A innebunit lupul

      Recunosc cu mâna pe inimă că am luat-o razna de câteva zile. Nu mi s-a mai întâmplat niciodată, dar uite că mi-a venit vremea. M-am îndrăgostit, dar nu este un bărbat ca oricare altul, nu este un bărbat la îndemâna oricui, este UN ACTOR, îl cheamă Joseph Morgan și a interpretat rolul lui Klaus Mikaelson în serialul The Originals. Adevărul este că am mai văzut filme și seriale, mi-au mai plăcut și alți actori, dar Joseph parcă mi-a intrat în sânge. Sunt dilie, știu… dar rolul pe care l-a interpretat a fost unul senzațional. În general nu-mi plac personajele BUNE, personajele alea asuprite, plângărețe sau inocente. Nu, au apus de mult filmele în care X era numai lapte și miere, iar restul îl înjunghiau din toate părțile. Acum mult mai mișto sunt personajele principale cu iz de răutate în ele; și așa-i și Klaus, un dur, un vampir cu sânge rece, un criminal fără conștiință, dar în același timp un tip cu slăbiciuni și sentimente.

10432132_560954854016499_2061306245976945705_n

       Acum câțiva ani a fost o mare nebunie cu Robert Pattinson, toate puștoaicele erau în limbă după el. Și sincer, nemachiat e groaznic de urât. Robert este neîngrijit și pare libidinos. Dar acum Joseph (sau personajul Klaus Mikaelson) îl va întrece, e de o mie de ori mai mișto decât vampirul Edward, cel mânjit pe față cu făină. Ba chiar arată și joacă mult mai bine și decât Ian Somerhalder. Joseph e născut pe 16 mai 1981 și în prezent este un actor britanic în plină ascensiune. Probabil că mulți dintre voi nu îl știți, mai ales dacă nu vă uitați la seriale cu vampiri, însă aveți răbdare, Joseph va juca în viitor roluri din ce în ce mai mari și mai complexe, sunt sigură de asta. Dezamăgitoare este viața lui personală. Da, nu că m-am „îndrăgălit” eu de el, însă anul acesta s-a însurat cu actrița și cântăreața, Persia White, cu 9 ani mai mare decât el. Persia mi se pare departe de a fi femeia frumoasă cu care l-aș fi văzut pe Joseph… dar poate o fi sufletul lui pereche, cine știe?! Și totuși mă întreb, ce dracu’ au toți frumușeii de se căsătoresc cu femei mai mari și mult mai mari decât ei?! Ce puii mei văd la ele? Cum naiba îi împlinește o femeie mai mare cu 10-30 de ani decât ei?! A înnebunit lupul, pe bune! În loc să se căsătorească cu gagicuțe de vârsta lor sau mai tinere, bărbații ăștia frumoși își aleg femei MATURE! Of… tamjă grea cu bărbații, abia aștept să îmbătrânesc! :))

      Dar să ne întoarcem la Joseph… îi doresc să fie fericit cu Persia lui, dar parcă văd că va face ca toți bărbații frumoși, își va petrece cu ea vreo 10 ani, apoi se va îndrăgosti de bona copilului sau de o actriță mult mai tânără decât el. Căci cam așa fac bărbații faimoși, în tinerețe își iau femei mature și la maturitate le aleg pe cele foarte tinere. Legea firii cred, întâi înveți cum se face ciorba bună, apoi o gătești cu găinușe tinere. Mi se pare firesc! Oricum, cert este că de câteva zile nu mi-l mai pot scoate din cap pe Klaus, da, pe Klaus, pentru că pe Joseph nu-l cunosc. Nu-mi pot scoate din minte serialul The Originals, visez și noaptea scene din film, atât de mult mi-a plăcut. Știu că sunt puțin sau mai mult dili, nu mai sunt de mult o adolescentă, dar uite că mai înnebunesc femeile și la maturitate. Adevărul este că cine apucă să vadă un singur episod din serial, îi va rămâne în minte privirea și expresiile feței lui Klaus. Îi va rămâne în minte acel Klaus electrizant de la care nu-ți poți lua ochii.

      Dar gata, acesta este primul și singurul articol pe care l-am scris despre un actor… nu îmi voi mai expune niciodată slăbiciunile de acest gen! Sunt cuminte, sunt zen, nu mă mai gândesc la nimeni și la nimic, Klaus a dispărut, Klaus a dispărut… Klaus a dispărut… Klaus a aici! :))

keep-calm-and-love-klaus-mikaelson-4

Citește ce vrei

          Adriana Dinune spune cu dezinvoltură și siguranță: Citește ce vrei! Acesta este un îndemn cât se poate de intrigant, nu-i așa?! Te face să devii curios, să vrei să afli despre ce este vorba, să explorezi teritoriul virtual al Adrianei. Ei bine Citește Ce Vrei este site-ul plin de sclipici al Adrianei Dinu, o figură foarte cunoscută în mediu online. Probabil vă întrebați de ce spun că ar fi Citește ce vrei plin de sclipici… pentru că nu este un blog sau un site oarecare, este mult mai mult de atât, este o revistă complexă plină de informații interesante la care se adaugă amprenta personală a Adrianei. Revista aceasta, Citește ce vrei, are ceva… ceva special, inexplicabil, ceva care atrage și care te face să te întorci și să te reîntorci pe site și să citești tot ce este nou scris. Eu și Adriana avem un lucru în comun, bine în afară de pasiunea pentru scris, suntem buzoience și am aflat acest lucru cu o maximă încântare dintr-un articol de-al ei din categoria Jurnal de călătorie. Adriana este o româncă adevărată, mândră de meleagurile din care provine, lucru mai rar întâlnit. Am poposit pe site-ul ei de nenumărate ori dar abia astăzi am aflat că este buzoiancă și nici nu știți ce sentiment de mândrie mă încearcă. Este o mare plăcere să descoperi o femeie atât de valoroasă și de talentată, născută în același oraș cu mine.

DSCN6078-1024x768

       Mulți dintre noi nu avem timp să ne uităm la televizor, unii dintre noi nu îl deschidem cu lunile, dar Adriana are o rubrică intitulată Vedete unde ne povestește ultimele știri din viața vedetelor, ce mai fac ele, ce schimbări au mai făcut în viața lor, despre cariera lor, despre look-ul lor, despre viața lor intimă și nu numai. Această categorie este perfectă, cel puțin pentru mine, trebuie să recunosc că îmi plac mondenitățile, cel mai mult ador să îmi încep diminețile cu o cana mare de cafea rece în mână citind despre viețile vedetelor în vogă. Cine a mai născut, cine a murit, cine și-a schimbat înfățișarea, ce album nou a mai ieșit pe piață, ce filme bune mai rulează, cine s-a mai făcut de rușine, cine a mai copiat pe cine… adevărul este că ador bârfulițele mondene.

        Categoria Relații&Sex este cât se poate de educativă, multe lucruri am aflat de care nu știam, picanterii și delicii sexuale, ponturi pentru consolidarea relațiilor afective, sfaturi despre cum să-ți revii după un eșec emoțional și multe alte lucruri care ne pot fi de ajutor în momente grele sau de rătăcire. Această categorie are o amprentă psihologică, lucruri de substrat care ne pot ușura viața considerabil. Această categorie ne instigă să privim viața dintr-un alt unghi, un unghi care ne poate schimba percepția îngustă despre sexualitate și despre dragoste. Ne învață să facem diferența între dragoste și sex; între atașament, pasiune și iubire, între relațiile profunde și cele superficiale. Această rubrică ne ajută să ne reinventăm, să nu ne plafonăm în aceleași tactici de cucerire, ne ajută să nu lăsăm plictiseala să ne distrugă relația și intimitatea cu partenerul nostru.

         Categoria Băieții Vorbesc este iarăși o rubrică foarte interesantă în care Adriana tratează toate simțămintele unul bărbat pe care noi femeile ar trebui să le cunoaștem pentru a ne înțelege mai bine bărbații. Bărbații par de neînțeles, sunt introvertiți, tăcuți, le e teamă să își declare iubirea, sunt geloși fără motiv, sunt prea posesivi sau prea indiferenți, comportamentul lor este greu de înțeles. Această categorie ne ajută să înțelegem ce își doresc bărbații, ce gândesc, ce simt, ce urăsc, ce nu le place, de ce se tem… iar noi am face bine să băgăm la cap toate aceste informații pentru că astfel vom ajunge să ne înțelegem partenerul… poate că așa cum nu a făcut-o nimeni înaintea noastră. Cert este că și bărbații și femeile au același punct comun, își doresc să fie iubiți, iar Adriana scoate foarte bine în evidență acest lucru.

