Mult mai interesantă…

Mi-a plăcut poza asta la nebunie! Parcă mă definește! Am o imaginație atât de bogată! Viața mea este mult mai interesantă în mintea mea, însă… oricât ar fi de interesantă, de cele mai multe ori este neadevărată! Nu sunt obiectivă … Continuă lectura

Niciodata in trecut

10384456_695450387191343_805781341112098893_n

         Nici dacă m-ar obliga cineva nu m-aș mai întoace în trecut. 

        Nici dacă m-ar bate cineva nu m-aș mai întorce în trecut.

        În trecut nu mă așteaptă nimic bun.

Uneori mă rușinez cu el,

Alteori mă gândesc la el cu jind.

Dar sigur nu m-aș întoarce.

Dacă ar fi să o iau de la capăt,

Aș comite aceleași fapte,

Poate că aș îndrepta anumite greșeli,

Dar să îmi dea șansa Dumnezeu să mă întorc,

Niciodată.

Pentru că n-ar mai fi la fel,

Pentru că el nu m-ar mai iubi la fel

Și pentru că nici eu nu l-aș mai iubi la fel.

Pentru că mi-ar reproșa și i-aș reproșa multe,

Pentru că aș sta tot timpul cu frica în sân,

Pentru că aș fi suspicioasă,

Pentru că m-aș chinui

Și pentru că nu are rost.

Merg înainte,

Trecutul îl las în urmă,

A fost frumos,

A FOST, 

Dar nu mai este.

Și gata,

Dar startul unui nou început,

Cu altcineva,

Așa este mai bine.

Lui îi doresc fericirea,

Dar nu alături de mine.

N-am putut să îl fac fericit atunci,

Sigur nu aș putea să îl fac fericit nici acum,

Și nici el pe mine.

A fost frumos cât a fost,

Acum ne-au rămas amintirile

Și zâmbetele

Și chipurile senine când ne gândim la „atunci”…

Să vină viitorul,

Cu toată iubirea lui.

Interzis…

Cândva, cuvântul ce ne definea

Era INTERZIS!

Era plăcut fiind periculos și temător,

Mă simțeam vie…

Sângele îmi clocotea în vene,

Inima-mi bătea cu putere,

Iar fiecare minut petrecut cu tine

Părea foc, pasiune și atracție, nebună!

Și fiecare minut ce ne ținea departe,

Însemna un izvor nesecat de dor.

Da, era frumos să ne aruncăm

Priviri pe furiș și zâmbete reținute,

Sub ochii celor care nu ne lăsau să ne iubim.

Îți mai amintești mângâierile fugitive?

Ne mușcam buzele de teamă,

Dar sentimentul era mai presus de noi.

Era prea frumos…

Ne-au prins…

Ne-au certat…

Ne-au pedepsit…

Ne-au despărțit…

Ne-au învins…

Ne-am lăsat învinși.

N-am îndrăznit să fugim împreună,

Frica ne-a paralizat,

Teama că nu o să ne descurcăm

Ne-a făcut să ne abandonăm,

Să renunțăm să mai luptăm.

Ne-am consolat în brațele altora…

Ne-am lăsat iubiți de alții…

Eu stau acum în patul meu,

Anii au trecut,

Focul s-a stins,

Dar a rămas cenușa,

Dorul de tine

Și dorul acelor vremuri senine…

Tu oare îți mai amintești de mine?

Va veni o vreme…

Va veni o vreme…

Când voi muri și eu,

Ca orice om pe lumea asta.

Și-atunci viermii vor mânca

Din trupul meu.

Viermi născuți din mine,

Acum sunt plină doar de larve,

Mă întreb dacă voi reuși, cândva,

Să nasc din trupul meu vreo doi-trei fluturi.

Dar nu cred,

N-am fost făcută pentru frumos,

Pe mine mă atrage urâtul.

Și-atunci când voi muri,

Obrajii mi se vor veștejii,

Buzele mi se vor ofilii,

Ochii mi se vor usca,

Degetele mi se vor topi,

Și inima îmi va fermenta.

Draguțul meu suflet

Nu va mai fi în stare să simtă,

Dar urechile îmi vor auzi,

Bocetele celor din jur,

Înjurăturile celor care nu m-au iubit.

Eu n-aș vrea plâns,

Nici tristețe,

Aș vrea s-aud în jurul meu bucurie.

Așa voi ști că m-au iubit,

Așa voi ști că mă vor ține minte.

Nu vreau să simt sărutări

Pe fruntea mea rece,

Nici mângâieri pe palmele

Grele și galbene ca pământul.

Eu vreau să fiu ținută minte

Caldă, vie, veselă,

Nu tăcută, nu moartă.

