Cele 3 obstacole din calea succesului

36843eeb139525a61830d932e89924a6

Este un fel de – nu lăsa pe mâine ce poți face astăzi. Și un fel de – fă ceea ce trebuie chiar și atunci când n-ai putere să mai faci ceea ce trebuie. Fii corect chiar și atunci când nimeni nu merită corectitudinea ta. Roadele vor veni, dar pregătește-te sufletește – vei înfrunta cele 3 obstacole din calea succesului!

Când vrei să faci ceva important, când vrei să afli și să păstrezi succesul într-un anumit domeniu (profesional sau amoros), te lovești de 3 mai obstacole:

  1. Frica – teama de eșec, de a pica în ridicol, de a nu-ți fi recunoscute meritele, de a nu reuși să duci până la capăt treaba, de a nu fi în vârful așteptărilor oamenilor. Totuși… până nu încerci, n-ai de unde să știi ce poți și ce nu poți să faci. Ca să afli de ce ești în stare și cât de multe poți realiza, trebuie să încerci. Dacă ai încercat, muncește cu devotament. Dacă îți place ceea ce faci și te împlinesc rezultatele, acelea minore de început, dă-i înainte oricât ar fi de greu. Dacă dai peste obstacole, privește-le ca pe niște provocări. Să-ți fie frică nu înseamnă ceva rău, tuturor ne este teamă, important este să ne înfruntăm temerile.
  2. Îndoiala – îndoiala de sine sau dubiul că lucrurile vor funcționa sau nu. Problema este una singură: îndoiala este bună dacă te face să-ți dorești mai mult și te face să muncești cu mai mult spor. Dacă te îndoiești de sine, demonstrează-ți că poți. Depășește-ți limitele. Încăpățânează-te atât de tare, încât nimeni și nimic să nu te poată întoarce din drumul tău. Dacă cei din jurul tău te faci să te îndoiești și-ți spun că nu poți sau nu vei reuși, risipește-i din drumul tău și demonstrează-le că TU POȚI și nimic nu-ți poate sta în cale atunci când ești ghidat de muncă, pasiune, ambiție și cinste!
  3. Sila – sila este o mare boală. Lasă că încep de mâine, încă nu-i momentul, n-am timp, n-am când, mi-e urât, vreau dar nu vreau, stai oleacă, lasă-mă să mă eliberez, vreau dar nu pot. Serios?! Când îți dorești ceva din tot sufletul, sila nu își are rostul. Vrei ceva? Acționează acum! Acum e momentul! Timpul nu este un impediment. Dacă vrei, îți faci timp. Se spune că oamenii cei mai ocupați sunt de fapt niște puturoși care se eschivează de la anumite lucruri sau acțiuni importante, sub pretextul că n-au timp sau nu e momentul potrivit. Momentul potrivit este cel actual – prezentul! Eu așa cred – dacă spui că n-ai timp, de fapt ești un puturos și încă nu ești pregătit să-ți sacrifici timpul pentru a face ceva care s-ar putea să iasă sau nu. 🙂

Treci de aceste 3 obstacole și acționează! Dacă vrei, poți! Succes!

Indiferent

7713c73ecc6f19ef445d5ed1208c6983Stau cu spatele acum,

Te tratez cu indiferență,

Nu mă mai interesează nimic,

Nu vreau să mai aud nimic.

Vorbe goale… amuțește-le!

Șoapte inutile, nu mă amărî,

Nu încerca să-mi mai atragi atenția,

Mi-am astupat de mult urechile,

Ochii mei au orbit de mult.

M-au orbit minciunile,

M-au orbit tristețile,

M-au surzit înșelăciunile.

M-ai înșelat de-atâtea ori,

Îți doresc să rămâi cu brațele goale,

Să nu mai ai vreodată femeie la piept,

Să cunoști singurătatea imensă,

Așa cum eu am cunoscut

Singurătatea în doi,

Cu tine, alături… departe de tine.

Știi de câte ori am adormit singură?

Lacrimile îmi șiroiau

Și grija îmi sufoca sufletul.