          Cover Story este o categorie de creații literare marca Adriana Dinu. Povești de dragoste sensibile, proză autentică care ne dezvăluie caracterul impresionant al Adrianei. Ne vorbește despre o sensibilitate lăuntrică, despre o bunătate neîntinată, despre viața ei tumultoasă cu bune și rele, despre plăcerile ei, despre nebuniile ei, despre sentimentele ei și despre durerile ei. Citind Cover Story descopăr esența Adrianei, descopăr stările cu care ea se confruntă și simt plăcerea ei nebună de a scrie și patosul pe care îl pune în fiecare expresie. Prin cuvinte simple, deloc pretențioase, ne formează imagini clare ale trăirilor ei, frânturi din trecutul și prezentul ei se revarsă aici, dar resimt și speranța vie a viitorului. Frumoasă fată, interesant scriitoare, profunzimea ei este emanată peste tot.

          Categoria Diete&Sănătate este acea rubrică care ne învață cum să adoptăm un stil de viață sănătos, cum să ne menținem tinerețe, frumusețea și energia la cote maxime. Ce diete ni se potrivesc în funcție de zodie, ce deserturi sănătoase și delicioase să consumăm, ponturi cu care să obținem o sănătate de fier și multe alte lucruri interesant. Sănătatea ne omoară astăzi, iar cel care ne scrie articole despre sănătate este un om care apreciază viața și mai ales iubește oamenii. Niciodată acest subiect nu se va epuiza, iar Adriana scrie lucruri extrem de utile pentru noi toți.

            Jurnal de călătorie este abia la început, dar presimt că Adriana va scrie despre destinații turistice minunate, locuri pe care trebuie să le vizităm, teritorii pe care le vom cunoaște doar din prisma ei dacă nu ne vom face timp să vedem cu proprii noștri ochi realitatea unui tărâm fascinant al țării noastre. Deocamdată ea ne dezvăluie Buzăul, locul nostru de baștină și cel mai cunoscut nouă. Dar pe viitor probabil că ne va scrie și despre alte destinații, poate mai îndepărtate și mai frumoase.

           Categoria Timp Liber se înștiințează de ultimele spectacole, piese de teatru, avanpremiere de film și despre alte eveniment super interesante. Eu ador teatrul și spectacolele, sunt vii, speciale, și mă bucur să văd că Adriana ne anunță la timp despre cele mai remarcabile evenimente. Această rubrică culturală ar trebui să fie în atenția noastră zi de zi pentru a petrece un moment de respiro la un spectacol cu actorii noștrii cunoscuți.

          Una peste alta, Citește ce vrei este acea revistă scrisă cu talent, bun simț și informații reale de o scriitoare cu calități de jurnalist. Citește ce vrei cu Adriana Dinu! Pentru un plus de informații urmăriți pagina de facebook Citește ce vrei. 🙂

cropped-28003_205250446276797_380948613_n<a h

The Purge

          Aseară am văzut filmul The Purge cu Ethan Hawke și Lena Headey în rolurile principale. Regizat de James DeMonaco, Noaptea Judecății, este un thriller ușor horror care m-a ținut puțin în suspans. Una peste alta, mi-a plăcut, scenariul având la bază o idee nemaiîntâlnită până acum în alte filme de gen. Deși filmul este scurtuț, având numai 80 de minute, The Purge este genul acela de film care se desfășoară pe repede înainte. Practic nu se lungește prea mult cu introducerea și alte chestii plictisitoare. Nici actorii nu sunt prea mulți, dar are câteva scene destul de intense, care te fac să te gândești la viitorul care nu pare a fi prea îndepărtat, în care siguranța va deveni o problemă majoră.

 the-purge-poster

        Acțiunea se petrece în anul 2022, într-o altfel de America. La acel an Statele Unite era o națiune renăscută în care rata criminalității, rata șomajului și numărul pensionarilor și a bolnavilor scăzuse mai mult ca oricând datorită unei purificări instaurată de guvern. O dată la un an, o noapte pe an, 12 ore, avea loc așa numita „Epurare”, în care oamenii puteau înfăptui toate infracțiunile posibile, de la crime până la furturi și chiar violuri, în vederea eliberării emoțiilor și sentimentelor negative. De la 7 seara la 7 dimineața oricine avea voie să facă orice, fără a fi sancționat în vreun fel de lege, toate aceste acțiuni distrugătoare fiind legale. Iar serviciile de urgență erau suspendate întreaga noapte, și oricine suna la poliție, salvare sau pompieri nu primea în schimb niciun răspuns sau ajutor.

        Familia Sandin, formată din James Sandin (Ethan Hawke), Mary Sandin (Lena Headey) și copii acestora Charlie Sandin (Max Burkholder) și Zoey Sandin (Adelaide Kane), era cea mai bogată din cartier. James Sandin ridicându-se pe scara socială din punct de vedere financiar datorită sistemelor de siguranță pe care le vânduse în tot orașul. Aceștia dețineau o vilă impresionantă și păreau siguri pe ei că sunt protejați împotriva atacurilor ce se puteau dezlănțui în Noaptea Judecății. După ultima cină luată înainte de Epurare, familia Sandin se pregătea de o seară ca oricare alta, zăvorâți până în dinți, urmau să aștepte să treacă cele 12 ore în care urgia avea să se declanșeze pe străzile nesigure ale Americii. Totul se declanșă în momentul în care mezinul familie văzu că afară se află un bărbat însângerat, disperat și secătuit de puteri, care striga după ajutor. Charlie dezarmă sistemul de siguranță și îl băgă pe acel bărbat în casă. Bărbatul era un om al străzii, un homless, iar cei ca el erau primii exterminați, împreună cu bolnavii, bătrânii, săracii și șomerii. El era urmărit de o șleahătă de tineri fanatici care credeau cu toată ființa în această purificare.

Vigilandia 

Din vecini ei aflară că vagabonutul fu primit în casă de familia Sandin. Grupul le oferi două alternative familiei Sandin, să îl predea pe bărbat lor, viu și nevătămat, pentru ca ei să poată înfăptui ritualul în voie… sau vor primi întăriri și vor năvăli peste ei în casă pentru a-i măcelări pe toți. Lumina este întreruptă de tinerii țicniți și astfel inevitabilul se produce. Auzind aceste lucruri, bărbatul hărțuit se ascunde cât de bine poate în casă pentru ca familia Sandin să nu îl găsească și să îl preadea nebunilor de afară, ajutat în anumite momente de Charlie Sandin. Pentru a-și proteja copii James și Mary se hotărăsc să îl găsească pe bărbat, pe întuneric, și să îl ofere celor care îl căutau. După o serie de întâmplări tensionante în care se caută unii pe alții, aceștia reușesc să îl găsească pe bărbat, îl rănesc și când se hotărăsc să îl „arunce” afară, dându-și seama că nu fac ce trebuie, că acest lucru este împotriva firii și fie ea cât de benefică Epurarea, tot niște crime fără rost erau; și împreună iau decizia să lupte împotriva celor ce urmau să intre peste ei în casă. Lucrul care mi s-a părut foarte tras de păr, a fost faptul că tinerii de afară au reușit cu foarte multă ușurință să dezarmeze casă și să intre peste ei. James Sandin le face față cu brio până la un moment dat când este ucis de liderul grupului. Și astfel femeia și copii rămân lipsiți de protecție.

 The-Purge_2013-1371203043

Aparent vecinii le sar în ajutor și reușesc să îi anihileze pe tineri cu armele lor. Însă aceștia au făcut-o doar pentru a sacrifica ei însuși familia Sandin. Poate vă întrebați de ce… ei bine din invidie, din invidie pentru că ei erau o familie perfectă, prosperă, cu foarte mulți bani. Norocul familiei a venit exact din partea bărbatului pe care îl adăpostiseră, acesta a reușit să îi salveze de la moarte fără să le rănească vecinii. Și astfel sub amenințarea armelor au așteptat cu toții venirea dimineții, momentul în care Noaptea Judecății avea să se termine. Mary Sandin ar fi putut să îi ucidă pe vecinii invidioși fără urmă de ezitare, fără să fie trasă la răspundere, dar a ales să îi lasă în viață și să trăiască cu această rușine pentru tot restul vieții lor.

        Filmul este impresionant, deși părerile sunt împărțite, și instigă la gândire, la autoevaluare, te face să te întrebi dacă într-o asemenea situație ai alege să ucizi doar pentru că este legal. Lupta pentru supraviețuire devine acerbă într-o lume în care oamenii sunt vânați doar pentru a te elibera de sentimentele negative și de frustrări. Și stau și mă întreb, cei săraci, cei care nu își permiteau să își cumpere acele sisteme de siguranță scumpe… aveau să fie linșați fără tăgadă, doar pentru că nu au bani?! Mai mult ca sigur da. Și chiar dacă rata criminalități scăzuse extrem de mult iar economia Americii era prosperă, aceste sacrificii erau mai mult decât inumane. Un Iad care nu era necesar… un Infern care avea să schimbe spiritul unui om definitiv și irevocabil, în rău. După o asemenea experiențe, vânat sau vânător, nimeni nu mai putea fi la fel ca înainte.

