Mi-a cantat ploaia…

image

      Aseara mi-a cantat ploaia la ureche. Inainte sa adorm, m-am leganat pe ropotul ploii. N-am simtit decat liniste, impacare, frumos si-o stare de bine. Era frig, atat de frig incat am lasat mirosul ploii sa imi intre pe geam. Am deschis fereastra, am lasat tunetele sa m-aline, fulgerele sa-mi lumineze mintea, adierea vantului sa-mi racoreasca trupul si ploaia sa imi cante plansul. De fapt fulgerele nu m-au luminat, ba chiar mi-a scos din minte tot stresul, din suflet toata durerea si mi-a impacat constiinta.
    La un moment dat am iesit afara, nu am gasit nimic romantic in fata blocului, dar mi-am intins mainile din adapostul in care ma aflam si am lasat ploaia sa ma bata pentru cateva minute. Mi-am spalat fata cu racoarea ei. Obrajii imi ardeau. Ploaia ma chema intr-un dans fermecator. Voia sa ma spele in intregime. In galagia ploii era atat de liniste si de bine. Pacea ma invaluia. Eram cu picioarele goale, am pasit prin perdeaua de lacrimi si m-am lasat udata pentru un moment. Era rece, atat de rece incat parea sa ma friga. M-am retras rapid, mi-am spus ca e de-ajuns pentru suflet. Cu talpile murdare am intrat in casa… am lasat in urma mea darele durerilor ce ma apasau. Fereastra inca larg deschisa era boxa mea catre cer.
       M-am suit in pat, m-am invelit cu patura si-am inchis ochii. As fi vrut sa adorm, insa amintirile m-au napadit. S-au imbulzit in mintea mea in valuri. Vedeam in gol moartea, greseala, fericirea si veselia de care am avut parte in viata. Treceam ca intr-un potpuriu de la o amintire la alta. Chipul stins al bunicului, primul sarut, prima noapte, ultima noapte, lucrurile cu care ma rusinez si pe care nu le stie nimeni… amintirile care ma fac fericita, reusitele, esecurile… toate rulau una dupa alta ca intr-un film vechi, dar clar. Am inceput sa tremur, nici eu nu stiu din ce cauza, poate de frig, poate pentru ca imi doream sa opresc totul si sa inabus totul… am inchis geamul. Cantecul ploii ma legana in surdina si vrand sa scap de tot, am inceput sa ma gandesc numai la amintirile fericite, m-am intors in copilarie. Acolo ma refugiez mereu cand vreau sa sting focul. Si-am reusit, m-am imbracat iarasi in pielea mea micuta de copil, m-am gandit la cel mai fericit moment si-am adormit… intr-o pace incredibila…

Cenușă în bătaia vântului…

         L-ai iubit atât de mult… și-acum te simți goală. Vrând să-i oferi totul, ți-ai dăruit fiecare bucățică din tine. Total… mult prea total, până n-a mai rămas nimic de oferit. Și când „sursa” s-a terminat, relația voastră s-a destrămat. Acum ai rămas singură și realizezi că ai greșit. Ai uitat să te iubești pe tine, în timp ce îl iubeai numai pe el. Te-ai neglijat, ai uitat să păstrezi frânturi din tine, numai pentru tine. Te-ai descoperit, te-ai dezbrăcat, te-ai dăruit, până ce n-a mai rămas nimic de oferit. Ai uitat de mister, de enigmă… ai uitat să păstrez vălul care îl făcea să te descopere zi de zi… ai uitat de tine, repet.

        Te simți frântă, nu mai ai în tine nici vlagă, nici forță, nici viață. Ai vrea să te reîntregești, dar ai rămas cu totul la el. El a plecat cu tot ce reprezentai tu. Te-a rupt în bucăți și a plecat. Te-a lăsat în urmă, golită de sentimente, în bătaia vântului. Trebuie să te regăsești, așa cum erai o dată, înainte de apariția lui. Pe vremea aceea erai întreagă și plină de iubire. Te-a secătuit… de fapt te-ai secătuit singură, până l-ai sufocat. L-ai strâns de gât cu iubirea ta și l-ai făcut să plece. Probabil s-a speriat, ai revărsat peste el prea mult deodată. N-ai oferit treptat, ci mult deodată. Cu cine să te cerți acum?! Cui să reproșezi ceva?! Poate doar ție. Poate că tu ești singura vinovată. El n-a știt, tu prea ai dat. El nu s-a adaptat, tu prea te-ai aruncat. Ai forțat cursul lin al iubirii, l-ai accelerat în asemenea hal încât ați luat foc. El a reușit să se salveze, plecând. Însă tu… tu te-ai mistuit în totalitate. Te-ai făcut scrum, praf și pulbere. Cenușă în bătaia vântului.