Nici măcar nu vreau să stau trei zile în casă,

Să mă ducă o zi în Biserică,

Să-l pot ruga pe Dumnezeu

Să mă primească la el,

Apoi pot să mă-nvelească cu pământ,

Oricum nu o să înviu,

Oricum nu m-aș întoarce,

Nici dacă aș avea de ales.

De ce nu m-aș întoarce?!

Pentru că lumea am cunoscut-o deja,

Am iubit, am simțit, am trăit,

Voi vrea să văd și Cerul,

Nu mor de curiozitate să văd Iadul

Și dacă totuși voi ajunge acolo,

Le voi face viața amară,

Îi voi face să mă izgonească,

Să mă trimeată înapoi, la Îngeri.

Sper să am această ultimă putere,

Și dacă nu… Dumnezeu cu mila.

Voi aștepta Judecata de Apoi

Și sper să nu întârzie prea mult.

În fine… cred că mai e mult până voi muri,

Dar nu mă tem,

Nu stau cu frica-n sân.

Ce-o fi, o fi,

Sper doar să nu mă chinuiesc,

Moartea să-mi fie ușoară

La fel că bătaia aripilor de fluturi.

Te îmbrățișez de la distanță,

Dragă moarte,

Te vei înfrupta și din trupul meu

Într-o bună zi…

Dar până atunci,

Fii mai blândă cu ceilalți,

Smulge-i cu mai multă delicatețe,

Dacă se poate în somn,

Pe nesimțite…

Dar tu știi…

Tu-ți știi motivele…

Tu ai menirea ta,

Și scopul pentru care faci,

Ce faci…

Te sărut…

De la distanță,

Pe fruntea ta lată

Și albastră,

Ca noaptea.

Diamantul rubiniu

Căutând printre rămășițele sufletului meu,

Încercând să-mi organizez sentimentele,

Căutând să-mi adun inima bucățică cu bucățică,

Tăindu-mă în cioburile ei sparte și ascuțite,

Aruncând ce-i stricat, de prea multă vreme,

Și păstrând ce e bun și frumos,

Am descoperit cel mai frumos dintre diamente.

Era mare, impresionant, rubiniu și multifațetat,

Iar pe una din fețele lui scria:

MAMA, cu litere mari de tipar.

Pe fiecare latură strălucitoare a lui,

Erau consemnate caligrafic,

Copilăria mea, adolescența mea,

Maturitatea mea și toate etapele alături de ea.

În toate avea chipul blând și bun,

Peste tot zâmbea sau râdea cu poftă.

Era frumoasă, deloc schimbată.

Căci pentru un copil, mama lui nu se schimbă,

Nu îmbătrânește și nici nu încărunțește.

Pe fiecare față a diamantului o vedeam pe ea,

La bine și la greu, era prezentă lângă mine,

La vreme de sănătate sau boală, ea mă îngrijea

Cu dăruire și maxim devotament.

La bucurii și tristeți, îmi era alături,

La vreme de griji și nevoi,

Mama îmi alina sufletul.

Fiecare sacrificiu, fiecare sărut, fiecare mângâiere,

Fiecare sfat, fiecare mustrare, erau desenate pe diamant.

Diamantul o reprezenta pe mama,

Trecutul și prezentul nostru,

Toată iubirea ei pentru mine

Și toată iubirea mea pentru ea…

Diamantul era cea mai de preț comoară

A inimii mele…

Restul bijuteriilor din sufletul meu,

Păreau să pălească

În comparație cu frumusețea lui.

Pentru că oricât de mulți oameni aș iubi,

Mama-i mamă, chiar și dincolo de moarte…

Lacul

  www.trilulilu.ro

      Cerul arăta năucitor de frumos la lumina înserării, soarele apunea încet și tandru, brăzdând văzduhul în nuanțe aprinse de portocaliu, roșu, albastru și violet. Luna lui august încă menținea căldura catifelată în inima pădurii. În lumina intimă a apusului, lacul arăta ca o oglindă imensă în care cerul, arborii și mediul înconjurător se reflectau minunat. Aici eram în siguranță, aici eram eu… departe de lumea agitată a orașului, departe de ochii indiscreți ai oamenilor, departe de orice răutate. În câteva clipe, în ochiul lacului, soarele și luna se întâlniră… aproape că se puteau atinge, dar chiar și-așa, încă erau la distanță de o palmă.