      Vă recomand acest film cu drag și sper să vă placă la fel de mult cum mi-a plăcut și mie.

Suleyman Magnificul și Sultana Hurrem

         suleyman

         De curând am terminat de citit o carte pe care merită să v-o împărtășesc și vouă, dragi bloggeri, dar n-am s-o fac prin intermediul unei recenzii. O să fac paralela între serialul TV și cartea „Suleyman Magnificul și sultana Hurrem” de Isaure de Saint Pierre. Povestea de dragoste dintre sultanul Suleyman și cadâna din harem este știută de toată lumea: Roxelena, adusă ca sclavă din Rusia, l-a fascinat pe Suleyman cu frumusețea și inteligența ei, într-atât încât a reușit să-i devină soție. El a încălcat tradiția otomană căsătorindu-se cu cadâna din harem pe care nu a încetat să o iubească, susținând-o până la sfârșitul vieții când aceasta, devenită sultana Hurrem ajunge practic stăpâna Imperiului Otoman.” Această frază scrisă cu atâta măiestrie de autoarea de origine franceză Isaure de Saint Pierre se potrivește perfect serialului, pentru că realitatea a fost cu totul alta. Cel puțin realitatea istorică. Deși scriitoarea de beletristică Isaure de Saint Pierre ne asigură că a ei carte respectă într-o totul adevărul istoric, coperta ne cam induce în eroare. Povestea nu este atât de romantică așa cum se vrea, detaliile picante pline de brutalitate și nerușinare vor face din această publicație una de mare succes, dacă nu este deja. Știm despre autoare că a fost profund îndrăgostită de cultura arabă și astfel ea dă curs acestei povești care ne introduce într-o lume pe cât de frumoasă pe atât de crudă. Ceea ce urmează să vă povestesc vă va demonta întreaga concepție pe care v-ați format-o atât despre civilizația musulmană, cât și despre personajele celebre care au existat în urmă cu cinci secole. Dragostea atât de frumos nuanțată dintre Suleyman și Hurrem, Ibrahim și Hatice, cât și întreaga intrigă creată cu multă pricepere de regizorii turci, este cu totul și cu totul diferită față de realitatea care s-a petrecut la acea vreme. Cumva firul istoric se respectă, însă partea romantică, aproape deloc. Dacă vreți să citiți recenzia acestei cărți o găsiți pe blogul Lecturi de mămică, este scrisă de mine. Asta pentru a înțelege mult mai bine diferențele pe care urmează să vi le relatez.

          Filmul s-a bucurat de un succes nebun și este un serial care chiar merită toată atenția, declarațiile de dragoste sunt minunate, nemaiîntâlnite în niciun film sau serial. Suspansul și intrigile sunt foarte bine conturate, te fac să îl urmărești tot timpul cu sufletul la gură. Sinceră să fiu, deși regizorii turci nu au respectat într-u totul adevărul romantic și istoric, pot spune că filmul întrece nu neapărat cartea, ci povestea în sine care s-a petrecut la acea vreme. Deși cei care nu au urmărit serialul sunt de părere că ar fi de prost gust, totuși să fim realiști, este o capodoperă din toate punctele de vedere. Paralela o voi accentua mai bine descriind personajele principale ale poveștii… cam aici sunt diferențele.

           Suleyman Magnificul pe cât de frumos construit în serial, un bărbat bine, prezentabil, atrăgător, drept și foarte cerebral, pe atât de diferit a fost în realitatea istorică. În realitate, Suleyman era un om cu multe defecte și complexe, care se lăsa condus de sentimente. Era înalt, uscățiv, ușor aplecat, cu un nas proeminent și o frunte exagerat de lată, cu un ten măsliniu, deloc o frumusețe ostentativă. A fost un artist ceva cam excentric în tinerețile lui, care a încercat să își răscumpere păcatele printr-o rigurozitate religioasă instaurată după cea de-a doua jumătatea a domniei sale. Dacă ar fi să îi fac cumva un profil psihologic, Suleyman a suplinit dragostea pe care tatăl său nu i-a oferit-o niciodată cu cea a lui Ibrahim. Și da, ați citit bine, Suleyman era extrem de îndrăgostit de Ibrahim, marele vizir, al doilea om din stat, pe care el l-a transformat dintr-un simplu om într-o mare putere a Imperiului Otoman. Iubirea dintre Suleyman și Ibrahim era împărtășită, amândoi se iubeau nespus, amândoi erau jumătățile aceluiaș întreg. Aveau aceleași pasiuni, le plăceau aceleași lucruri și amândoi erau ei înșiși doar unul în prezența celuilalt. În carte sunt date anumite detalii în care se dăzvăluie clar pasiunea și erotismul dus la extreme dintre cei doi. Între camerele lor exista un pasaj secret pentru a putea dormi împreună în fiecare noapte, fără ca cineva să îi vadă. Împreună organizau un soi de orgii în care petreceau și se culcau cu cadânele, cu multă muzică, băutură și haine din belșug. Dormeau împreună noapte de noapte și un paragraf din carte ne dezvăluie că cei doi se sărutau „apăsat, violent și zgomotos”. Atâta timp cât Ibrahim a fost în viață, Suleyman a fost manipulat de el în toate deciziile pe care le-a luat.

           Hurrem era într-adevăr o femeie extraordinar de frumoasă, cu un aspect jovial, seducătoare, fermecătoare, cu un zâmbet copleșitor, tot timpul veselă și aranjată. În serial nu s-a pus prea mult accent pe faptul că frumoasa sultană ar fi studiat extrem de mult așa cum s-a întâmplat defapt, era la fel de pregătită din punct de vedere intelectual și cultural ca și Suleyman și Ibrahim. Ea și-a dorit încă de când a ajuns la palat să devină conducătoarea lumii. A înțeles foarte bine că frumusețea și afecțiunea ei nu vor fi de ajuns pentru a-l seduce pe Suleyman, de aceea ea s-a afundat în studiu. Știa toată istoria imperiului și religia musulmană. Înzestrată cu mult bun gust, de un rafinament ieșit din comun. Cu mult mai rafinată decât cumnata sa Hatice. Hurrem nu a fost atât de chinuită așa s-a întâmplat în serial, singura bătaie pe care a primit-o a fost cea de la Mahidevran pe care a și desființat-o cu acea ocazie. Nu a fost otrăvită, nu a fost arsă, nici chinuită. Nici Sultana Mamă și nici Mahidevran nu au fost principalii ei dușmani. Singurul rival al lui Hurrem a fost Ibrahim. Ibrahim pe care îl ura din tot sufletului în primul rând pentru influența pe care o avea asupra lui Suleyman dar și datorită faptului că îi răpea afecțiunea sultanului. Ibrahim a fost asasinat cu știrea sultanului, dar din cauza Sultanei Hurrem care a știut să urzească intrigile potrivite pentru a-i curma viața acestuia. A fost omorât mișelește, pe ascuns, cu toată cruzimea posibilă. Hurrem nu a fost nici pe departe o mamă atât de drăgăstoasă așa cum este prezentată în serial. Pe Cihangir născut cu acea malformație nu l-a iubit deloc, abia în ultimele clipe de viață ale prințului i s-au trezit cât de cât sentimentele materne. Copii ei au fost niște unelte în vederea obținerii puterii, nicidecum nu au fost tratați cu dragoste sau respect. Mehmed moare de tuberculoză în jurul vârstei de douăzeci de ani, Baiazid este ucis de Suleyman din cauza intrigilor lui Selim. Selim ajunge sultanul Imperiului Otoman, un bărbat gras, bețiv, plin de defecte, deloc cult, care disprețuia atât religia cât și arta. Un puturos care își trăia viața numai prin desfrâu. Mihrimah nu a fost deloc o tânără puternică și curajoasă cum este prezentată în serial, pe cât de frumoasă pe atât de slabă și de supusă mamei ei. Ea însă a trăit atât cât i-au fost zilele. Cihangir însă practic s-a sinucis, refuzând mâncare și apă după moartea fratelui său Mustafa, el moare în camera proprie, singur. A făcut acest gest tocmai pentru a-și pedepsi tatăl, cel care îndrăznise să curme viața fratelui său mult prea iubit. Hurrem era iubită de Suleyman, dar nu la fel cum îl iubea pe Ibrahim. Iar sultana a reușit să îi câștige dragostea adevărată abia după moartea lui Ibrahim. O dragoste care s-a instalat datorită timpului dar și pentru că Suleyman nu își găsea alinarea decât în brațele ei. Hurrem se bucura de toată libertatea din lume, ea era cea care pleca în sânul poporului pentru a vedea și afla toate nemulțumirile oamenilor și nu Suleyman, așa cum se întâmplă în film. Lui Suleyman îi era chiar teamă să se avânte în mijlocul poporului, cei care îi aducea informații erau iscoadele dar și Hurrem. Hurrem se bucura de tot respectul din lume, avea libertate neîngrădită, privilegii ca nimeni alta și o putere la fel de nemărginită. Ea avea ochi și urechi peste tot. Ea era cea care îl sfătuia pe Suleyman în acțiunile de război, după moartea lui Ibrahim. În acest caz, Suleyman nu era decât imaginea puterii, Hurrem fiind adevărata capacitate a imperiului. Și-a dorit și chiar a reușit să aibe lumea la picioare. Pe cât de puternică a fost, sultana sultanelor a murit aparent banal, neașteptat și chiar ironic. Ea cea care putea controla totul, propria moarte nu a putut să o controleze. A murit de pneumonie. Pe când se muta de la un palat la altul, un accident a avariat o roată a căruței, ploaia s-a pornit, a răcit foarte tare și chiar cu toate îngrijirile, Hurrem a murit a doua zi, la fel de subit și de rapid cum s-a și înalțat ca o putere adevrătată ce fusese.

