc un pui de bărbat sau de femeie. Ca părinte, cel mai bine ar fi să discuţi cu copilul tău, să îi prezinţi pericolele care se află afară. Să îi explici şi partea bună a vieţii şi părţile riscante. Oricum toate trebuiesc discutate şi explicate conform vârstei. Trebuie să îi arăţi preadolescentului că ai încredere în el, să îl asculţi… deşi poate sunteţi obosiţi; să îl înveţi că adevărul este cel mai valoros, că fie ce-o fi vă poate spune totul. Ştiu că este greu ca părinte să te obişnuieşti cu schimbările din viaţa copilului tău, să îi respecţi prietenii şi intimitatea, dar trebuie. Altfel copilul se va îndepărta şi vă veţi pierde din încredere.
           De la 14 ani atât fetele cât şi baieţii încep să fie conştienţi de sexualitatea lor, vor dori sa aibe iubiţi/iubite, vor dori şi mai multă libertate, iar părintele se teme şi mai mult. Din ce creşti problemele tale ca şi copil se măresc. Atât cu băieţii cât şi cu fetele unul din părinţi ar trebui să discute despre sex, despre bolile venerice, despre tot ce implică sexul în general. Ca părinte trebuie să îţi învingi teama şi ruşinea şi să fii pregătit pentru orice tip de întrebare; foarte important este să îi răspunzi cu adevărul. Copilul va afla oricum mai devreme sau mai târziu şi nu cred că ţi-ar plăcea să afle că îl minţi. Este de asemenea foarte dificil să existe acest dialog între părinte şi copil, dar este foarte necesar, o simplă discuţie poate schimba un destin.
         Ceea ce trebuie să înţelegi tu, adolescentule, este că mama şi tatăl tău nu îţi vor răul. Dacă te pedepsesc este pentru că vor să îţi dea timp de gândire la ceea ce ai făcut greşit, dacă îţi pun restricţii înseamnă că se tem pentru siguranţa ta, dacă îţi interzic să te vezi cu anumiţi tineri este pentru că ei văd sau simt ceva în neregulă cu acei adolescenţi şi că asocierea cu ei nu te avantajează sau te duc la distrugere. Este greu ca părinte să oferi stabilitate, iubire, înţelegere dar în acelaşi timp să mai fi şi radical, inflexibil sau dur ca să schimbi ceva neplăcut în copilul tău. Crede-mă vei conştientiza mai târziu cât bine ţi-a făcut mama când te-a pus sa faci teme suplimentare, sau când te-a certat că ai minţit, sau că ţi-a luat banii de buzunar pentru o săptămână din cauza unei note proaste, sau ţi-a interzis să te mai vezi cu anumiţi prieteni care ulterior se devodesc a fi nepotriviţi pentru tine. Crede-mă orice decizie luată cu fermitate din partea părintelui, ţie îţi poate schimba soarta. Fără un set de valori şi principii implementat de părinţii tăi, fără restricţiile sau ajutorul lor, fără pedepsele şi fără controlul lor nu am deveni oameni de bine. Părinţii ne pregătesc să devenim oameni puternici, responsabili, muncitori, nişte oameni de toată isprava. Educaţia de acasă şi mediul familial contează foarte mult. Cu ajutorul familiei şi al studiilor poţi fi orice îţi doreşti să fii, poţi practica la maturitate orice meserie, te poţi bucura de confortul creat, vei avea  propria familie la care visezi… toate se trag din copilărie. Devenim ceea ce vrem să fim, însă neghidaţi de părinţi foarte puţini copii sunt studioşi şi responsabili din propria iniţiativă.
            Uneori părinţii şi prietenii nu sunt pe aceeaşi lungime de undă şi de multe ori părinţii au mereu ceva de obiectat în ceea ce îi priveşte, dar gândeşte-te câtâ teamă îndură mama ta când lipseşti noaptea de acasă, la ce simte tatăl tău când vii acasă băut sau duhnind a tutun, la ce simt ai tăi când ai relaţii sexuale înainte ca maturizarea ta să fie completă. Gândeşte-te tinere că părinţii tăi se tem de accidente, de violuri, se tem că vei intra în găşti nefaste, că vei consuma droguri sau că poţi deveni un delincvent. Părinţii tăi nu te-au făcut ca să te piardă pe parcurs, te-au făcut ca să se mândrească cu tine, ţi-au dat viaţă din iubire şi vor ca tu să duci un trai sigur şi fericit.
           Adevărat că uneori sunt prea stricţi sau prea exigenţi însă tu ca adolescent trebuie să discuţi cu ei, să le explici că eşti un tânăr responsabil şi că pot avea încredere în tine, că tu nu o vei lua pe un făgaş greşit. O relaţie sănătoasă între părinţi şi copii este bazată pe încredere şi comunicare.
        Tinere, indiferent ce problemă ai avea, indiferent ce prostie ai făcut, indiferent de gravitate trebuie să înţelegi că nimeni nu te va ajuta mai bine şi mai sigur decât părinţii tăi. Trebuie să îţi învingi teama şi să le spui ce ai făcut, deşi poate te vor certa şi mustra, te vor ajuta negreşit, nu te vor lăsa la greu, nici nu te vor face de ruşine. Vor face doar ce este în avantajul tău. Prietenii se tem şi ei de părinţii lor, poate nu au putere să te ajute, poate nu vor sau poate, mai rău, te vor face de ruşine sau vor amplifica problema, însă părintele tău nu va mişca un deget împotriva ta. Ai încredere şi vei vedea cât de înţelegători pot fi părinţii tăi.