O dorință nestăvilită mă îndemna să stric întâlnirea aștrilor, să îmi afund picioarele în apa liniștită și caldă a lacului. Purtam pe mine o rochie albă, scurtă, din pânză, mi-o pusesem special pentru acest moment nocturn. Știusem că nu voi rezista tentației și că aveam să mă scald în apa plăcută. Tălpile goale simțeau pietre răcoroase și netede de la mal, apoi înaintând, pas cu pas, nămolul moale și cald începu să mă gâdile-n tălpi. O trecere la fel ca în viață… de la rece la cald, de la tăios la tandru, de la supărare la fericire, de la lacrimi la veselie. Cu cât mă afundam mai mult în sufletul lacului, cu atât mă simțeam mai ușoară, mai lipsită de grijă… lacul îmi spăla inima și conștiința. Mă scăpa de temeri. Mă bălăceam în voie. Într-o liniște tainică îmi dezmierdam trupul cu apa cristalină. Apa îmi răcorea mintea și sufletul. Mă simțeam bine, doar eu cu mine, în mijlocul naturii nepângărite.

           Dar deodată, momentul îmi fu întrerupt de atingerea celor două brațe care mă înconjurară de la spate. Era el, și-și lipi obrazul de spatele meu. Pe lângă mine, atât de rece, el părea ireal de fierbinte. M-am răsucit cu fața spre pieptul lui gol și-l priveam înfometată. În razele lunii părea irezistibil de frumos. Părul negru ca abanosul și ondulat, pielea albă și ușor vineție cum părea în lumină, buzele cărnoase, fragede și roșii… și ochii, ochii lui întunecați, cu genele lungi. De fiecare dată când clipea un fior îmi trecea prin tot corpul. Fiecare bătaie a genelor mă făcea să-l iubesc și mai mult. Să-l doresc cu ardoare. L-am cuprins cu brațele, cu toată forța mea, strângându-l tare la pieptul meu. Ne-am contopit într-un sărut amețitor de suav și lung… 

Estetica urâtului

_MG_0742mf

        Voi ați auzit de estetica urâtului?! Sunt sigură că da, sunteți bloggeri deștepți și știu că aveți la cunoștință informații despre acest concept. Pe scurt estetica slujește frumosul și deși aparent ideea de înfrumusețare a urâtului nu prea se poate. Eu zic că da, se poate din lucruri adunate, banale, rudimentare sau chiar urâte, poate ieși ceva frumos. Estetica urâtului are personalitate tocmai pentru că iese din acea sferă a minunatului și a divinului. În dorința de a fi diferită obișnuiesc ca și în viața de zi cu zi să fiu atrasă de acest „urât” care pe mine mă fascinează. Niciodată nu o să îmi placă ceva ce deține toată lumea, niciodată nu o să mă las constrânsă de ceva doar pentru că așa este frumos. Frumos este ce îmi place mie, frumos este extraordinarul, frumoasă este extravaganță și excentricitatea duse la extreme. Așa gândesc eu. Pentru mine frumosul vădit, ostentativ, este lipsit de formă și substrat. Pe când urâtul, necunoscutul și noutatea întotdeauna mă vor incita și mă vor atrage.
 Nu îmi plac lucrurile perfecte, perfecțiunea întruchipată din punctul meu de vedere, denotă falsitate și… cum să-i spun… superficialitate, da, acesta este cuvântul. Ceea ce sclipește prea tare mă face sa cred că este lipsit de fond și nu este decât o fațadă.                        