          Valide Sultan, Sultana Mamă, nu a avut deloc un mare rol în istoria Imperiului Otoman. Într-adevăr l-a scăpat de la moarte pe Suleyman în adolescență, l-a apărat de toate comploturile urzite de Sultanul Selim, însă cu Hurrem nu a avut divergențe. Ba chiar Valide Sultan a observat-o pe frumoasa Roxelena dintre toate și a pus învățătorii să se ocupe de ea cu foarte mare atenție, să o învețe tot ce trebuiea să știe. Iar când a fost destul de pregătită, ea însăși i-a oferit-o lui Suleyman, în speranța că poate Ibrahim va păli în ochii sultanului. Cu timpul și-a dat seama că Hurrem este deosebit de periculoasă și de ambițioasă, însă nimic nu mai putea fi schimbat. Nu a avut nici putere și nici influență asupra lui Suleyman. La acea vreme mama sultanului și Mahidevran erau practic niște ființe izolate, care trăiau mai multe închise în propriile apartamente. Valide conducea cu numele haremul, Hurrem era cea care dădea toate ordinile, ea organiza toate petrecerile, ea se ocupa de tot. Valide Sultan fusese o femeia curajoasă și frumoasă, dar o dată cu instaurarea lui Suleyman la putere, ea practic a cam ieșit la pensie, să spunem așa.

         Sultana Hatice a fost într-adevăr sora favorită a sultanului, pe care a iubit-o nespus, dar de care nu s-a îngrijit prea mult, cel puțin nu de fericirea ei. Dragostea dintre Hatice și Ibrahim nu a existat în realitate, ea da, l-a iubit, pentru că Ibrahim era extrem de frumos, de impozant, un zeu cu pielea închisă. El în schimb nu a iubit-o și i-a fost dată ca soție tocmai pentru ca Suleyman să îl aibe mai aproape și să îl înalțe în rang. Hatice nu a fost decât o acoperire avantajoasă pentru dragostea lor, deși aproape toată lumea de la palat cunoștea adevărul despre relația lor. Ibrahim avea un întreg harem, harem de care Suleyman știa. Niciodată nu i-a impus limite lui Ibrahim, l-a lăsat să aibe tot ce și-a dorit, chiar și numeroase femei. Însă niciunul dintre ei nu s-au iubit cu alte părți masculine, în schimb femei puteau avea oricâte. Într-adevăr Hatice i-a născut gemeni lui Ibrahim, iar după moartea lui, ea a fost recăsătorită. A suferit din cauza fratelui său, a suferit pentru că i-a răpit întreaga dragoste pe care Ibrahim ar fi putut să i-o dea vreodată. Se spune că Ibrahim ar mai fi avut copii și cu alte cadâne, însă nu s-au dat deloc detalii.

         Mustafa, fiul lui Suleyman cu frumoasa Mahidevran, era un tânăr extrem de frumos, drept, cult, loial, brav și desăvârșit, așa cum niciunul din fii lui Suleyman nu au fost. Mustafa a fost o dragoste platonică pentru Sultana Hurrem, ea a fost profund îndrăgostită de el, o iubire care însă nu a fost finalizată niciodată. Mustafa a fost îndepărtat datorită sultanei Hurrem, ea i-a sugerat lui Suleyman să îl trimită în sângeac în Manisa, în primul rând pentru că îi era teamă să nu facă vreun gest necugetat din dragoste. Cel care mergea în sângeac în Manisa, era și cel care urma să îl succeadă la tron pe Suleyman. După câțiva ani el a fost trimis și mai departe, indirect i s-a luat dreptul la tron pentru ca Mehmed să îi ia locul. S-a supus fără tăgadă, avea încredere nemărginită în tatăl său, dar și în Hurrem. Pe baza unor comploturi pe cât de false pe atât de nedrepte, Mustafa este ucis la ordinul lui Suleyman. Comploturi urzite de Rustem, ginerele lui Suleyman, soțul drăguței Mihrimah, dar fără știrea sultanei Hurrem. Cu toate că mai târziu Hurrem află și chiar bănuiește de la început, nu împiedică această atrocitate. Mustafa este ucis chiar sub ochii lui Suleyman, care era convins că fiul său îl trădase, dar nimic mai fals. Șcena descrisă în care Mustafa este ucis este de-a dreptul cutremurătoare. Suleyman, în ciuda aparențelor, era un om destul de fricos, și tocmai din cauza acestei temeri și-a ucis doi fii și șase nepoți. De teama ca nu cumva la maturitate, nepoții să răzbune moartea propriilor tați. La fel ca tatăl său, Suleyman a trăit cu frica în sân că oricând unul din fii îl vor trăda și îi vor fura atât de mult prețuitul tron. Dar cu toate greșelile sale, și-a iubit copii, pe toți, și a crezut până în ultima clipă că ceea ce făcuse fusese drept, așa cum o ceruse politica și legile musulmane.

         Multe dintre personajele serialului nu apar deloc în carte și probabil nici în istorie, nu există Sumbul, nici Gul, domnița Aybige nu este nici ea menționată, Nigar Calfa la fel și ea lipsește cu desăvârșire, nu există nicio Jupâneasă Daye, nici boierul Matrakci Nasuh. Cadânele nu au nume decât cele apropiate de Hurrem, dar niciun nume care să concidă și în filmul. Frumosul și bravul Bali Bey apare într-un singur paragraf al cărții în care este ucis pe câmpul de luptă din cauza lui Ibrahim. Comploturile împotriva lui Ibrahim, dar și cele împotriva Sultanei Hurrem nu au fost atât de accentuate ca în serial. Este și normal, pentru a face un asemenea film este nevoie de o intrigă care să te țină mereu în suspans. Având în vedere că această carte este scrisă de o scriitoare de originie franceză de beletristică, este foarte probabil să fi existat anumite scurgeri de informații, să-i fi scăpat câte ceva sau să fi omis câteva aspecte cu bună știință. Este o carte scrisă pe repede înainte, în care foarte rapid se trece dintr-un an într-altul, de la un conflict la altul.

         În orice caz, chiar dacă cartea „Suleyman Magnificul și sultana Hurrem” și serialul TV sunt foarte diferite, atât filmul cât și cartea merită toată atenția noastră, suntem introduși într-o lume magică de poveste, care pe cât de frumoasă pe atât de crudă. Filmul este un adevărat deliciu datorită laturei romantice, declarațiile de dragoste din film sunt cu adevărat spectaculoase. Iar cartea ne ajută parcă să discernem mai bine lucrurile care s-au petrecut acum mai mult de cinci sute de ani. Până la urmă, povestea în sine este un dar cultural care nu poate lăsa indiferent pe nimeni.

         Acum așteptăm din toamnă sezonul 3 al serialului, dar sper totodată că voi reuși să cumpăr și celelalte două cărți care îi pun în valoare pe măreții sultani ai acelor vremuri, Sultanul Suleyman și Sultana Hurrem.

