Din greșeli nu se învață!

greseli

Din greșeli nu se învață! Am zis!

Dar ce învăț eu vreodată din greșelile mele?! Sunt eu capabilă de așa ceva?! Sigur că nu! Parcă aș fi tâmpită, parcă aș fi o moară stricată, un disc dispus să repete mereu aceleași melodii. Nu sunt deloc în stare să mă învăț minte! Parcă aș fi nebună! De fiecare dată dau din șanț în gard și mă împotmolesc de aceleași defecte sufocante pe care le am.

Ei și ce?! Asta înseamnă că sunt mai puțin om?! Nu! Asta înseamnă că sunt masochistă! Și până când nu o să-mi ajungă cuțitul la os, o să repet aceleași greșeli. Eu sunt pe genul ăla – regret fapta și mă gândesc la alta. Sunt cam nebună, știu. Dar ce să-i faci?! Asta sunt! Deocamdată sunt fericită! Când oi ajunge să fiu nefericită, când o să fiu tristă și nemulțumită de mine, probabil că o să mă schimb. Într-un fel cred că am făcut din greșelile pe care le repet un fel de mecanism de apărare. Când cineva o să fie în stare să le tolereze și să le accepte, probabil că voi înceta să le mai tot repet.

Greșelile pe care le tot repet sunt – gelozia manifestată, posesivitatea exercitată și paranoia răsfrântă asupra cui nu trebuie.

Tu ce greșeli repeți la infinit? 

Încrederea se câștigă greu…

6e7996f8d63880227acd77a22e7be1f5

Ba eu aș contrazice această fotografie! Într-adevăr încrederea se câștigă greu, dar odată câștigată, nu se pierde deloc atât de ușor. O mică minciună sau omiterea unui adevăr nu poate să dărâme total încrederea cuiva în tine. Eu nu sunt așa, eu nu îmi pot pierde încrederea în oameni și nu las o minciună să distrugă o relație, indiferent despre ce fel de relație vorbim. Este adevărat, depinde și ce minciuni spui. Că dacă este o minciună atât de puternică încât să schimbe total un principiu, atunci da… este foarte probabil ca totul să se ducă pe apa sâmbetei. Însă eu sunt de părere că iertarea este cheia unei legături de durată. Dacă ții la acel om, îl ierți și treci peste, mai ales dacă te asigură că nu se va mai întâmpla.

Mai devreme sau mai târziu cu toții mințim. Mințim de teamă, pentru a proteja pe cineva, pentru a ieși dintr-o situație dificilă, pentru a evita un conflict. Sunt n motive, dar cred că dacă la bază se află un scop nobil, minciuna ar trebui să fie iertată. Minciunile au picioare scurte și adevărul ar trebui să primeze în orice fel de relație, însă… suntem oameni și cu toții greșim. Greșelile nu ne definesc, chiar dacă unele dintre ele sunt de neiertat. Oricât de puternici ne-am crede, suntem slabi și picăm adesea în plasa ispitei. Unele adevăruri sunt atât de dure încât n-ar trebui spuse nimănui. Sunt atât de dureroase încât nu ar trebui să sufere nimeni. Și dacă totuși adevărul este aflat, mai bine ca celălalt să îl afle de la tine. Însă crede-mă, încredere nu se pierde ușor. Un om care te iubește crede în tine chiar dacă l-ai mințit, mai ales dacă motivația ta este puternică. Dar nu te culca pe o ureche, nu poți minți la infinit. Încrederea se pierde dacă repeți aceleași minciuni și greșeli! În rest… să curgă iertarea! 🙂

Lasa trecutul in urma…

f18b3aeaafe51e815ee9f63daf72b0b9

În ultimul timp dau numai de oameni captivi în trecut. Nu știu ce se întâmplă cu ei! Mi se pare puțin cam trist! Sunt prinși în iubiri de mult apuse și acest lucru s-a așternut nu doar pe chipul lor, ci și asupra psihicului lor. Știu că este extrem de greu să te rupi de trecut, știu că nu poți uita o istorie cu cineva; dar nici nu îți sugerez să uiți, ceea ce te rog, este să încerci să lași în urmă trecutul. Și să înveți din el. Neapărat să înveți din greșelile trecutului. Dacă nu vei învața nimic din iubirile apuse, dacă nu vei fi capabil să smulgi esența despărțirii și să încerci să îndrepți în tine acele lucruri care omoară și cele mai trainice iubiri, atunci este greu să mai fi fericit vreodată cu cineva.

