Îți mai amintești iubitul mea ce iz avea iubirea mea în palma ta?
Mai știi cumva a ce îți mirosea?
Mai știi cu câtă dragostea îmi așezam obrazul meu pe ceafa ta?
Și cât de tare tremuram și cât de mult îmi mai doream să îmi aștern buzele pe fruntea ta?
Mi se scăldau ochii în lacrimi știind că toată afecțiunea ce ți-o port, pe tine ea te sufoca.
Și toate micile dovezi de-amor ți se păreau otrăvurile cele mai amare.
Credeai că poți trăi cu a mea otravă, credeai că o poți tolera… dar nu a fost să fie așa.
Atât de tare te-necai cu ea, atât de mult ea te ardea și-atât de tare te durea
Încât ai început să fugi și nu te-ai mai uitat în urma ta.
M-ai alungat din viața ta și m-ai lasat acum, pe mine, să mor scăldată în propriul venin.
Acum am înțeles și eu că dragostea nu este dragoste decât dacă este împărtășită.
Și când nu este împărtășită, ea din iubire se transformă în moarte sigură și lentă.
Litere Stacojii 