Portretul lui Dorian Gray

  dorian-gray-original        

         Astăzi vreau să vă fac încă o recomandare de film și anume ”Potretul lui Dorian Gray” (The Picture of Dorian Gray), este un film britanic din 2009, genul dramă horror. Este o ecranizare după romanul lui Oscar Wilde, Portretul lui Dorian Gray, prima ecranizare a cărții a apărut în 1945, însă această versiune regizată de Oliver Parker și avându-l ca actor principal pe Ben Barnes în rolul lui Dorian Gray, îndrăznesc să spun că este cea mai reușită și chiar întrece cartea.

 pdg

 

         Am văzut filmul de trei ori, iar cartea am citit-o de două ori și fără să fiu absurdă pot afirma că filmul întrece cu mult cartea, cel puțin din punctul meu de vedere. Povestea lui Dorian Gray tratează o dorință care circulă dintotdeauna prin mintea oamenilor de pretutindeni, tinerețea veșnică. Și astfel acțiunea începe când tânărul Dorian Gray revină în sânul Londrei păcătoase, după o copilărie grea și plină de violență fizică, pentru a-și lua în primire moștenirea lăsată de unchiul său, cel care l-a și chinuit în primii ani ai vieții sale. În Londra intră un tânăr frumos sufletește și la chip, modest, cuminte, chiar naiv, dornic și plin de speranță, pentru a începe o nouă viață lipsită de griji și de restricții. Aflat în mijlocul unor oameni distinși, cu putere financiară, Dorian încearcă să se intergreze ajungând să se împrietenească cu carismaticul lord Henry Wotton (Colin Firth). Henry este cel care practic îl prezintă întregii societăți și îl introduce într-o lume cu adevărat seducătoare pentru Dorian. Ajuns cunoscut, pictorul Basil devine impresionat de frumusețea și inocența lui Dorian și îi propune acestuia să îi facă un portret perfect. Un portret care să imortalizeze pentru totdeauna frumusețea și sufletul excepțional al lui Dorian. Sedus peste măsură de propria sa imagine oglindită în portret, Dorian mărturisește cu toată ființa sa că și-ar vinde sufletul pentru a rămâne veșnic la fel de tânăr și de frumos cum era în pictură. Acele vorbe rostite de parcă ar fi fost o incantație menite să impresioneze diavolul, îl vor face pe Dorian să nu îmbătrânească și să nu se urâțească… Pictura se dovedește a fi un real succes, ea redând în totalitate calitățile eroului. Tabloul va avea pentru puțin timp un loc de cinste în imensa casă a lui Dorian, pentru că pictura ascunde un secret de neimaginat și astfel Dorian o ascunde în pod…

 dorian_gray04

 

          Nedespărțit fiind de aristocratul Henry ajunge să fie influențat de acesta în tot felul de acțiuni și pariuri. Henry este un bun cunoscător al oamenilor și știe foarte bine punctele slabe ale fiecăruia, un manipulator înăscut, și astfel va reuși să îl introducă pe Dorian într-o lume care nu va face altceva decât să îl dezumanizeze. Cu timpul, Dorian se implică în numeroase aventuri, care mai de care mai scandaloase, ajunge să se culce cu toate doamnele măritate, singure sau văduve din lumea bună, ba chiar cu fiicele acestora, organizează petreceri revoltătoare cu multă băutură, femei desfrânate, băieți homosexuali, ajungându-se chiar la a face dragoste cu bărbați și chiar acte de masochism. Dorian frecventează des bordelurile celebre cu Henry, ajunge să fumeze opium, se droghează și încet, încet inocența lui se șterge, trecând în tabăra răului. Deși se îndrăgostește de o actriță săracă, o necinstește și îi promite că o va lua de soție, el nu o va face niciodată, fiind influențat tot de Henry. Fata se sinucide și de atunci, Dorian se schimbă iremediabil. Nu mai simte remușcări și practic ajunge să nu mai aibă conștiință.

 56_1_01

 

          În timp ce sufletul său se degradează, tabloul său nu îl mai întruchipează pe frumosul Dorian, ci un Dorian care cu fiecare desfrânare sau păcat devine un monstru în pictură. Astfel dacă Dorian se rănea, tabloul sângera, iar rănile sale se vindecau instantaneu. Tabloul preia practic tot răul lui Dorian, răul și bătrânețea acestuia.

          Dorian reușește chiar să distrugă rapid tot ce atinge, acțiunea se accentuează când Dorian are o aventură cu Basil. Pictorul este de-a dreptul îndrăgostit de el. La primele semne de degradare, Dorian ascunde tabloul în podul casei, dându-și seama că acesta întruchipează sufletul său putred. Basil își dorește foarte mult să prezinte acel tablou la o expoziție și ajunge să îl preseze neîncetat pe Dorian să îi arate tabloul. Exasperat de insistențele acestuia, Dorian îl invită pe Basil în pod, unde îi dezvăluie secretul său, arătându-i tabloul. După care îl ucide și-i aruncă trupul, cu multă greutate, într-un râu.

         Amenințat de propriile fapte Dorian părăsește Londra și se întoarce după 20 de ani. 20 de ani care pe chipul său nu se vedeau, el arătând la fel de frumos și de tânăr ca atunci când avea 18 ani. Toți au rămas înmărmuriți de apariția lui Dorian, toți erau afectați de timp, cu toții bătrâni, numai Dorian nu. Lordul Henry are acum o fiica care îi trezește un interes sincer lui Dorian. Cade și ea pradă farmecului răpitor al lui Dorian și se îndrăgostesc. Dorian ar fi vrut să își schimbe viața, însă bătrânul său prieten conștient de defectele și de puterea distrugătoare a lui Dorian, va face totul pentru a împiedica împlinirea acestei iubiri. Dorian moare ”ajutat” de Henry, iar odiosul tablou revine la forma inițială… întruchipându-l pe minunatul și frumosul Dorian.

25_portretulGRADIENT_36f6da5d7e

           Cartea prezintă câteva diferențe majore… în primul rând înfățișarea lui Dorian, fiica lui Henry nu există, iar faptele sale scandaloase nu sunt atât de accentuate, unele dintre ele lipsesc cu desăvârșire, se păstrează în schimb mitul frumuseții și al tinereții veșnice.

            Vă recomand cu mare drag acest film, Portretul lui Dorian Gray, în primul rând pentru că este un film excepțional, o poveste clasică cu numeroase învățăminte. Mie mi-a plăcut extraordinar de mult, iar actorul ce-l întruchipează pe Dorian, deși nu este un zeu ca și trup, are un chip fantastic, un zâmbet fermecător și o privire cu adevărat răpitoare, are ceva demonic în ochi, ceea ce îl face pe Ben Barnes să joace rolul lui Dorian Gray într-un mod apoteotic.

            Vizionare plăcută, dragii mei!

Hannibal Rising

    2007_hannibal_rising_box_art_2d    

          Acum vreo două săptămâni am văzut un film absolut senzațional, deși filmul este din 2007, eu abia acum, după 6 ani, l-am văzut. Mă refer la filmul Hannibal Rising, dar nu cu Anthony Hopkins, ci cu Gaspard Ulliel. Pentru cine nu știe Gaspard Ulliel este actor francez și model de succes în vârstă de 29 de ani. Hannibal Rising este primul său rol într-un film american.

          Cel mai cunoscut canibal și criminal din istoria marelui ecran, Hannibal Lecter, revine într-o poveste și mai captivantă. Aceasta defapt este povestea anilor de formare a monstrului Hannibal Lecter, din copilărie și până la maturitate când el devine un criminal căruia îi face plăcere să ucidă. În acest episod, să-i spunem, vom înțelege de ce Hannibal ajunge un canibal psihopat, unde s-a declanșat trauma lui și ce l-a determinat să se transforme atât de radical. El, spre deosebire de alți criminali, nu s-a născut așa, ci în urma unei fapte atroce practic toată inocența și umanitatea lui Hannibal Lecter mor în urma acelui eveniment.

           Acțiunea filmlui începe în Lituania, în timpul celui de-al doilea război mondial, când micul Hannibal este supus unor acte pe care puțin dintre noi le-ar fi putut suporta. Familia sa este ucisă în timpul unui atac nazist, rămân în viață Hannibal și micuța sa soră Misha. Aflați în mijlocul pustietății, într-o cabană micuță, pe timpul unei ierni necruțătoare, câțiva naziști înfometați, rupți de grupul lor, se refugiază la cabana celor mici. Înfometați peste măsură și disperați că vor muri în mijlocul pustietății, aceștia recurg la un gest mai mult decât crud. În lupta pentru supraviețuire naziștii se hotărăsc să o sacrifice pe micuța Misha, care avea trei anișori, pentru a o mânca. Totul se petrece sub ochii înnebuniți de durere ai lui Hannibal, care avea nu mai mult de opt ani. Ritualul sacrificării surorii l-au marcat într-atât de mult încât Hannibal este practic ucis spiritual, mai ales că și el este nevoit să mănânce din supa cu trupușorul propriei surori. Acesta a fost factorul declanșator care l-a transformat pe Hannibal iremediabil.

 gaspard-ulliel-in-2007-hannibal-rising-wallpaper_422_21489

 

             Hannibal supraviețuiește acelor orori și crește într-un orfelinat sovietic, adăpost care cu ceva timp în urma fusese casa lui. El provenea dintr-o familie bună, foarte înstărită, cu putere financiară și cu gusturi rafinate. Practic de aici se trage și rafinamentul exagerat al lui Hannibal pentru artă și bun gust. În adolescență el fuge la Paris în căutarea singurului său unchi rămas în viață, acolo este întâmpinat de văduva acestuia, o japoneză superbă, Muraski, pe numele ei real Li Gong. În casa mătușii sale el ajunge să iubească învățătura, dar aceasta îi arată și cum să se apere, ea fiind cunoscătoare iscusită a artelor marțiale. Își găsește o mică alinare și linișteîn casa acesteia, devine cel mai tânăr student admis la Facultatea de Medicină din Paris, unde dovedește un deosebit talent. Dar dobândirea abilităților medicale le va folosi numai în scopul răzbunării. Dorința sa de răzbunare este atât de puternică încât hotărăște să îi caute și să îi pedepsească pe cei care îi sacrificase micuța soră. Îi caută, îi găsește și îi pedepsește într-un mod foarte brutal, ajutat în anumite momente și de ”mătușa” sa de care se îndrăgostește, dar fără să se finalizeze cumva această iubire. Muraski, deși știe adevărata personalitate a lui Hannibal simte pentru el o afecțiune copleșitoare și parcă îi înțelege suferința. Însă tot această latură a lui o face să nu trăiască cu el o idilă așa cum poate și-ar fi dorit amândoi. Ajuns să prindă gustul omuciderilor, practic Hannibal devine cu toată ființa sa un crimnal, ajunge să iubească acest stil de viață și dezvoltă noi obsesii. Este absolut fascinat de obraji și ajunge să îi consume uneori chiar în timp ce victima este încă în viață. Surioara lui era ceva mai plinuță decât el, decizia de a o sacrifica pe ea a fost luată pentru că ea avea obrăjorii mai grăsuți. Și cu toate că firul răzbunării se sfârșește, știm bine din celelalte serii că Hannibal nu se oprește pentru tot restul vieții.