Ce-ar fi să arunci privirea spre viitor?! Ce-ar fi să te gândești la o nouă iubire?! Ce-ar fi să cazi puțin în interiorul tău, să realizezi cele mai tainice defecte și să muncești pentru a le îndrepta. S-ar putea să te cutremuri, mai mult ca sigur nu o să îți placă ce vei descoperi. Dar dacă vei reuși să rezolvi cu tine acele lucruri, dacă vei învăța să te ierți și să-ți promiți că nu vei mai fi așa, s-ar putea ca la orizont să zărești curcubeul unui nou început. Dacă la începutul perioadei de singurătate ești furios pe fostul/fosta, după un timp, după ce se așterne liniștea, tot ce simți este furia îndreptată asupra propriei persoane. În acel moment trebuie să pui STOP. Gândește-te că ai făcut tot ce ai putut, gândește-te că acele greșeli nimicitoare au fost făcute de amândoi, realizează că iubirile mai și mor, apoi dă-ți un restart. Permite-ți să nu mai suferi.

Știu că suferința te face să te simți viu/vie… dar oare nu ești mai viu când iubești și ești iubit?! Balta are atât de mult pește încât este aproape imposibil să rămâi singur/ă pentru toată viața. Orice sac are peticul său și orice floare are umbra ei. Înfruntă-ți demonii și move on! Mergi mai departe! Lasă trecutul în urmă și alege să începi un nou capitol al vieții tale. Nu este musai să te îndrăgostești de prima persoană care-ți iese în cale, cu adevărat important este să înveți să trăiești din nou, să te bucuri și să te iubești. Dacă tu te vei iubi, atunci toți oamenii din jurul tău o vor face.

Privește puțin către viitor, trecutul nu mai poate fi readus în prezent. Și oricum, ciorba reîncălzită nu mai are același gust, așa că nu te mai încăpățâna să speri în ceva ce nu o să mai fie!

Imi apartin

singuratate-1

De azi îmi aparțin,

Sunt din nou a mea,

Stăpână pe mine,

Pe ceea ce simt,

Pe propria-mi minte.

De astăzi pot din nou să respir ușurată,

Dar a fost cât pe ce să mă sufoc,

Am fentat moartea încă o dată,

Fug de dragoste ca dracul de tămâie,

Nu știu cum le face altora bine,

Nu știu cum alții îi fac față,

Mie îmi complică viața

Și mă face să mă simt neputincioasă.

Mă înrobește iubirea,

Îmi fură rațiunea,

Mă face să comit greșeli,

Mă umilesc

Și uit că-mi aparțin.

Sunt a mea,

Sunt numai a mea

Deși alții m-au vrut

Și poate m-au avut,

În fond am rămas tot eu cu mine,

Așa mi-e cel mai bine.

Oare mi-e bine

Sau mă mint că mi-e bine?!

Atâta „bine” într-o singură propoziție,

Sigur nu-i de bine

Sau poate că este…?!

Nici nu știu unde să mă duc

Și încotro să o apuc.

Trebuie să mă arunc în interiorul meu,

Trebuie să mă redescopăr

Acum că sunt din nou a mea.

Dar oare ce a mai rămas în mine?

Mai am suflet

Sau doar frânturi de inimă?

Rămâne să văd,

Rămâne să aflu,

Acum nu pot decât să zâmbesc

Amar și dulce în același timp

Și să sper la mai bine.

Care bine?

Mai bine!

Vis-incercare-reusita

   exploreaza-viseaza-descopera

          Niciodată nu am regretat greșelile comise, niciodată nu am plâns din cauza unui lucru pe care l-am făcut și cred că niciodată nu voi înceta să încerc, chiar dacă voi greși. Deși îmi place siguranța și liniștea, chiar mai mult decât orice nebunie, din când în când îmi place să ies din conul de umbră, din locușorul meu sigur, pentru a descoperi sau a face altceva. În viață am învățat să-mi asum chiar și cele mai idioate greșeli. Am învățat că oricât de mult voi greși, sigur din toată treaba voi avea și o lecție prețioasă de învățat.