        Te-ai așezat în pat. Atârni de el, prinsă în cearșafurile arse, privirea ți-e țintă în tavan, abia respiri, pumnii i-ai încleștat în salteaua patului, inima abia îți bate, pulsul abia ți se simte. Nu vorbești, nu mănânci, nu bei, nu faci nimic. Ești pierdută în propriile gânduri. La ce te gândești, nici eu nu știu. Probabil te rogi. Probabil îl rogi pe Dumnezeu să ți-l trimită înapoi. Să îl întoarcă din drumul lui și să revină, iar, la tine. Dar simți și tu că nu se va întâmpla. De asta și suferi atât de mult. De asta nu poți să plângi. Până și lacrimile ți le-ai ars. Le înăbuși în sângele tău negru ca smoala. Urâtă te face suferința, te-ai schimonosit, te-ai învinețit…

          Aș vrea să te pot ridica de-acolo… Ridică-te! Mergi! Spală-te, machiază-te și începe o nouă viață! Acum…!

Curaj…

Curajul… cine are curaj?

Cine are curaj n-are temeri?!

Sau cine are curaj,

Cunoaste mai bine ca oricine frica?

Curajul cred că este tocmai un impuls

Născut din frică.

Nascut din frica soră cu moartea.

Cui îi e frică, numai înfruntându-și teama

Va reuși să guste curajul.

Au fost vremuri în care n-aveam

Niciun dram de curaj.

Îmi mâncau pisicile din traistă,

Atât de lipsită de curaj eram.

Nu reușeam să iau atitudine,

Mă simțeam frustrată,

Nimic nu mă mulțumea,

Și totul mă întrista.

Într-un final… m-am simțit saturată,

Nu mai puteam suporta nedreptățile

Ce mi se făceau.

Într-un acces de nebunie…

Mi-am luat viața în propriile mâini,

M-am revoltat, chiar cu riscul de a-mi fi mai rău.

Și ce credeți că am descoperit?!

Liniștea, puterea, mulțumirea…

Puterea îmi dădea arapi,

Și când vedeam că și obțin rezultate,

Am înțeles că numai curajul și asumarea

Mă putea duce acolo unde îmi doream.

Dacă nu riști, nu câștigi,

Dacă nu încerci, nu reușești,

Dacă nu îți asumi, nu te vei regăsi.

Curajul face parte din noi,

Dar nu toți îi dăm curs,

Pentru că uneori este mai ușor să te complaci,

Să dormi, să te delași, s-aștepți,

Decât să lupți sau să iei atitudine.

Curaj nu înseamnă să te arunci în foc,

Ci să-ți învingi temerile,

Oricât ar fi ele de mici sau de neînsemnate.

Reușita înseamnă curaj,

Succesul se naște din curaj,

Geniul se naște din curaj.

Dacă nu am avea curaj,

Cu toții am fi banali,

Cu toții am fi fețe trase la indigo.

Curajul, inteligența și determinarea

Ne diferențiază…

Cu curaj, asumă-ți și vei reuși!

Sunt pierdută…

Răsucesc o pereche de gânduri,

Le țin în palmă, sunt așa fierbinți.

Mă uit la ele, nu știu ce vor,

Dar îmi dau târcoale, se împletesc

În mintea mea surescitată.

Un gând e alb, altul e roșu,

Parcă ar fi un fir împletit de mărțișor.

Unul e pur, altul e foc,

Unul vrea bine, altul vrea pasiune,

Unul liniște, altul nebunie,

Unul e îngerul păzitor,

Altul e gândul drăcesc ce nu-mi dă pace.

Încerc să despart gândurile,

Să le simt pe fiecare în parte

Și să-l aleg pe acela care mi se potrivește.