De ce trebuia să stau cu grija ta?

De ce trebuia să-mi frământ mintea?

De ce trebuia să mă gândesc mereu cu cine ești?

Oare eu nu-ți eram de ajuns?

Oare iubirea mea nu era suficientă?

Dar de ce îți cer explicații?

Nu mă mai interesează!

Astăzi te tratez cu spatele!

Îți redau liberatea.

Poți să dormi cu cine vrei.

Dar îmi doresc să ți se destrame relațiile,

Așa cum se înșiră pe jos mărgelele mele rupte.

N-am milă, am numai regrete,

Trebuia să te las de mult.

Dar n-am făcut-o,

Mi-a fost teamă,

Știam că o să sufăr.

Dar astăzi saturația a întrecut teama,

Astăzi scârba a întrecut iubirea.

Nici măcar nu te urăsc,

Ai ajuns să-mi fii indiferent!

Pustiu…

Cum era să uit?

Cum să uit întâia dată,

Acea dată,

Acel sărut,

Acele vise,

Acele speranțe,

Acele bucurii.

Cum să uit?

Cum să uit de tine,

Când tu ești tot acolo,

Tot în inima mea,

Tot imprimat în sufletul meu însingurat.

Cum să uit că am plecat,

Cum să uit că m-am lăsat,

Cum să uit c-am renunțat?

Cum să uit că m-am speriat,

Cum să uit că am fugit,

Cum să uit că am înnebunit?

Aș fi vrut să uit

Că am dat cu piciorul șansei,

Că am lăsat dragostea să treacă

Pe lângă mine, ca și cum n-ar fi fost

Deloc importantă,

Ca și cum mi-e mai bine așa.

Dar n-am reușit niciodată,

Mă întreb deseori dacă voi reuși vreodată.

Mi-a fost rușine să mă întorc,

Să-ți cer iertare,

Să îți mărturisesc temerile mele,

Să-ți povestesc cât m-am speriat,

Și mai ales de ce mi-a fost frică.

Dar n-am avut curaj,

N-am reușit,

Mi-a fost rușine,

Mă repet.

Cum era să vin cu coada între picioare

Și să îți spun că-mi pare rău,

Că am greșit,

Că sunt o proastă

Și că te vreau înapoi?!

Oare aș mai fi rămas aceeași în ochii tăi?

Te-aș fi dezamăgit,

Mai tare și mai mult.

Am preferat să te las să suferi…

Și pe tine,

Și pe mine…

Tu probabil m-ai uitat,

Eu am rămas în același loc,

Pustiu.

Exteriorizarea…

        Am observat un fapt: Lumea chiar se exteriorizează pe Facebook, chiar își spun ofurile și mărturisesc sentimentele care-i încearcă. Pe de o parte este bine, să ții o supărare numai pentru tine, îți îmbolnăvește spiritul, dar și psihicul. Însă mă întreb, de ce n-o fac și-n realitate?! De ce virtualul dă curaj, iar realitatea îl fură?! De ce virtualul și realul sunt două lumi paralele, când de fapt ar trebui împletite… iar noi, să ne exteriorizăm și-n viața de zi cu zi, chiar dacă sună ciudat.

       De ce o fi atât de greu să recunoști: mă simt singur/ă, îmi vine să plâng, sunt trist/ă, sunt necăjit/ă, sau din contră, sunt bucuros/oasă, sunt fericit/ă, mă simt împlinit/ă, sunt așa cum sunt…?!

        Din răspunsurile primite tot pe Facebook, am aflat că la baza înfrânării din realitate stă FRICA! Frica de marginalizare, frica de stigmatizare, frica de batjocură, frica de a fi arătat cu degetul și așa mai departe. Ideea este următoarea: este bine să recunoști, nu neapărat să strigi în gura mare. Este de ajuns să spui prietenilor apropiați prin ceea ce treci.