        Dar vreți să vă spun ceva? Niciodată nu plec pe premisa că voi greși. Ba în sufletul meu sunt sigură că fac bine. Nu mă apuc să fac ceva cu inima îndoită, merg înainte, oricare ar fi consecințele, și nu mă gândesc la rău. Mă gândesc că fac bine, că voi avea de câștigat și că voi trăi o experiență de neuitat. Și dacă se dovedește că am greșit, măcar știu că am încercat.

       Urăsc să rămân cu regretul că nu am făcut un lucru. Nu îmi place să mă frământ spunându-mi: „dacă era bine, dacă reușeam, dacă viața mea se schimba în bine, dacă… dacă… dacă…”. Decât să spun DACĂ, mai bine fac. Decât să mă gândesc prea mult, mai bine încerc direct. Eu nu sunt o lașă, nu am fost niciodată. Și știți, o să fiu sinceră, uneori mă satur atât de tare de siguranță și de liniște, încât comit voit o nebunie. De ce? Doar pentru a simți că trăiesc. Doar pentru a-mi demonstra mie că încă sunt vie și că pot să fac tot ce-mi doresc. Probabil că sunt nebună, dar nu vă faceți griji, nu-mi asumi riscuri prea mari, mă joc numai cu inima mea, nu și a altora. 🙂

       În fond, asta înseamnă viața, nu? Vis-încercare-reușită sau eșec. Dar de multe ori reușitele sunt mai multe decât eșecurile. Iar mie îmi place viața, așa cum e ea, cu bune și cu rele. 🙂

         Tu ce faci? Încerci sau te ascunzi sub pat, acolo unde ești în siguranță chiar și de cutremur?

Am gresit? N-am gresit!

       Gresit

       Mi s-a întâmplat de o grămadă de ori să greșesc fără să îmi dau seama sau fără să vreau. Se întâmplă… și de fiecare dată mă amărăsc știind că nu am vrut. Înainte obișnuiam să explic, să încerc totul pentru ca celălalt să înțeleagă. Dar e atât de frustrant, de dureros și de obositor, încât am renunțat la a mai convinge pe cineva de ceva.

        Până la urmă, așa cum spune și mesajul fotografiei, cine te cunoaște și te iubește, te va înțelege fără să îi explici, te va ierta fără să îi ceri iertare, va accepta situația fără să ceară o mie de explicații. Numai prietenii adevărați iartă micile gafe, numai persoanele iubite îți înțeleg și-ți acceptă momentele de scăpare. În rest nimeni.

        Am obosit să tot arat lumii cine sunt și cum sunt… până la urmă, sunt o tipă transparentă și ușor de citit, ca o carte deschisă. Am momente când mă înfurii, când spun vorbe la supărare, când mă necăjesc și fac mai urât ca un copil de 3 ani, care își dorește o anumită jucărie… dar am un suflet bun și nu apelez niciodată la nedreptate. Ce rost mai are să conving pe cineva de ceva? Renunț! Renunț la omul care nu mă înțelege, care îmi caută tot timpul nod îmi papură. Renunț la cel care vrea să-mi știe mereu motivele. Renunț la cel căruia trebuie să îi explic fiecare pas al meu. Dacă nu mă înțelege, înseamnă că nu mă iubește sau nu suntem pe aceeași lungime de undă. Și-atunci, ce rost mai are? Niciunul!

       Într-adevăr am făcut multe greșeli de-a lungul vieții. Unii oameni i-am pierdut definitiv, cu alții continui să merg prin viață ca și până acum. Îmi pare rău de cei pe care i-am pierdut, uneori le duc dorul, DAR, este mai bine așa. Mai bine așa decât cu mintea mereu în priză, decât cu sufletul încolțit… decât plină de grijă și de teamă că acel om se va supăra și îmi va întoarce spatele.