             Trăim într-o societate și într-o țară care pune prea mult accentul pe aspect și nu pe conținut. Am auzit prea des ideile că „așa dă bine”, „așa este frumos”, „așa se atrage atenția”, ” așa e bine” încât am ajuns să mă scârbesc. De ce nu „așa este corect” sau „așa este profund”?! Pentru că valorile s-au inversat, ambalajul contează de unde și expresia „afară-i vopsit gardul și-năuntru leopardul”. Proverbul se aseamănă foarte bine ca atunci când „valorile” se dau cu spray peste transpirație, cam așa e și cu leopardul. Fățărnicie, acesta este cuvântul descriptibil.
                  Când vine vorba de oameni, nici după ei nu mă dau în vânt dacă sunt prea frumoși. Pentru că frumusețea prea evidentă mă plictisește. Mi s-întâmplat în anii mei de „tinerețe” să îmi placă atât de mult un băiat frumos, extraordinar de frumos, și să mă îndrăgostesc atât de tare pentru ca mai apoi, peste o lună sau două să îmi treacă, să mă plictisesc, să nu mai mi se pară atât de răpitor. Azi în schimb îmi plac bărbații cu o frumusețe ușor mascată, a cărei splendoare să nu mă dea pe spate aparent ci să mă bucur de detaliile care mă fac să-l descopăr, să-l admir, să-l plac, pentru ca mai apoi să mă îndrăgostesc iremediabil. Mă bucur când cunosc un chip expresiv, niște ochi grăitori sau sclipitori, un zâmbet fascinant, niște degete de pianist, o gropiță în barbă sau din contră, gropițe în obraji. Umeri lați sau rotunzi, un fund bombat, niște picioare sculptate frumos, un trup atletic sau o burtică sexi. Aceste detalii de finețe contează mai mult decât orice înfățișare perfectă. Micile defecte fizice fac omule unic și mai interesant. Un nas cârn sau mai lung, ochelari, un mers mai crăcănat sau un tic al obrajilor îmi atrag atenția și mă fascinează. M-am săturat de șabloane, de oameni fără cusur, vreau personalitate și originalitate. Vreau să descopăr urâtul care de multe ori este mai frumos decât însuși frumosul.
              Oamenii se fac plăcuți prin caracterul, inteligența și empatia lor, dar și prin haine și cosmetizări. Oamenii sunt frumoși datorită defectelor și calitățlor lor. Nu de puține ori am vazut pe stradă o femeie frumoasă cu un bărbat modest din punct de vedere al înfățișării, ba chiar urât sau dacă nu urât, gras sau cu chelie. Și te întrebi ce-a vazut fata aceea la respectivul. Ei bine omul născut mai urâțel să spunem, va căuta întotdeauna să suplinească ceea ce mama natură nu i-a oferit, prin inteligență, printr-un caracter plăcut, prin bunătatea sufletului, prin atenție, tandrețe și așa mai departe. Iar din punct de vedere sexual „urâtul” se va implica de două ori mai mult, va fi mult mai afectuos, mai pătimaș, mai pasional, mai intens și va da totul pentru a mulțumi partenera. Aceeași lege se aplică și în cazul femeilor, cu toții cei născuți nu foarte frumoși se vor folosi de toate atuurile și se vor implica dublu în ceea ce fac pentru că vor să își arate puterea și valoarea dincolo de înfățișare. Dar să fim realiști, nu există oameni urâți, există oameni delăsători și neîngrijiți. Fiecare dintre noi avem frumusețea noastră…
            Estetica este acolo unde inima te îndeamnă, estetica care te atrage ține de educația fiecăruia și factorii care ne produc plăcere… pentru mine estetica urâtului este artă și profunzime. Să fiu atentă la detalii și să aleg dincolo de înfățișare mă face să cred că m-am maturizat și anii mei de experiență și de greșeli nu au fost în van, am învățat câte ceva din superficialitatea pe care o îmbrățișăm și care niciodată nu mi-a adus fericirea.
              Pentru că fericirea stă dincolo de ochii fizici, ea poate fi simțită numai prin văzul interior, iar de dobândit o dobândești numai prin sita profunzimii.

 

 

Și ca să îți completezi frumusețea cu care ai fost înzestrat de la mama natură, îți recomand aceste accesorii pentru bijuterii și aceste fuste de blugi.

Liviu Alexa, despre volumul de poezii

                 

          Am încercat să simt ce simte el, am încercat să-l înțeleg, am încercat să văd prin ochii lui, să ating prin palmele lui, să aud tot ce el a auzit și să gust tot ce buzele și limba lui au gustat. Am încercat să mă transpun în pielea lui, să fiu măcar pentru o oră el… a fost frumos și greu deopotrivă, dar asta m-a adus mai aproape de el și de sentimentele lui. Dacă am reușit sau nu veți descoperi în cele ce urmează să scriu. Când tot spun El, mă refer la el, Liviu Alexa… un tânăr jurnalist clujean, un poet îndrăzneț al timpurilor noastre. Ce combinație desăvârșită, jurnalist și poet. Pe deoparte stă pragmatizmul, realismul și dreptatea jurnalistică, iar pe de altă parte stă spiritualitatea și eternitatea poetică. Aceste lucruri mă conving că Liviu Alexa, ca noi toți de altfel, este dual. În interiorul lui se dă o luptă, una pentru realitatea crasă, crudă (cu sensul de adevăr neșlefuit) și cealaltă luptă pentru frumos, iubire, pentru eternitate și divinitate.