        Până la urmă recunoașterea propriilor trăiri este și un prim pas către acceptarea și rezolvarea propriilor probleme. În primul rând te accepți pe tine așa cum ești. Poate uneori ușor nebun, poate uneori prea emotiv, poate prea schimbător. Dar mărturisindu-ți trăirile vei afla și cauza lor. Ești trist/ă, dar de ce?! De unde vine această tristețe?! Care este sâmburele acestui sentiment?! Îți dai seama care este problema și vei începe să lucrezi în combaterea tristeții și în plus, te vor ajuta și prietenii tăi.

       Dar dacă ții numai pentru tine ceea ce trăiești, mai ales durerea, vor exista mereu episoade care te vor ajunge din urmă și te vor copleși. Frecvent tristețea sau singurătatea își vor face simțită prezența și te vor face să suferi. Poate că dacă spui prietenilor tăi prin ce treci, ei îți vor fi mai mult alături, te vor sprijini și te vor ajuta să depășești lucrurile prin care treci.

        Cu toții ne văităm că lumea este falsă, că poartă măști. Dar ce ne mai mirăm când și noi înșine purtăm măști de teama că vom fi descoperiți. Iar descoperirea făcută ne poate face să ne simțim goi, vulnerabili, unori chiar la mâna altora. Dar lumea nu este chiar atât de rea. Lumea este atât de înfometată de sinceritate încât orice exces de recunoaștere a ceva, îi va face să te privească cu mai multă admirație. Până la urmă nu suntem plămădiți numai din lapte și miere, cu toții suntem triști, singuri, supărați, înfricoșați de ceva, la un moment dat al vieții. Deci nu este nimic wow să recunoști că ești om și că suferi.

       Eu încurajez exteriorizarea pe toate căile. Până la urmă așa vom învăța să fim sinceri, să recunoaștem și să ne recunoaștem, și până la urmă, să ne iubim așa cum suntem, fără aparențe. Nu poți pretinde iubire, când tu îi arați celuilalt numai ce vrei tu să știe. Nu poți pretinde sinceritate, când tu ai propriile secrete și temeri. Nu poți pretinde firescul, când ție îți plac ascunzișurile nefirești.

        Să fim mai sinceri, zic! 🙂  

Curaj…

Curajul… cine are curaj?

Cine are curaj n-are temeri?!

Sau cine are curaj,

Cunoaste mai bine ca oricine frica?

Curajul cred că este tocmai un impuls

Născut din frică.

Nascut din frica soră cu moartea.

Cui îi e frică, numai înfruntându-și teama

Va reuși să guste curajul.

Au fost vremuri în care n-aveam

Niciun dram de curaj.

Îmi mâncau pisicile din traistă,

Atât de lipsită de curaj eram.

Nu reușeam să iau atitudine,

Mă simțeam frustrată,

Nimic nu mă mulțumea,

Și totul mă întrista.

Într-un final… m-am simțit saturată,

Nu mai puteam suporta nedreptățile

Ce mi se făceau.

Într-un acces de nebunie…

Mi-am luat viața în propriile mâini,

M-am revoltat, chiar cu riscul de a-mi fi mai rău.

Și ce credeți că am descoperit?!

Liniștea, puterea, mulțumirea…

Puterea îmi dădea arapi,

Și când vedeam că și obțin rezultate,

Am înțeles că numai curajul și asumarea

Mă putea duce acolo unde îmi doream.

Dacă nu riști, nu câștigi,

Dacă nu încerci, nu reușești,

Dacă nu îți asumi, nu te vei regăsi.

Curajul face parte din noi,

Dar nu toți îi dăm curs,

Pentru că uneori este mai ușor să te complaci,

Să dormi, să te delași, s-aștepți,

Decât să lupți sau să iei atitudine.

Curaj nu înseamnă să te arunci în foc,

Ci să-ți învingi temerile,

Oricât ar fi ele de mici sau de neînsemnate.

Reușita înseamnă curaj,

Succesul se naște din curaj,

Geniul se naște din curaj.

Dacă nu am avea curaj,

Cu toții am fi banali,

Cu toții am fi fețe trase la indigo.

Curajul, inteligența și determinarea

Ne diferențiază…

Cu curaj, asumă-ți și vei reuși!