Dar nu vor, sunt strâns legate,

Ce-or dori de la mine, nu știu.

Și totuși, dacă stau bine și mă gândesc,

O idee prinde contur din gândurile mele,

Vor dragoste… perechea mea de gânduri

Mă-ndeamnă să trăiesc o dragoste nebună.

Și nu așa oricum, ci una plină,

În forță, rezistentă și de durată.

Gândul alb mă-ndeamnă să câștig

Iubirea aceea împărtășită, durabilă.

Gândul roșu, îmi spune să nu uit de pasiunea

Care să ne mistuie trupurile.

Perechea de gânduri îmi invadează trupul

Și mă face să simt o foame feroce.

Foamea iubirii ce face ravagii în mine,

Ce-mi fură sufletul, ce mi-l frământă,

Și mi-l face să se pârjolească

În mii de văpăi usturătoare.

Și cum am elucidat misterul,

Din palmă gândurile mi-au intrat sub piele,

Le-am văzut urcând prin vene,

Unul spre inimă,

Altul spre creier.

Sunt pierdută…

O zi perfectă de iarnă

       www.diseara.ro

          Vreau să-și aștearnă iarna peste ochii mei, ninsoarea rece și imaculată. Fulgii de nea sunt o binecuvântare. Vreau să îmi purifice sufletul, să mă reînoiască cu veșmântul ei de culoarea albului iubirii. Tot anul m-am simțit liniștită și neliniștită, am făcut multe, și bune, și rele, ba chiar mi-am murdărit hainele cu broboanele păcatelor. Dar într-un final, printre atâtea minciuni și griji, am reușit cumva să mă îndrept. Am nevoie acum de atingerea dulce a iernii. Înțepător este frigul, mă strânge, dar în același timp smulge din mine orice urmă de îndoială, orice încercare de a face rău sau a greși. Nu sunt nici cea mai rea, nici cea mai bună, dar îmi doresc cu fiecare clipă să îmi câștig un suflet mult mai bun.

           Aș vrea să dau în mintea copiilor să mă pot bucura de iarnă, să mă joc în zăpadă așa cum o făceam odinioară. Nu știu cum mi-ar sta mie, la vârsta mea, să merg cu săniuța la derdeluș și să mă dau pe ea, să mă zbengui în zăpadă cu sufletul plin de inocență. Vreau să-mi simt nasul roșu și rece, să mă tem că-mi va pica de frig, obrajii să-mi amorțească, dar să fiu veselă și fericită, jucându-mă în voie.

          Să mă duc acasă udă la picioare, cu hainele fleșcăite și murdărite. Să tremur de frig, dar să nu mă îndur să plec, ci să mai rămân, încă puțin și încă puțin, până ce frigul îmi va intra în oase. Și acasă să mă aștepte un ceai fierbinte din codițe de cireș și o bucată zdravănă de cozonac, totul făcut de mâna mamei mele. Și tremurând, să-nfulce pe nerăsuflate totul. Stând la gura sobei să ascult lemnele mocnind, gemând de nerăbdare să-mi încălzească trupul, și să-mi visez ursitul în flăcările portocalii, strălucitoare, ale focului… o zi perfectă de iarnă, în trup de femeie, dar cu suflet de copil…

Înfometare

www.fotografa.ro

Hai, nu mă părăsi acum în zorii dimineții,

După ce m-ai iubit o noapte, cu foc și-nfometare.

Nu mă lăsa singură și-a nimănui,

În așternuturi goale, ducând dorul ființei tale.

Nu mă abandona trecutului, când încă sunt aici,

Și încă îți adulmec mireasma corpului

Ca o lupoaică plină de dorință și înfierbântare.

Cum aș putea să uit vreodată atingerile de azi-noapte,

Și sărutările nebune… și cum ne-am plămădit noi goi,

Făcând din doi, doar unul… o singură ființă,

Unită în neființă, legați pe veci de-o dragoste eternă.

Am nevoie să-mi văd imaginea oglindită în ochii tăi,

În ei mă văd așa cum sunt, goală și totuși plină de iubire,

Frumoasă și dorită, femeie… iubită.

Nu mă lăsa pradă vulturilor disperării,

Căci mor de dor când tu nu ești,

Și-mi plânge sufletul și trupul după tine.