 liviu-alexa

        Citindu-i Volumul de Poezii, mai tare mi s-a întărit convingerea că în interiorul lui sunt doi de Liviu, unul însetat de dragostea aceea împărtășită, pură, veșnică și un alt Liviu ce se lasă purtat în lumea plăcerilor. Acel măr interzis de care ochiul este ispitit. Și ca să încep cu începutul îmi voi spune părerea întâi despre coperțile volumului de poezii. Despre prima copertă el ne mărturisește că este agresivă și superficială așa cum este de multe ori dragostea, eu i-aș spune că este mult prea îndrăzneață. Rozul aprins al primei coperți cred că este un pic exagerat în primul rând pentru că nu dezvăluie esența poeziilor. Pentru că poeziile sunt foarte sofisticate și frumoase și chiar merită citite. Titlul “Cum să ai orgasm în 3,5 pași nu este prea sugestiv, ba din contră dă o notă de vulgaritate și pornografie, iar poeziile nu sunt deloc vulgare… accentul erotic din unele poezii le face foarte captivante, depline, voluptoase… pe când coperta deloc. Dacă aș merge într-o librărie și aș vedea volumul, cred că mi-ar fi un pic rușine să o cer, eu neștiindu-i conținutul. M-aș păcăli, aș crede că este ceva mult prea erotic, despre sexualitate și nu m-aș simți atrasă să o cumpăr. Și e păcat să umbrești poeziile, să le ascunzi sub o copertă care este foarte probabil să respingă potențialul iubitor de poezii. Poate eu greșesc, poate nu înțeleg adevăratul sens al copertei… însă este și foarte probabil să am dreptate.

       Ce-a de-a doua copertă a volumului este altceva, aceea îmi place nespus. Este enigmatică și captează atenția. Titlul “Vulvonerabilitate este o asociere care aparent, la prima privire cred că cu toții am citit vulnerabilitate… “vulvo” inserat cu multă inteligență nu poate decât să dea un plus de calitate poeziilor. Deși vulva ne duce cu gândul la tărâmul magic pe care îl ascund femeile în interiorul coapselor, vulvonerabilitate dezvăluie, cred, atracția pe care o au bărbații la esența feminină, la sexul frumos, deși considerat slab. Până și fața aceea ușor abstractă de pe copertă atrage. Te face să fii curios și să te întrebi oare ce a vrut să spună autorul prin Vulvonerabilitate, ia să văd, ia să răsfoiesc. Și când descoperi conținutul îți mulțumești ție că ai avut inspirația să o cumperi, pentru că merită.

 Poezie-Liviu-Alexa

      Fotografiile ce însoțesc poeziile unele sunt alese cu mult bun gust, sunt artistice și sporesc chintesenta poeziilor, altele din contra par să vină din altă poveste. Amestecul de fotografii artistice cu cele normale, obisnuite, nu este tocmai o alegere inspirată, spun eu. O data ce alegi fotografii prețioase, cu clasa, este bine ca toate să fie așa. Cred că fotografia cu “mașina de spălat a doamnei Botez” ar fi mers înlocuită cu o altă fotografie care să sugereze întocmai poezia Uimire și zbuciumul pe care poetul tânăr îl simte. Apoi fotografia aceea cu talpile urate îndreptate spre televizorul antic, nici ea nu descrie deloc frumoasa poezie “Când nu am somn”, cred că mai bine arăta o lumânare pâlpăind în care să surprindă culoarea focului, sentimentele ardente de care autorul este încercat în nopțile albe. Cerul e o imprimantă, ce legătură are oul prăjit prins pe sfoară?! Imaginea tipei “deschise” din poezia “Cu tine mi-e visul” nu oglindește deloc dorul de care autorul este atât de chinuit și dorința de a o mai iubi o dată… Sunt câteva fotografii care trag un pic în jos poeziile, dar sunt altele care dau o strălucire aparte poeziilor neobișnuite și deosebite în sensul bun al cuvântului. Spun neobișnuite pentru că sunt îndrăznețe, sunt altfel; iar diferit nu înseamnă deloc un lucru rău, ba din contră, poeziile lui Liviu aduc un aer proaspăt în viața iubitorilor de poezie.

      Chiar de voi fi blamată, trebuie să recunosc că niciodată nu mi-au plăcut poeziile lui Eminescu… prea mult sirop, prea multă idolatrizare. În schimb am fost îndrăgostită de stilul lui Bacovia și al lui Arghezi. Întotdeauna am fost fascinată de estetica urâtului cum din descrierea unui lucru, stare, eveniment ce poate fi perceput ca fiind rău sau urât, iese ceva frumos și artistic. Estetica nu poate sluji decât frumosul, iar Liviu Alexa a reușit în câteva din poeziile sale să facă din estetica urâtului niște opere de artă absolut fabuloase! Foarte sugestivă în acest sens este poezia:

 

La știri

 

„Victima a fost găsită în stradă,

fără buletin, fără permis,

fără inimă.

În ciuda intervențiilor noastre,

a fost imposibil să mai salvăm ceva, în afară de un zâmbet, cam rece,

pe care l-am pus într-o pungă, când vor veni aparținătorii.

Nu mai avea lacrimi, nu mai avea amintiri,

ci doar un miel alb de porțelan ascuns în pumn.