           Filmul este de-a dreptul captivant, deosebit și palpitant. Este unul din acele filme pe care merită să le vezi și de două sau trei ori. Vă recomand cu mare drag acest film, sunt sigură că o să vă placă.

Hannibal-Rising-gaspard-ulliel-618751_1772_1177

MondoCaffe

         Într-o blogosferă în care cu toții suntem scriitori și într-o lume în care timpul este deja un lux, ne-ar trebui un ghid care să ne ofere de-a gata cele mai căutate domenii. Ne-ar trebui fără doar și poate un site unde să putem afla cu mai multă ușurință noutățile acestor vremuri. Dacă am face o statistică în motoarele de căutare, vom descoperi că punctele de interes maxim sunt muzica, filmul, moda, cărțile, domeniul IT și reducerile, oameni buni.

       Mie sinceră să fiu nu îmi place să mă încurc într-o mie de site-uri, mi-ar plăcea un singur site care să îmi ofere toate aceste informații fără să îmi pierd timpul cu navigările interminabile pe internet. Spre marea mea satisfacție există un astfel de site… un site care le cuprinde pe toate.  radu-sirbu-sianna-rain-falling-down-artwork-295x195

       MondoCaffe este o binecuvântare pentru acei oameni pentru care timpul este prețios dar care vor întotdeauna să fie la curent cu ultimele noutăți. Categoriile MondoCaffe sunt în topul căutărilor pe internet, sunt atracția de zi cu zi a fiecărui om. Vrei să afli ultimele noutăți din muzică, film, publicații, fashion, IT și pe deasupra să afli și cele mai importante reduceri ale zilei?! Atunci MondoCaffe este răspunsul căutărilor tale, este mâna aceea salvatoare care aduce în viața ta un val de aer proaspăt care nu doar că te va scăpa de anumite griji dar te va ajuta și să scapi de plictiseală… plictiseala aceea care ne omoară când nu știm niciun film bun, când nu suntem la curent cu ultimele piese scoase pe piață sau când am vrea să cumpărăm o carte bună dar nu avem suficiente detalii despre ea.

      În categoria Muzică vei descoperi cele mai noi piese, cele mai fascinante videoclipuri și cele mai vibrante remixuri. Uită de căutările plictisitoare de pe Youtube care te bombardează cu o sută de mii de rezultate pentru o singură melodie.

      Categoria Filme te luminează cu trailere care te vor convinge să vezi un film bun. Mai știi de câte ori ai descărcat un film, ți-ai pierdut timpul vizionându-l o oră și el tot nu dă semne să îți placă?! Nimic nu mi se pare mai enervant decât să pun un film și să nu îmi placă…

         Categoria Fashion este atât de ofertantă și de captivantă… aici găsești ultimele noutăți în materie de modă, afli ce ținute sunt în trend, descoperi cele mai celebre parfumuri și te bucuri de știri pe care nu le găsești în revistele de can-can pe care urâm să le citim cu toții.

         Colțul colecționarului te pune la curent cu cele mai surprinzătoare reduceri în materie de cărți. Chiar dacă lumea nu prea mai dă banii pe cărți, cred că fiecare om ar trebui să aibe un colț de bibiliotecă care să îi facă cinste. Și dacă descoperi cărți atrăgătoare la cele mai mici prețuri, de ce să nu profiți?!  

       Domeniul IT este în topul căutărilor, toată lumea este înnebunită după cele mai sofisticate gadgeturi, aici găsești noutățile despre ultimele modele de telefoane mobile, despre ultimele aplicații, ba chiar descoperi și cele mai renumite jocuri de care te poți bucura de pe PC-ul tău.

       Secțiunea Caută Reduceri este o binecuvântare pentru toată lumea. Românul este obișnuit să cumpere calitatea la cele mai mici prețuri, urmărind periodic reducerile actualizate pe MondoCaffe îți vei putea achiziționa în sfârșit mult râvnitele lucruri pe care ți le doreai.

      Acum nu trebuie să îți mai faci griji pentru nimic, MondoCaffe este la dispoziția ta 24 de ore din 24 și îți oferă avantajul să fii primul în aflarea noutăților. Uită de timpul pierdut pe care îl risipești căutând… acum ești la un click distanță de cunoștere!

 269204_153423568156795_1355050898_a

Cu MondoCafe.ro fii primul, fii prezent, fii actual!

Elegantine, despre artă

             Întotdeauna mi-a plăcut să cred despre mine că sunt o artistă, poate nu una desăvârșită în adevăratul sens al cuvântului dar măcar o aspirantă la statutul de artist. Simt cu toată ființa mea că sunt diferită, că în interiorul meu și-a găsit locașul cel mai sensibil suflet. Arta cere o sensibilitate anume, o deschidere spre frumos, o senzualitate sau din contră o excentricitate care să mă facă diferită de ceilalți oameni. Nu mă cred superioară, nicidecum, să fii artist nu înseamnă să fii superior, ci din contră să fii acel ins care să se distingă din mulțime prin capacitatea lui de a mulțumi și ferici pe cei din jur. Până la urmă artă înseamnă să împărtășești lumii din esența ta, din eul tău, din sufletul tău, să-i dezvălui intimitatea sentimentelor tale.

          Arta ar trebui practicată în mod dezinteresat, nu pentru amorul propriu ci din iubire pentru frumos și oameni. Lipsa artei cred că ar aduce un haos total. Arta în sine este iubire, frumusețe, lumină… și o găsim sub atâtea fețe. De la pictură, sculptură, muzică, film, teatru, modă, literatură, poezie, până la cele mai neobișnuite lucrări care nu și-au găsit încă un nume. Într-o lume în care toți suntem artiști arta tinde să nu mai fie atât de evidentă, însă ea există, este limbajul universal, toți suntem într-o mică sau mare măsură artiști. 

         Am cochetat cu pictura însă nu am reușit să mă ridic la standardul înalt pe care l-au stabilit mai marii pictori ai istoriei. În schimb fără muzică nu pot trăi, nu știu să o produc, însă știu să mă bucur de ea așa cum mă bucur de aerul prețios pe care îl respir cu fiecare por al ființei mele. Muzica este stropul de divinitate în viața noastră, este cel mai dulce cânt al inimii.

         Sunt artistă pentru că dețin arta literelor, arta exprimării în cuvinte, iubesc poezia și literatura, este modul meu de a evada spre lumi nebănuite. Este prilejul metafizic prin care pot atinge locuri pe care în lumea realității nu aș putea nicicând că o fac.

         Arta este un lux pentru că nu și-l poate permite oricine, în fond luxul este o calitate de prim rang, cei care au instaurat arta au dus-o până la apogeu, noi nu putem decât să aspirăm la titlul de artist și să luptăm pentru originalitatea care o dată cu timpul ne va făuri un loc în lumea artiștilor. Toți ne credem speciali, toți credem despre noi că suntem originali, dar oare câți realizează că suntem deja influențați de curentele anterioare?! Inevitabil avem în noi părți de artă deja instaurate și nu facem altceva decât să ne inspirăm. Să dobândim aceea dibăcie de a fi unici în arta noastră, de a fi  incomparabili, este realmente greu. Arta este o muncă și necesită curaj, fără curajul de a exprima ce simți și ce gândești nu este decât o încercare nereușită, o încercare timidă în lumea artiștilor. Arta trebuie să oglindească interiorul nostru… arta mai poate însemna și purificare, te lepezi de cele omenești. Prin artă realizezi metamorfoza în stropul lui Dumnezeu, te preschimbi în roua Edenului. 