Agonie…

Mă mișcam în reluare,

Aveam senzația că merg,

Dar de fapt stăteam pe loc.

Aveam impresia că mă mișc,

Dar pămâtul parea să stea pe loc,

Niciun pomn nu mișca,

Nici o floare nu-mi zâmbea,

Nici o pasăre nu-mi șoptea.

Nici măcar pieptul meu

Nu dădea semne că ar pulsa viața.

Sângele meu nu se mai afla în vene,

Era undeva în afara corpului,

Îmi atârna pe piele nefiresc,

Șiroia din toți porii.

De unde atâta sânge?!

Era al meu?!

Era al altora?!

Nici eu nu știam,

Mă aflam în șoc,

Dintre copaci se auzeau vaiete.

Vaietele lor mă îngrozeau,

Mă umpleau de frică,

Nu știam ce să fac,

Unde să-i caut, unde să-i găseasc.

Nu mă temeam pentru mine,

Mă temeam pentru ei.

Lupii mișunau printre copaci,

Se fereau de mine,

Când de fapt trebuia să mă feresc

Eu de ei…

Urlau parcă în tandem cu ei,

Cu ei, cu apropiații mei.

Într-un final am început să simt mișcarea,

Dar mă rătăceam,

Agonizam în ceață și frig.

M-am așezat undeva, pe jos,

Am stat și-am așteptat,

Zăpada sub mine se înroșea,

Somnul mă toropea,

Și-am adormit…

Să fi fost oare somnul de veci?!

De la speranță la puterea exemplului…

    eveste.ro

         De curând am terminat de citit trilogia Jocurile Foamei de Suzanne Collins, ieri și astăzi am văzut și primele două filme, după primile două cărți. M-au impresionat, diferențele dintre cărți și filme sunt mici, infime. Deși cineva spunea că trilogia este genul acela de carți pe care le citesc coafezele, eu aș tinde să îl contrazic, povestea este redată exelent, cu o intrigă pe măsură. Este impresionant pentru că are la bază patru cuvinte puternice, importante pentru omenire: SPERANȚĂ, SOLIDARITATE, SACRIFICIU și LIBERTATE! Câți dintre noi găsim speranța în frică, câți reușim să mai fim uniți la vreme de revoltă, câți suntem în stare să ne sacrificăm pentru omenire sau pentru cineva drag?!

         Sacrificiul, mult mai puternic decât moartea. Speranța, mult mai puternică decât frica. Aceste puteri le avem în noi, sunt puternice, întăresc, fac minuni, dar câți dau frâu liber acestor puteri?! Tu te-ai sacrifica pentru cineva?! Ți-ai risca echilibrul și confortul pentru o speranță mai mică decât un fir de nisip și totuși, mai ardentă decât focul?! Răspunsul cred că este NU! În zilele noastre nu se mai sacrifică nimeni pentru nimeni. Deși, dacă privim în urmă, am făcut-o, ne-am sacrificat, ne-am revoltat și am luptat, în primul rând pentru LIBERTATE. Libertate fără de care nu ne-am mai simți oameni, ci animale captive și domesticite. Am fost cândva și noi închiși, ținuți în frâu prin foamete și frică, dar am luat frâiele și-am reușit să rupem lanțurile, eliberându-ne. Dacă acum este mai bine, nu știu. Nu am prins vremurile în care mâncarea era dată cu rația, în care munceam fără să reușim să agonisim nimic, în care ni se dădea apă, energie electrică și televiziune cu porția. Nu am prins, dar știu ce-au simțit părinții noștri, bunicii noștri, cei care au luptat și au devenit revoluționari. Revoluționarii care ne-au câștigat libertatea. Acum avem libertate de nu știm ce să facem cu ea, am depășit până și granițile ei nelimitate. Acele granițe încălcate care ne-au făcut de rușine, ne-am mocirlit și ne-am afundat în prostie. Înainte aveam un scop, acum nu-l mai avem. Profităm pur și simplu. De ce?! De tot!