Probabil, un «autograf» lăsat de criminali, experții vor stabili.

Este foarte greu să ne dăm seama cine e.

În baza noastră de date cu oameni cu locuri goale în piept, nu figurează

niciun exemplar cu un loc atât de mare pentru inimă”.

Atât, deocamdată, de aici. Andreea?

 

Este absolut fascinant cum Liviu Alexa a reușit să surprindă cu atâta măestrie scena unei aparente crime, descriind măreția unui suflet singur, pângărit, violat poate de un netrebnic care nu a știut să aprecieze valoarea acelei inimi greu de egalat.

   La fel de sugestivă este și poezia:

 

Indolență

 

cui îi mai pasă de îngeri,

când sunetul alb al penelor lor

nu-i altceva decât cana murdară în care-și aruncă minunea

sfinții chilugi, iubindu-se singuri?

cui îi mai pasă de rai,

când raiu-l găsesc în zeama unghiilor tale,

în fuga rotundă a mișcărilor

și-n carnea ce-atinge sângele mâinilor ieșit să respire?

cui îi mai pasă de ceruri,

când norii lor verzi nu mai cred în iubire

și-i poți nimici cu palma ochilor tăi?

de-i lovești, fură-le patul!

mi-e somn de buzele tale.

 

     Aici Liviu descrie natura omului care tinde să se degradeze o dată cu timpul și atracția insului spre lucruri fără valoare și sens, fără iubire și fără țel. Simt dezgustul față de degradare și simt furia față de acei factori care duc omul la pieire, la pierderea propriei persoane.

     Îmi plac poeziile lui Liviu Alexa, sunt neobișnuite și îndrăznețe, sunt curajoase și descriu întocmai ceea ce trăim noi, oamenii, în aceste vremuri pătate de plăceri și vicii. Deși suntem într-o continuă degradare spirituală percep foamea autorului de iubire și cât își dorește în viața lui o dragoste cum se cuvine, curată. Liviu descrie dragoste sub toate formele ei, ne arată toate fețele ciudate ale vieții, ne dezvăluie conflictele sale interioare și ne face martori la schimbările lui. Deși unele poezii nu au rimă și sunt sub forma versurilor libere, au muzicalitate. Iar muzicalitatea dă culoare poeziilor.

      Știu că la acest volum a lucrat timp de 10 ani, se simte evoluția autorului din toate punctele de vedere, și ca stil și ca trăiri și gândire. Am descoperit deasemenea fixația pe care o are pentru fluturi și mă întreb, oare ce semnificație au fluturii în viața lui Liviu Alexa?! Să reprezinte visele sale, frumusețea sentimentelor sale, renașterea sa sau poate tot ce-a fost frumos și s-a pierdut în zare?! Este o întrebare pe care i-o adresez în mod direct, aș vrea să aflu răspunsul poetului Liviu Alexa.

      Nu știu foarte multe despre Liviu ca jurnalist, probabil că își face treaba bine, însă ceea ce știu despre el ca poet este tot ce contează pentru mine. Are fără doar și poate dreptul la titulatura de poet, îi face cinste și-l înnobilează. Din momentul în care va publica volumul de poezii, autorul nu va mai fi cunoscut drept jurnalistul clujean, ci ca poetul talentat Liviu Alexa.

       Sper ca după publicare să am onoarea să primesc volumul de poezii “Vulvonerabilitate”, împreună cu semnătura poetului Liviu Alexa. Mult succes Liviu, publică cartea fără ezitare! 

Fii fericit!

         

       N-am înțeles niciodată și nici nu cred că voi înțelege vreodată de ce unii oameni își așează o dragoste pierdută pe un piedestal. De ce aleg să idealizeze acea iubire apusă și o păstrează în suflet ca pe un reper de referință în viața lor. Ca și cum acea persoană, care totuși a decis să vă părăsească, a fost perfecțiunea întruchipată. Ca și cum o altă iubire, cu altcineva, nu ar mai putea fi posibilă. Nu înțeleg de ce trebuie să idealizezi ceva ce nu mai ai… și mai ales de ce alegi să suferi în loc sa accepți că n-a mers și că cel mai bine ar fi să uiți. Adevărat că o iubire pe care tu o consideri reală, împărtășită, nu o poți uita de pe o zi pe alta, dar oare dezamăgirea că te-a părăsit, toate greșelile pe care ți le-a făcut și tot răul gratuit pe care poate nu-l meritai, astea toate nu te fac să te scârbești?! Și apoi să spui STOP?! Ce rost are să te încăpățânezi într-o speranță că poate acea persoană se va răzgândi, sau poate va realiza cât de mult valorezi, sau că poate îți va duce dorul… că poate plânge și el/ea după tine, că poate se gândește la tine așa cum te gândești tu la el/ea, sau că poate s-a rătăcit de tine și se va întoarce cândva. N-are rost să te amăgești, dacă în timpul relației n-a ajuns să te cunoască la adevărata ta valoare, dacă n-a ajuns să te iubească așa cum meriți și să te accepte cu toate defectele tale, cu calitățile tale, cu responsabilitățile și atribuțiile tale, cu neajunsurile sau din contră cu prosperitatea ta… atunci înseamnă că acea persoană nu te merită. Nu merită să îți mai pierzi timpul, iubind-o, adorând-o, adulând-o și ridicând-o în slăvi. Revino-ți! Conștientizează că nu te merită! Pune în balanță bunele și relele și alege să te remontezi spre fericire! Lasă iluzia și trăiește relitatea.