           În schimb luxul nu poate fi o artă, luxul este somptuozitate, rafinament, extravaganță, dar nu trebuie neapărat să fie și artă. Luxul poate fi și exagerare, este interpretabil, în schimb arta nu va fi niciodată exagerare, este materializarea perfecțiunii și a divinității.

          Paul Gauguin spunea că: arta este ori plagiere, ori revoluție” și mare dreptate avea, poți fi un copiator al trecutului sau poți instaura o revoluție care să demonteze sau să dea un plus parametrilor care măsoară” noțiunea de artă, să extinzi inimaginabilul. În artă nu poți fi decât tu pentru a câștiga statutul de artist. Arta este o extindere a personalității, o întregire a omului… arta îți dă acea notă de particularitate inconfundabilă.

          Arta îmi dă curaj, mă însuflețește, mă completează și mă face să fiu mai sigură și mai legată de lume și natură…

         Să poți cuprinde toate înfățișările artei este mai greu decât ne-am putea imagina vreodată, însă astăzi există un loc care ne familiarizează cel mai bine cu toate înțelesurile artei. Elegantine este tărâmul care cuprinde toate fețele spectaculoase și rafinate ale artei, sub condeiul unor editori iscusiți, sub îndrumarea unui redactor-șef renumit, ne sunt ilustrate cu lux de amănunte toate formele de artă existente în prezent. Bunul gust și rafinamentul este la el acasă, Elegantine ne duce mai aproape de lumile neștiute ale frumosului, modei, ale picturii, muzicii, filmului, teatrului, arhitecturii și chiar ale gastronomiei. Dacă vrei să afli legătura între lux și artă atunci va trebui să urmărești publicațiile parfumate ale Elegantinei.

Elegantine este radiografia pieței de lux autohtone, analizează produsele şi serviciile premium din România prin analogie cu trendurile şi inovaţiile pe plan internaţional. Cititorul este invitat să guste din extravaganţele modei, să dobândească business know-how şi să se delecteze cu articole inspiraţionale. Urmând maximele chaneliene, Elegantine promovează opusul vulgarităţii şi nu neapărat al sărăciei.

Un om cult trebuie să cunoască părți din orice domeniu, urmărind Elegantine te vei accesoriza cu finețea de a observa arta, te ajută să o descoperi, să o înțelegi, să o simți și să o iubești. Chiar dacă nu am fost înzestrați cu harul artei, ar trebui măcar să facem totul pentru a cunoaște arta și pentru a ne bucura de ea. Arta este indispensabilă în viața omului, ne face mai buni, mai frumoși, mai desăvărșiți, mai receptivi și ne trezește simțurile. Arta e viață, arta e puls, arta e dragoste și vis, apogeu și chemare… 

        Elegantine este luxul privilegiat de a-ți însuși arta… Fii în pas cu lumea artei cu Elegantine!

  eglantine-200x200px   

Spring SuperBlog

Sergiu Nicolaescu…

 Sergiu_Nicolaescu_1256030159_1

        N-am putut să mă abțin și-am scris și eu un articol legat de Sergiu Nicolaescu. Totul a început aseară de la emisiunea lui Banciu, Lumea lui Banciu. Fără să ofensez pe nimeni o să afirm cu tărie că omul este o mare panaramă care împroșcă cu noroi în toată lumea, un om de un flegmatism ieșit din comun. Ceea ce nu mi-a plăcut aseară la Radu Banciu au fost afirmațiile sale pline de stricăciune la adresa lui Sergiu Nicolaescu. Am înțeles că omul e cârcotaș, că asta îi este meseria… dar… chiar așa?! Nimeni nu merită să fie desființat în acel mod. A fost și va rămâne totuși o valoare a României… cum necum, maestru a făcut zeci de filme. Filme care deși n-au fost prea premiate, cum sunt cele din prezent, s-au bucurat de succes în rândul românilor. La acea vreme, la vremea când Sergiu Nicolaescu era în plină glorie, industria filmului românesc nu era atât de dezvoltată așa cum este în prezent. Să fim serioși… filmele lui sunt și vor rămâne repere de referință în cultura neamului românesc. Dar stau și mă întreb, sub ce pregătire în lumea filmului îi poate contesta Banciu, talentul și opera regretatului actor, regizor și scenarist?! Cine este Radu Banciu în comparație cu Sergiu Nicolaescu?! ”Marele” jurnalist a uitat să se uite în buletin, a omis că este de două ori mai tânăr decât vârsta lui Sergiu Nicolaescu… și mult mai sărac în experiență și percepții decât a fost regretatul actor. Și mai ales cum poate el compara un suflet de artist cu pragmatismul limitat și negativist al gândirii sale. Nu-mi explic. De bine de rău filmele dânsului vor dăinui peste ani, inevitabil lumea își va aduce aminte de ele, vor fi redifuzate, sunt filme care fac rating… în schimb emisiunile răutăcioase cu iz de frustrare ale lui Banciu sunt trecătoare. Niciodată Banciu nu se va ridica la nivelul lui Ion Cristoiu… dacă asta încearcă să facă. Ce dovadă de profesionalism dă Banciu când îl face cu ou și cu oțet pe Sergiu Nicolescu?! L-a numit mortul zilei! Adevărat! Dar ar fi putut să o mascheze frumos, să spună decesul zilei… Și pe deasupra jignește voit poporul român când se declară un bun cunoscător al gândiri românești, sisținând că filmele artistului sunt slabe dar că românului îi place, pentru că îi place tot ce este mediocru… nu insultă întreaga Românie?! Eu așa cred. Dar s-a declarat fanul filmelor coreene, iar coreeni au mai mulți poeți decât a născut Europa!!! Doamneee!!! Cum a putut afirma așa ceva?! În fine… am terminat cu Banciu că oricum nu merită osteneala. Oricum e un limitat și sărac în cunoaștere spirituală. 

     Fac apel acum la români să nu se mai lase infuențați de orientările politice. Mulți sub pretextul comunismului l-au făcut comunist, securist și mai știu eu cum pe Sergiu. Oameni buni, aici nu este vorba de orientarea politică, aici este vorba despre un artist! Despre moartea unui om. Uneori lumea este tare rea și necruțătoare. S-au găsit guri care să îi judece nu doar opera, dar și viața. Unii spun că de ce nu a făcut copii…?! Poate n-a putut. Dar poate n-a dorit. Actorul a spus în repetate rânduri că nu era făcut pentru căsătorie, pentru famile. Deși a fost căsătorit de trei ori, marea lui dragoste au fost filmele. Toată lumea știe că a iubit în egală măsură și femeile. Și ce?! Cui nu-i place viața?! Cred că toți avem o singură viață și ar trebui să o trăim cum ne place. Bine sau rău au fost alegerile lui, și-a asumat totul, și-a asumat singurătatea, și-a exprimat regretul că nu are copii… dar a fost viața lui. A lăsat în urma lui mai mult decât vom reuși noi vreodată să oferim în zece vieți. S-a transpus în filmele sale trup și suflet și a trăit pentru film. A trăit mai mult și mai intens decât vom reuși noi vreodată să trăim. Unii dintre noi suntem născuți pentru artă, alții pentru a fii părinți, unii pentru familie și tot așa. Nimeni nu le poate avea pe toate.

      Acum, marea problemă pentru toată lumea, este faptul că dorința lui a fost să fie incinerat. Conform bisericii este păcat. Știm cu toții că din pământ suntem făcuți și în pământ trebuie să ne întoarcem. Dar… artiștii sunt excentrici, cine știe ce teamă avea el legat de moarte, de a fi îngropat. Poate era claustrofob și în nebunia de a se știi închis a ales să fie incinerat. Poate a dorit să se dizolve cu totul în eter. Poate moartea pentru el a însemnat mai mult decât pomeni, o groapă și-un sicriu. Poate și debutul în neființă a ales să îl facă într-un mod deosebit prin incinerare… Adevărat că o parte din mine spune că ar trebui să fie îngropat, să i se facă cele creștinești, dar mai ales să existe un mormânt în care oamenii să îl poată deplânge, unde să meargă cu flori… unde să îl poată striga sau lăudat. Dar a fost alegerea lui. De obicei ultimele dorințe trebuie respectate, nu?!

     În ultimii săi ani din viață se simțea singur, a suferit mult când Iurie Darie a murit. Toți prietenii lui plecaseră de mult. Chiar a și spus că a rămas singur și că toți ai lui sunt la cimitir, cu lacrimi în ochi. Deși a fost un actor și un regizor iubit, ca om a fost neînțeles, cum pățesc majoritatea geniilor și monștrii sacrii. A greșit sau a făcut bine, a fost om. E ușor să judeci, să contești, dar să nu uităm că să fii fost în locul lui sau să fii avut o rudă în locul dânsului, sigur nu ați fii vrut ca alții, niște oameni care nu l-au cunoscut să îl blameze.