        Fără speranță și cu libertate ce suntem?! Mulțime… oameni fără căpătâi, care pleacă de nicăieri și se îndreaptă spre nicăieri. Trăim, dar nu lăsăm nimic în urmă, puțini sunt cei care reușesc să creeze, să facă ceva, să lase ceva moștenire omenirii. Pentru că mai mult decât noi înșine, contează generațiile viitoare care ne vor urma. Generații pe care le putem inspira sau îi putem transforma în niște proști, încă dinainte de a se naște. Puterea exemplului, de asta avem nevoie. Fiecare dintre noi trebuie să-și dorească să fie un exemplu pentru celelalt. Doar așa vom evolua de la stadiul de mulțime, la oameni adevărați, făcuți din trup, suflet și rațiune. Foarte puțini au cele trei particularități, unii sunt din trup și suflet, alții numai din trup și rațiune. Lipsind o singură particularitate, destabilizăm echilibrul firesc. Ce bine ar fi dacă de mici i-am educa pe copii noștri să se îngrijească atât de trup, cât și de suflet și de minte. Doar așa vom deveni exemplu și vom realiza moștenirea lor. Și astfel îi vom răsplăti pe predecesorii noștri pentru libertatea pe care ne-au redobândit-o.

          SPERANȚĂ – SOLIDARITATE – SACRIFICIU – LIBERTATE – PUTEREA EXEMPLULUI!

Inimă la expoziție

www.romaniatv.net

Apasă-mi inima cu degetul tău

Și vezi ce iese din ea.

Ia uite, iubire… ce caldă îmi e,

Și-un strop de dorință s-a scurs din ea.

Mireasma florilor de tei o-nvăluie,

Și vise mii și mii răsar din ea.

Hai, mai cu putere, să vedem ce-ascunde

Inima asta nărăvașă a mea.

Sunt curioasă și eu să văd

Ce-i în adâncul ei, ce ascunde

În cel mai tainic colțișor al ei.

Strânge-o în pumn să vedem

Ce se prelinge printre firișoarele de sânge

Vii și parfumate ale inimii.

Ia uite, se văd fețele familiei mele,

Nimeni nu lipsește din memoria inimii mele.

Și iată câte sentimente gingașe se văd.

Ce bine că n-a ieșit la iveală

Niciun pic de frustrare, nu există nici ură,

Nici invidie și nici gelozie.

Ce bine că nu-i pângărită de sentimente

Cu iz de răutate, ce bine, ce bine.

Mi-era frică că la o primă atingere

Se va revărsa din ea toată durerea trecută.

Dar rana puroiată de demult

S-a vindecat acum. Tu ai vindecat-o,

Cu simpla ta prezență, cu iubirea ce mi-o porți

Și mi-o oferi atât de darnic.

Am inima îmbelșugată de îndrăgostire,

Pe orice parte ai întoarce-o,

Sunt prinși în ea, ochii tăi.

Ochii tăi cei cenușii, cu genele lor lungi, întunecate,

Și cu privirea lor cristalină plină de adorație.

Hai să stoarcem inima până la ultima suflare,

Să văd dacă din ea se scurge vreun pic de negură.

Dar nu, văd că nu-i urmă de teamă,

Nici frica nu o bântuie, e calmă și curată,

Așa cum ar trebui să fie o inimă fericită.

Și uite așa, iată o inimă demnă de a fi pusă

Într-o galerie de expoziție, e numai a mea,

Dar ți-o dăruiesc ție, împreună cu frumosul din ea…

Cu forța unui leu

www.sananicolau.ro

Nu-i complicat, dacă știi ce vrei,

Nu-i complicat deloc.

Viața nu-i așa de dificilă cum crezi,

Tu îți îngreunezi drumul,

Tu îți pui piedici, tu ești cel de care te împiedici.

Tu ești propriul tău obstacol.

Tu ești cel care te temi,

Tu ești cel care te lași prins între tenebre,

Tu ești cel care lași frica să te paralizeze.