               Meriți și tu să fii fericit, să fii iubit, să ai tot ce îți dorești… chiar dacă tu poate ești de vină că iubirea ta apusă s-a risipit… poate că da… însă nu te vei pedepsi la nesfârșit că ai pierdut o persoană din vina ta. Poate acea femeie sau acel bărbat merita toată osteneala din partea ta, dar i-ai greșit, sub slăbiciunea unor ispite, ai cedat în niște greșeli și i-ai făcut rău. Dar gândește-te dacă acea persoană n-a avut puterea să te ierte și să înțeleagă ce se întâmpla cu tine când i-ai greșit, dacă n-a înțeles că sunt niște greșeli pe care nu le-ai mai repeta nici în ruptul capului, atunci ce rost mai are să te complici?! Poate așa a fost să fie, poate așa a vrut Dumnezeu. Tu nu erai pentru el și ea nu era pentru tine…

                Și undeva acolo adevăratul tău suflet pereche te așteaptă să vă întâlniți, visați unul la altul, deja vă iubiți însă încă nu vă cunoașteți. Ai răbdare, va veni în viața ta atunci când te vei aștepta mai puțin. Te va surprinde, te vei minuna cât de bine vă completați, cât de bine vă înțelegeți. Vei vedea ce extraordinar este să ți se răspundă cu acceași putere cu care iubești tu. Să te înțeleagă, să empatizeze cu tine, să rezonați ca și cum ați fi o singură ființă.

               Dar ca să iubești din nou și să-ți întâlnești jumătatea, trebuie să îți dai voie să fii fericit, să alegi să iubești din nou, să îți vindeci rănile trecutului și al relațiilor eșuate, să te ierți și să te accepți cu bune și cu rele. Ar fi bine ca înainte de începerea unei alte relații să te analizezi puțin, să vezi unde greșești tu în viața de cuplu și să încerci să schimbi în tine acele aspecte care nu îți plac la tine… și ai constatat că și pe ceilalți îi deranjează la tine aceleași lucruri sau din contră, defecte sau obiceiuri proaste pe care înainte nu le conștientizai. Trebuie să înțelegi că toți suntem oameni, greșim, avem defecte, vicii, fetișuri, dar totodată avem și puterea de a ne schimba în niște oameni de bine, de toată isprava.

             Dacă vei alege ca partener singurătatea, tristețea și melancolia în detrimetul puterii și fericirii atunci fii sigur ca vei rămâne un nefericit. Nimeni nu va veni să te tragă de mânecă să te scoată din depresie dacă tu nu vrei să te remontezi, daca tu alegi să simți durere, dar totuși să simți… decât să ai răbdare și să lupți pentru ceea ce te face fericit. Adevărat că și durerea îți dă senzația că încă ești viu, că traiești, ai o certitudine în viața ta, însă acesta nu este trai. Omul este menit să se descopere pe sine, să fie fericit, să se întoarcă la divinitate. Iar Dumnezeu ce înseamnă în fond?! Iubire, adevăr, lumină, pace, bună-înțelegere. Nu suntem făcuți să rămânem singuri, așadar luptă omule bun pentru tine, pentru fericirea ta. Nimeni nu va lupta pentru tine, nimeni nu-și va asuma riscuri pentru tine și nimeni nu va iubi și simți în locul tău.

             Am convingerea că dacă te eliberezi de trecut și trăiești în pași prezenți și-ți vei vizualiza viitorul în mintea ta, vei reuși. Însă vizualizează-ți un viitor luminos, cu ceea ce te mulțumește și-ți dorești să obții. Și dacă vei pune în aplicare planurile de viitor, cu pași mici, dar siguri… dacă vei căuta și aplica soluții reale, ele se vor materializa sub înfățișarea reușitei tale.