            Dacă te simţi neînţeles de ai tăi, nebăgat în seamă, dacă te simţi singur în propria familie, spune-le părinţilor tăi. Gândeşte-te că există o diferenţă de generaţii între voi şi părinţii voştrii, că poate copilăria lor n-a fost prea fericită, dar ca să te înţeleagă trebuie să vorbeşti cu ei.
        Cât despre prieteni… prietenii care te instigă împotriva părinţilor tăi, care te învaţă la rele, care te supun unor teste de teribilism ca să le demonstrezi loialitatea… aceştia nu sunt prieteni. Aceştia sunt oameni pe care efectiv trebuie să nu îi iei în seamă. Un prieten bun nu te pune să fumezi pentru că aşa e la modă, un prieten nu îţi va da sa bei ca să vezi ce „tare” e, un prieten nu îţi va da droguri, un prieten nu te învaţă să furi, să minţi, să îţi nesocoteşti părinţii. Într-un cuvânt într-o prietenie acei oameni au pasiuni comune, au hobby-uri comune, se plac aşa cum sunt, se completeză, se susţin dar niciodată nu-şi fac rău. Prieten înseamnă să îi arăţi celuilalt unde greşeşte fără să îl jigneşti sau să faci haz de defectele lui.
         Nu este o ruşine să ai oră de intrat în casă, nu este o ruşine să nu ţi se dea voie să lipseşti noaptea de acasa, nu este o ruşine să fii virgin pe durata adolescenţei, nu este o ruşine să refuzi să fumezi, să refuzi să bei, să refuzi drogurile. Nu este o ruşine să spui NU când ceva nu este în acord cu ceea ce vrei şi propriile principii. Prietenii te vor înţelege şi nu te vor judeca. Să poţi să spui NU înseamnă să fii matur, să fii puternic, să fii deştept. Dacă vei fi atras de efectul de turmă şi vei face tot ce fac şi ceilalţi tineri fără să îţi pui întrebarea dacă este bine sau rău, înseamnă că nu vrei să fii unic, nu vrei să fii puternic şi deştept.
         Respectă-ţi părinţii şi încearcă să le înţelegi temerile, explică-la ce te nemulţumeşte la ei şi încercaţi să aveţi o relaţie bună, nimic nu se compară cu un cămin în care să te simţi iubit, în siguranţă şi înţeles.
        Aşa că dragi părinţi ascultaţi-vă copii şi înţelegeţi-le motivele acţiunilor lor, sfătuiţi-i şi iubiţi-i necondiţionat. Iar voi tinerilor, respectaţi-vă părinţii şi ascultaţi-i cu acelaşi respect şi înţelegere cu care aţi vrea să fiţi trataţi.