Tu ești orb, tu n-auzi, tu nu vrei,

Tu nu încerci. Nu-ți găsești motivația,

Și nici n-o cauți nicăieri,

Căci crezi că nu-i nimic de rezolvat.

Și tu ești cel care te cam complaci,

Într-o situație mizeră,

Te lași cuprins de apatie.

Plictiseala nu-ți dă pace,

Dar nici nu faci nimic să o combați.

Tu ești propriul tău dușman,

Nu vezi mai departe de propria neputință.

Crezi că Universul ți-e potrivnic,

Crezi că faci umbră pământului degeaba.

Tu ești cel care te crezi inutil,

Tu ești cel care faci din tine un ratat.

Tu îți ratezi de bună voie țintele,

Pentru că este mai ușor să fii o victimă,

Decât învingător, exemplul tuturor.

Dacă ai zâmbi mai des, dacă ai munci mai mult,

Dacă ți-ai dori mai mult,

Dacă te-ai strădui mai mult,

Dacă ai crede mai mult în tine,

Dacă ți-ai da mai des o șansă,

Dacă ți-ai ierta toate neputințele trecute,

Dacă te-ai ierta

Și ai privi mai atent spre viitor,

Atunci ai reuși și-ai realiza

Că viața nu e deloc complicată!

Viața e ușoară dacă știi ce vrei

Și lupți pentru tine cu forța unui leu!

Să vină iarna, dragul meu…

1ms.net

Nu te teme, dă-mi mâna ta, simte-mi dragostea.

Nu-ți fie frică, dincolo de albul acesta gol, se află o lume caldă.

Crezi că natura a murit? Deloc! Se odihnește!

Sub pătura de nea se află viața, omătul o hrănește.

A adormit zăpada pământul cel puternic,

L-a învelit cu răceala ei, pentru ca-n primăvară

Să-și nască el mai curajos ca niciodată,

Plăpânzii ghiocei și lăcrămioarele gingașe.

În anumite locuri încă n-a ajuns învelitoarea

Albă ca de gheață, dar el, pământul,

Stă și-așteaptă răbdător ca ea să vină.

Căci a-nghețat de-atâta așteptat și ar avea nevoie

De prospețimea fulgilor de nea,

Care să-i spună negreșit, că-n primăvară va renaște.

Așa cum omul este pustiit când e lipsit de dragoste,

Așa natură este înfrigurată, când Dumnezeu n-o învelește

Cu-mbelșugatul pled de nea.

Căci din zăpada, aparent uscată, natura își extrage viața,

Copaci dezgoliți de frunze și de dor,

Își întind rădăcinile să tragă seva vieții,

Iar florile și iarbă au adormit la adăpostul

Neîntinat al albului de iarnă.

Poate că unora le e urât să vadă iar omătul,

Ce uneori se schimbă-n mocirleală,

Dar nu că vrea sau pentru că afară e prea cald,

Ci pentru că noi oamenii, nu știm să primim zăpada

Cu tot sufletul, în viața noastră.

Numai copii știu să cheme fulgii peste noapte,

Cu inimioarele lor neîntinate se roagă bunului Dumnezeu

Să le dea în miez de noapte, mult omăt prin care să se joacă.

Doar ei mai știu să simtă frumusețea iernii,

Noi oamenii vedem doar neajunsul ei în jur.

Ne e urât de frig, de umezeală, și mai uităm din când în când,

Că ea purifică și spală necazul și durerea omului și a naturii.

Aș vrea să curgă acum din cer zăpada,

S-o cearnă cerul pe pământ, să simt întâiul fulg de nea

Cum se topește pe obrazul meu, încă de la prima mângâiere.

Căci vreau să simt cu tine iarna,

Să ne încălzim sufletele unul altuia,

Să stăm de mână sau îmbrățișați și să ne bucurăm

Prin sufletele de copii, adânc ascunse-n noi,

De minunea iernii atât de prețioasă.

Dă-mi mâna ta, să pășim goi spre ținutul gheții

Și să ne țină cald doar dragostea pe care ne-o purtăm

Cu atât devotament și-așa puternică ardoare.

Să vină iarna, dragul meu…