     Am fost oarecum trasă la răspundere de cei care nu sunt de acord cu promovarea și amintirea cuiva post-mortem. De ce uităm cu toții să ne amintim valorile cât încă sunt în viață?! Și devenim patetici și ne exprimăm regretul sau admirația după moartea cuiva?! Acum să fim realiști, de trăit, trăim toți o dată. Dar de murit, murim individual, murim separat, murim la date diferite. Nu ai cum să îți poți aminti de toți, să îi pui pe toți în lumină. Spre deosebire de alte vremuri țara noastră s-a reapropiat de artă. Artiștii înaintați în vârstă au fost din nou puși în lumina televiziunilor. S-a recreat o modă, au fost invitați la emisiuni, au fost redifuzați, au fost reinventați. Sunt filme și melodii care nu vor muri niciodată, Liceenii, Dacii, Miss Litoral, Nea Mărin Miliardarul, Pistruiatul, Cu Mâinile Curate și multe, multe altele. Să fim realiști… nu vor muri niciodată, la fel cum an de an se redifuzează Singur Acasă, Ghost, Dirty Dancing sau altele.

     Iar noi ca oameni de rând nu cred că își pune cineva poze pe facebook sau scrie articole pe blog despre marii artiști români aflați în viață. Românul obișnuit este împovărat de griji, datorii, muncă, îndatoriri, rutină și familie ca să își mai amintească de artiștii României. Mulți scriitori, muzicieni, pictori, sculptori, actori sau regizori au murit poate în anonimat, alții au fost premiați post-mortem, altora li s-a acordat premii după moarte. Asta este legea firii. Cu toții vom fi uitați, însă operele rămân. Și mulțumesc lui Dumnezeu că ne reapropiem spre frumos, spre calitate, spre artă. Că reînvățăm să ne bucurăm și să apreciem frumosul.

    Legat de ratingul făcut cu artiștii decedați, până la urmă este un beneficiu atât pentru televiziuni și ziare cât și pentru noi consumatorii. Acest rating post-mortem își aduce aportul său de cultură pentru populație. Dacă înainte n-am avut ocazia să cunoaștem opera respectivului, avem ocazia să ne bucurăm din plin de ea, să o cunoaștem și chiar să ne îmbogățim cultural și spiritual. În schimb nu sunt de acord cu ratingul bazat pe denigrări, noroi și jigniri. Aici nu este vorba despre niciun câștig, nici de artă, nici de frumos.

    

     În fine, gata cu polemicile… vreau să închei spunând că Sergiu Nicolaescu a scris istorie, rămâne o valoare, a visat, a vrut și a făcut film! Sper că acum Sergiu Nicolescu să-și fi găsit liniștea, iar Dumnezeu să-l odihnească. ” Eu o să plec, dar nu o să mor niciodată”!!

     Iar vouă cititorilor vă îndemn la compasiune, empatie și umanism. Nu uitați că dincolo de orientarea politică, religioasă sau de viciile și plăcerile unui individ stă un om, un suflet divin!

Vă pup!

 Sergiu-Nicolaescu-2

Articol scris de Gheorghe Alina

Viaţă sau teatru…

       

         De multe mute ori mi-am pus această întrebare… viaţă sau teatru?! Trăim sau interpretăm roluri?! Suntem noi sau suntem nişte marionete în calea destinului?! Suntem direct răspunzători sau ne lăsăm purtaţi de val… ne dăm precum bate vântul?!

    În fond ce este viaţa?! M-am întrebat mereu, şi-am ajuns la concluzia că viaţa este o înlănţuire de oameni, fapte, întâmplări şi sentimente. Unii dintre noi cam prea puţine sentimente, sau chiar lipsiţi de sentimente. Dacă ar fi să analizez un pic lucrurile, viaţa însăşi e un teatru, un film, un lung-metraj. Cu happy end, sfârşit dramatic sau doar o încheiere fadă… nici prea-prea, nici foarte-foarte. Unii trăiesc degeaba, fac umbră pământului degeaba, se mai întâmplă, alţii sunt făcuţi pentru realizări, însă niciodată omul în viaţa nu le are pe toate. Excelezi într-un domeniu sau arie a vieţii, eşuezi pe alte planuri şi tot aşa. Întodeauna a existat o balanţă care să regleze lucrurile.

    Aşaaaa… şi spuneam că viaţa-ntreagă e un teatru, aşa cred, trăim, mimăm, ne prefacem, iubim, îi păcălim pe alţii sau ne păcălim pe noi, muncim sau muncesc alţii în locul nostru… avem merite sau ne plafonăm… trăim drame, comedii, tragedii, momente istorice, delicii erotice…  cu toţii purtăm măşti ne adaptăm rolului propriei vieţi; uneori uităm să fim noi, masca devine parte din mine sau din tine… suntem răi sau buni cu toţii suntem oameni.

   Diferenţa este că viaţa are mai multe acte şi planuri paralele, iar întindearea în timp şi spaţiu este cu mult mai mare. Unii trăim intens cât pentru zece vieţi, alţii nu trăim deloc sau ne irosim, sau avem neşansa să murim tineri… oricum ar fi, tot viaţă este. Lungă sau scurtă, de valoare sau infimă, cu toţii ne merităm soarta. Bineînţeles, exceptând cazurile de boli incurabile sau accidente nefaste în care victima îşi pierde viaţa fără vreo vină.

    Oricum, am ajuns la o concluzie, decât să nu trăim deloc, mai bine facem teatru… ne ascundem sub faţade şi începem să experimentăm lucruri, întâmplări, trăiri, sentimente, stări, fiinţe… însă dacă nu vei reuşi să te deschizi… garantat ai trăit degeaba şi totul se va risipi ca colbul în vânt. Ce începe cu prefăcătorie sau minciună, se evapora… începi un miraj, un basm… dar te trezeşti la realitatea de netăgăduit.

     Sentimentele autentice, dragostea pură se întâlneşte doar într-o perfectă sinceritate dintre două suflete. În care transparenţa şi claritatea sunt principalele atuuri, şi cum dragostea se păstrează şi se îngrijeşte la fel ca o plantă… o poţi păstra nemuritoare… sau o poţi păta şi în final se va ofili.

     Dragoş Călinescu spunea că în teatru dacă greşeşti, repeţi fără urmări până ce îţi iese… pe când în viaţă fiecare greşeală lasă urme adânci. Adevărat, aşa este, dar ştim cu toţii că şi greşelile se pot răscumpăra, în funcţie de gravitatea unei greşeli, o poţi îndrepta. Se întâmplă ca un rău făcut să fie iremediabil, dar un apropiat care îţi cunoaşte sufletul va şti să te ierte şi să te înţeleagă.

   Am convingerea că viaţa bate filmul şi implicit teatrul, însă teatru este o replică fidelă a unei secvenţe din viaţă.

   Mă întreb câţi dintre noi mai face delimitarea între teatrul practicat şi adevăratul eu autentic şi propriu, şi câţi dintre noi luăm viaţa ca pe o joacă, câţi dintre noi o luăm în serios?!

    Într-o lume în care omul mai mult minte decât spune adevărul, în care sentimentele sunt nişte înşelătorii, în care mimăm orgasmul şi confundăm sexul cu dragostea adevărată şi căutăm sentimentul prin urmele unor aşternuturi pătate de fluide corpului… şi uităm ce-i iubirea şi respectul, uităm ce înseamnă să fii loial şi dezinteresat…  oare ceea ce trăim se mai numeşte viaţă?! Nu cumva e teatru?!

   Dar ştiţi ce-i ironic?! Nu ne pune nimeni să trăim adevărat sau să mimăm… toţi suntem propriul produs, suntem propria strădanie, suntem propriile aspiraţii, suntem propriile sentimente, suntem propriile acţiuni. Nu da vina pe unul şi pe altul, destinul n-are de-a face, ai ales singur să păşeşti pe terent minat şi te-ai pierdut pe parcurs.

     Vrei să fii din nou real, vrei să simţi că faci parte din viaţă şi din realitate, atunci aruncă arsenalul de prefăcătorii-măşti şi alege să trăieşti veridic, să nu îţi poată nimeni contesta existenţa, intenţiile, sentimentele şi faptele…

Viaţă sau teatru, realitate sau ficţiune, răspunzători sau împinşi de la spate, responsabili sau influenţaţi, viaţa e frumoasă şi este tot ce ai, este proprie, nu ţi-o poate înstrăina nimeni, nimeni n-are voie să ţi-o ia. Viaţa este realitate şi o poţi trăi autentic, cu realizări sau o poţi trăi prin prisma altora, repetând la nesfârşit acelaşi scenariu de teatru de doi bani… cu aceleaşi greşeli, vicii şi degradări ale întregii omeniri! Poţi fi original sau poţi fi copia mulţimii. Poţi fi un chip sau poţi să nu ai chip deloc!

              TU ALEGI!

 

  

 Inspirit din articolul lui Dragos Calinescu, Diferenta! Multumesc că mi-ai oferit şansa să dezbat!