Nu uitaţi, comunicare şi respect!

 

 

 

 

Daca totusi nu ai un copil adolescent si urmeaza sa fii parinte iti recomand aceste decoratiuni pentru camera copilului si aceste frumoase hainute pentru botez.

Despre oameni…

     

                   Iubesc oamenii! De când mă ştiu am fost atrasă de oameni, de frumuseţea lor, de caracterele lor, de complexitatea şi de spontaneitatea lor… mi-a plăcut să îi studiez, să îi privesc şi să îi cunosc… dar pe cât de tare i-am iubit, pe atât de tare m-au dezamăgit. În complexitatea şi varietatea lor, au un punct comun cu toţii, sunt slabi! Slabi în faţa durerii, slabi în faţa ispitelor şi a viciilor. Mi-am dorit şi-am încercat să nu-mi mai pun bazele şi aşteptările în ei, dar de fiecare dată am eşuat… încă mă atrag oamenii până la a-i idealiza… am învăţat să îi accept cu bune, cu rele; să le tolerez greşelile şi să îi iert, aşa cum şi ei fac cu mine. Dacă n-am ceda ispitelor am fi întruchiparea perfecţiunii, dar unde ar mai fi liberul arbitru?! Şi chiar dacă îi înţeleg şi le găsesc justificări, nu înseamnă că nu doare!

                    Și mă doare, sunt şi eu om… nu pot fi un exemplu de tărie… Şi mă uit în jur şi văd oameni sănătoşi, dar fără nicio ambiţie. Văd tineri extraordinar de frumoşi cu potenţial, nemulţumiţi de vieţile lor dar care se complac şi preferă victimizarea în locul luptei. Dar ce mă mai mir, e mai uşor să spui că nu poţi, că nu ai resurse, să dai vina pe alţii sau pe soartă şi să îl iei pe NU în braţe. Nu pot, nu merge, nu reuşesc, nu am voie… e mai uşor aşa decât să lupţi. Şi eu îmi găsesc scuze și piedici, cred că totul vine din frica de necunoscut şi de eşec.  Ne e teamă să ne hazardăm în nişte acţiuni care nu ne sunt garantate. Omul poate fi foarte uşor descumpănit şi dezamăgit. Dar dacă nu riscăm nu vom câştiga, nu ne vom atinge ţelurile şi visele. Dacă nu ne-am forţa limitele nu ar mai exista eroi, exemple, oameni istorici. Și o viață fără necunoscut ar fi de asemenea o viață plictisitoare, o viață care și-ar pierde din esență și din valoare.

                  Capacitatea noastră este mai mare decât ne-am putea imagina vreodată, totul este să vrei, să fii pozitiv, să fii ambiţios, să ai incredere în forţele proprii şi să nu te laşi influenţat de cei care ne trag spre mediocritate. Un mediocru nu va face niciodată lucruri măreţe. Ambiţia în parametrii normali este foarte constructivă, ea se materializează în ceea ce ne dorim. Totuşi aveţi grijă, din ambiţie să nu ajungeţi să călcaţi pe cadavre, impropriu spus cadavre. Mă refer să nu îi distrugeţi pe ceilalţi ca să reuşiţi voi.

                 Văd în oameni capacități de care ei nici nu bănuiesc, văd o forță atât de mare de care ei habar nu au, simt atât de multă iubire în oameni iar ei se sfiesc să o ofere, văd binele din ei și văd potențialul, mai trebuie doar să conștientizați și voi, oamenilor, de tot ce aveți și puteți face și oferi.

                  Am divagat cam mult de la subiect, această postare o dedic cu precădere oamenilor de tot felul. Nu sunt de acord cu încadrarea oamenilor în tipare, sau cu tipologii fixe. Fiecare om este unic şi complex. Reacţia omului la factorii externi este variată, fiecare simte şi acţionează în maniera sa proprie… în funcţie de educaţie, experienţa de viaţă, religie şi mai ales în funcţie de propriul set de valori. Setul de valori este instituit încă din copilărie de părinţii noştrii, apoi de școli, însă aproape niciodată doi oameni nu vor avea aceleaşi principii de viaţă.