Mie inima prea plină de iubire,

Mă copleșește, mă înmoaie, mă transformă din om

În floare parfumată, în floare colorată.

Îndură-te de viața mea și stai aici cu mine,

Căci fără tine soarele la răsărit mă arde,

Lumina-mi face rău, și aerul este prea tare.

Tu îmblânzești totul în jurul meu

Și dai lumii mele o altă înfățișare.

De vis e totul lângă tine și îți mărturisesc

Plângând, acum, în așternutul răvășit,

Că tu-mi ești răsărit și soare, și lumea mea întreagă.

Nu mă lăsa, iubite scump, rămâi acum cu mine,

Acum și veșnic stai aici, să-mi încălzești trăirea.

Of, mă predau în brațele tale, hai să adormim împreună,

Închid ochii pe pieptul tău… ce împăcare… ce liniște…

Ce viață de visare…

Ai uitat vara?!

  www.dragosasaftei.ro

       Ai uitat cumva vara? Ai uitat cum arată soarele pe cerul senin? Ai uitat cum miros florile? Ai uitat căldura și afecțiunea? August te-a luat cu el și te-a răpit în ultima zi de iulie, a furat din tine toată căldura, toată senintătatea și toată sinceritatea. Și a lăsat în urmă, o femeie frumoasă, dar rece ca gheața. Te privesc și te văd ca pe un trandafir prins într-un sloi de gheață. De ce? Ce s-a întâmplat cu tine? Unde ți-e zâmbetul? Unde ți-e veselia? De ce-ți sunt degetele atât de reci și de inerte… ai duritatea unui mort, și nu-mi vine să cred ce simt văzându-te. Unde ți-e moliciunea cărnii, unde ți-e paloarea din obraji? Cine te-a transformat din ființă în stafie. Te văd prin casă și uneori mă sperii, parcă ai fi un strigoi care mă bântuie. Nu-mi dai pace, nu mă lași, dar nici nu mă vrei.

        Cu cât e mai mohorât afară, cu atât ești mai tristă. Vezi goliciunea copacilor gârboviți? Parcă aș zări în ei sufletul tău. Oare ce l-a atrofiat? Ce a făcut să se usuce atât de violent o inimă ce nu de mult mustea-n iubire? Astăzi băltește în venin și cred că te doare. Dar fă ceva! Ai milă de noi, îmi vreau iubita înapoi! Nu pot să mai aștept, sunt tânăr, sunt plin de viață, am nevoie de tine așa cum erai o dată. Ajută-mă să te ajut, lasă-mă să te iubesc, dă-mi voie să te învăluiesc cu afecțiunea mea. Căci fără tine iarna-i mult mai rea, zăpada nu-mi mai place, și frigul rău mă arde.

        Suntem singuri în doi, dormim împreună, însă în patul nostru este o barieră de netrecut. Mi-e frig fără tine, pielea mea tânjește după atingerea ta. Te-aș săruta cu foc și patimă, dar știu că nu-mi dai voie… te chem iubita mea, vino din nou în brațele mele, lasă-mă să te dezmierd… mi-e atât de dor de tine…

Eliberare

eliberare-baloane-heliu

Se apropie momentul adevărului,

Momentul de maximă intensitate.

Perioada de foc și pară,

Dar știu că după acest cumul de simțiri,

Se va instala liniștea și curcubeul pe cer.

Triumful mult așteptat, eliberarea…

Abia aștept să simt îmbrățișarea caldă a păcii,

Să simt cum îmi va curge prin vene

Morfina fericirii și a mântuirii.

Să mă îmbăt cu elixirul vinecării sufletești,

Să respir din nou, să trăiesc, să simt,

Să mă simt ușurată, neîngrădită de nimic,

Neînchistată de griji și temeri.

Să mă descătușez de tot și toate,

Să mă dezlănțui, să fiu eu.

Să mă simt la fel de liberă ca pasărea cerului,

Să am pe obraz senzația sărutului lui Dumnezeu.

M-am săturat de alb și negru,

Vreau iar culori nebune în casa mea.

Te aștept liniște, te aștept eliberare,

Abia rezist până când voi veți reveni în viața mea.

Vă aștept cu sufletul la gură,

Cu nerăbdarea unui copil aproape fericit.