Nu te încleșta în trecut și în suferință, dă un pic sensibilitatea la o parte și privește cu ochiul rațiunii tot ce ți s-a întâmplat și de ce ți-a fost scris să fii părăsit, sau de ce acea relație s-a sfârșit și vei înțelege, vei vedea adevăratul motiv pentru care n-a fost să fie.

              Oricum… ca să înțeleagă toată lumea, omul este făcut să iubească de mai multe ori în viață, este posibil să întâlnești mai multe persoane minunate de-alungul vremii care îți vor stârni iubirea… și dacă se termină, asta e, a meritat. Ai trăit, ai acumulat experiență, ai schimbat ceva în tine, în natura firii tale. Fiecare om întâlnit de noi va schimba ceva în fiecare, şi datorită lor devenim ceea ce trebuie să fim, ce ne-a fost hărăzit. Însă Dumnezeu nu ne-a creat să fim răi, frustrați, triști… amărâți și nefericiți. Nu da vina pe x și pe y ca ai devenit nesigur, rău, mincinos, trist, nefericit sau mai știu eu cum… tu ai ales așa. Mai ușor este să dai vina pe alții decât să-ți păstrezi bunătatea în suflet.

              Chiar și cei cărora li s-au stins soțiile, soții, iubitele, iubiții… știu că poate nu sunt în măsură să dau sfaturi, însă încercați să păstrați în suflet amintirile frumoase, imaginea vie a persoanei iubite, respectați perioada voastră de doliu, permiteți-vă să plângeți, să vă doară însă după un timp reveniți-vă. Trăiște-ți viața omule frumos, sunt convinsă că cel care s-a stins ar vrea să te știe fericit, liber, dornic de iubire. Cred că lacrimile îi apasă pe cei trecuți în nefiinţă… Fiecare om are nevoie de o perioadă de doliu în care să își plângă durerea și să se obișnuiască cu pierderea, timpul în care fiecare își revine este relativ și variat… unii își revin mai greu, alții mai ușor, dar trebuie să te aduni… să te aduni bucățică cu bucățică până ce vei simți că ești din nou un om întreg! Dacă vei alege să faci din suferința pierderii cuiva drag, un scop în viață, gândește-te cât îl/o durea să te vadă plângând… gândește-te cât suferință și neliniște provoci.

             Viața asta este prea scurtă ca să renunțăm la iubire și la tot ce ne aduce bucurie. Nu lăsa ca o iubire apusă să îți eșueze tot restul vieții. În tine stă o putere de nebănuit! Poți și ai resurse să fii fericit. Din șase miliarde de oameni câți are globul, fii sigur că ai și tu sufletul tău pereche care te așteaptă.

             Curaj oameni buni!!!

             Vreau să văd în jurul meu mai mulți oameni bucuroși, cupluri fericite de mână pe stradă, fețe cu adevărat vesele, oameni deciși să trăiască cum le place… Și într-o lume în care toată lumea deține câte un blog, într-o lume deschisă atât de mult spre arta scrisului, vreau să citesc mai des despre partea frumoasă a vieții. Încercați să vedeți lumina din oameni și din întâmplările din viața voastră și nu întunericul din tot! 

 

 

                            Articol scris de Gheorghe Alina

Mi-e dor…

Şi mi-e dor să savurez un coniac fin
Dar doar în compania ta!
Mi-e dor să-ţi privesc ochii-ţi migdalaţi
Care-mi trimit săgeţi de foc şi pasiune..
Mi-e dor de zâmbetul tău cald,
Satisfacut de-un gest stângaci de-al meu.
Să-ţi mângâi şi obrazul aspru de bărbat în floarea tinereţii.
Şi cât mi-e dor să-ţi aud timbrul vocii,
Vocea aceea uşor ironică dar caldă care mă dojeneşte..
Sau poate-mi spui cuvinte mari!
Mi-e dor să-ţi urmăresc cuvintele pe buzele-ţi frumoase…
Cu gustul lor de dragoste…care mă-mbată.
Cât mi-e de dor să-ţi simt parfumul, parfumul tău feroce.
Mi-e dor să-ţi observ masculinitatea gesturilor…
Mi-e dor să te văd, să mă hrănesc cu tine.
Dar cel mai tare mi-e dor de mine când sunt lângă tine.
Mă faci să mă simt completă şi mândră de mine.
Mi-e dor să tremur când mă atingi…
Mi-e dor căci tu eşti trecutul, doar atât.
Am senzaţia că-mi place să-mi fie dor…
Pai ce-i mai frumos pe lumea asta decât bucuria revederii.
Mi-e dor d tine! Am vreo vină?!
Culpa dorului doar TU o porţi!