                 Cred că cu toţii pe cât putem fi de buni pe atât putem fi de răi. Oamenii se nasc cu toţii buni, însă cu trecerea anilor, datorită vieţii, al experienţelor şi al mediului în care au trăit şi au fost educaţi, oamenii dobândesc pe parcurs o răutate care se manifestă divers. Faţa răului este atât de variată şi ne înşeală prin atât de multe înfăţişări încât unii dintre noi nici nu mai disting răul de bine. Nici nu-şi mai dau seama când rănesc, când umilesc, sau când nimicesc. Feţele răului se oglindesc în criminali, pedofili, violatori, hoţi, mincinoşi, sadici, trufaşi, avari; curvie, preacurvie, falsitate şi câte şi mai câte, unele mai rele ca altele. Oricum exista oameni care sunt forma solidă a răutăţii şi oameni care sunt încarnarea binelui, însă cei mai frecvenţi suntem noi, cei care avem în noi amprente ale răului, dar care căutăm să ni-l stăpânim şi să facem lucruri bune, constructive, să nu ne lăsăm dominaţi de calea uşoară dar nefastă a vieţii.

                    Cu toții purtăm măști, cu toții avem fețe de rezervă care ne ajută să ne adaptăm situațiilor cu care ne confruntăm. Ca să înțelegeți mai bine, cu anumite persoane suntem amabili, cu alții doar ne prefacem că suntem amabili sub masca interesului; cu unii suntem buni, cu alții ne prefacem că suntem buni tot ca să ne atingem anumite scopuri; pe alții îi iubim sincer, altora le oferim o dragoste iluzorie, de moment… însă țineți minte cu cât veți folosi măștile mai des, cu atât ele își vor face apariția mai des, și vor deveni părți din voi. Vă veți pierde din adevăr și veți institui falsul și prefăcătorie… în timp vă veți pierde pe voi înșivă.  

                      Nu catalogaţi niciodată lumea, nu îi băgaţi pe toţi în aceeaşi oală, nu există “toate femeile sunt la fel” cum nu există nici “toţi bărbaţii sunt la fel”. Probabil că tuturor ni s-a întâmplat să ne placă cineva sau din contră să nu ne placă deloc o persoană, fără niciun motiv, dar totuşi ceva să ne facă să respingem acea persoană. Ideea este că fiecare avem o energie care ne înconjoară, iar acea energie emană de obicei o încărcătură pozitivă sau negativă, în momentul în care două personae se plac energiile lor rezoneaza. Oricum, deşi prima impresie de obicei înşeală, să ştiţi că instinctul nu vă va trăda niciodată. Când inima este îndoită, atunci când nu eşti sigur de o decizie, când ceva îţi spune că nu faci bine, că nu îţi va fi bine, atunci inconştientul îţi dictează calea cea bună.

               Cel mai bine este să acţionezi atunci când mintea şi inima sunt în aliniament, adică şi inima şi raţiunea spun acelaşi lucru.

               Oamenii în general sunt minunați, nu ai cum să nu îi iubești… nu ai cum să trăiești fără ei, de aceea este cel mai bine să înveți să te adaptezi oricărui tip de caracter și să înțelegi motivele celuilalt. Să fii singur înseamnă să fii trist, amărât, frustrat… omul este făcut să trăiască în grupuri, să caute armonia alături de ceilalți.

              Nu mi-aș închipui viața în singurătate de aceea oricât de tare m-ar dezamăgi oamenii, apropiați sau străini, știu sigur că voi găsi mereu în ei calități care să mă intrige, să mă atragă și care să mă facă să îi ador în continuare, să îi studiez și să îi vreau aproape. Dacă veți găsi cheia de înțelegere între voi și ceilalți atunci veți stăpâni arta comunicării și nimic nu vă va împiedica să relaționați și să fiți fericiți împreună, fie într-o prietenie, fie in iubire, în sânul familiei, în afaceri sau locul de muncă.

                      SUCCES!!!

        Articol scris de Gheorghe Alina