        Plecați, fraților, plecați dacă sunt prea mult decât puteți duce. Nu vă reține nimeni lângă mine. Nu mă mai obosesc nici să explic, nici să dovedesc contrariul. Luați-mă așa cum sunt. Dacă percepția voastră despre mine este una corectă, înseamnă cu nu trebuie să aveți regrete. Nu vă gândiți la mine, gândiți-vă la voi. Pentru mine este și un test. Test numit GREȘEALA. Dacă nu sunteți în stare să îi faceți față, atunci vă spun la revedere. Decât să mă ascund, să am grijă ce vorbesc, să mă prefac și să-mi fie mereu teamă că X își va schimba părerea, mai bine să plece. Mai bine singură decât înconjurată de oameni lângă care nu pot să fiu EU. Nu pot trăi mereu chinuită de măști. Sunt om, mai greșesc, mai spun lucruri negândite… cine nu face asta?! Cine este atât de vertebral încât să nu greșească? Cred că nimeni.

        Oricum ar fi, lângă un prieten adevărat nu trebuie să te temi niciodată că vei greși. Dacă ți-e prieten, te va înțelege și te va ierta, acceptându-te cu aceeași dragoste. Și chiar dacă te ceartă, o face spre binele tău, nu pentru a se arăta superior. Accept critica, dar nu accept batjocura și marginalizarea. Așa sunt eu…

Martie…

Martie… mi-ai adus numai lucruri bune,

M-ai făcut fericită,

Și mi-ai luminat calea

Cu florile tale minunate.

Februarie n-a fost prea generos,

M-a îndemnat să greșesc,

Și-am greșit…

Dar din greșeli omul învață,

Mi-am învățat lecția cât ai clipi

Și-apoi… ai sosit tu,

Cu soarele tău cald,

Cu starea de bine,

Cu veselia care mă caracterizează.

Tu martie m-ai făcut să cresc,

Să fac primii pași,

M-ai făcut să renasc

Și mi-ai arătat lumina succesului.

Oh, ce succes dulce,

Ce reușită nemaipomenită,

Deși n-a plouat,

Tu ai născut curcubeul

Numai pentru mine,

Numai pentru fericirea mea.

Nu mă gândeam vreodată

Că martie 2014 îmi va aduce atâtea

Lucruri bune și frumoase.

Frații tăi din trecut,

Din 2009 și până-n 2012

N-au fost la fel de generoși,

Uneori m-au speriat,

Alteori m-au făcut să sufăr,

Dar tu… tu te-ai întrecut pe tine însuți,

Nu-mi amintesc să fi avut vreodată

Un martie mai blând și mai frumos.

Ar trebui să consemnez în calendar

Această lună minunată,

Căci luna asta mi-a adus

Mai multă fericire decât niciodată.

Am renăscut,

Repet, o știu prea bine,

Dar nicicând nu m-am simțit

Mai sigură pe mine!

Tu, martie, te venerez,

Acum și pururea, pe vecie,

Căci ești o lună cum n-a mai existat

Vreodată alta…

Acum aștept aprilie,

Cu darurile zilelor senine.

Mă simt încrezătoare

Și știu că de-acum viitorul va fi mai sigur,

Făcut și pentru mine…

Suflete pe moarte…

        Pro TV a inițiat de curând o campanie numită „Tu știi ce mai fac părinții tăi?” în care se urmărește determinarea autorităților de a se îngriji de acei bătrâni care mor cu zile singuri în casă. Bătrâni care au fost abandonați de copiii și nepoții lor. Copii și nepoți care au plecat în străinătate și și-au lăsat bătrânii în urmă, ai nimănui. Înțeleg că nu sunt bani, înțeleg că toată lumea își dorește să trăiască mai bine. Dar în vreme ce ei îngrijesc bătrânii străinilor, ai lor sunt lăsați să moară în mizerie și neputință. PRO TV-ul a făcut multe lucruri bune și sper ca Statul să ia atitudine, ori să ofere soluții pentru îngrijirea acestor bătrâni la domiciliu, care se presupune a fi mai ieftină decât plata unui azil de bătrâni; ori să asigure locuri de muncă bine plătite pentru cei care au decis să plece în lumea largă, în lupta pentru bani.

          Eu nu spun că Statul este nevinovat, însă și acei adulți care și-au lăsat în urmă părinții nu sunt lipsiți de vină. Știu că viața este grea și costisitoare. Însă oamenii care pleacă în străinătate câștigă lunar, în medie, un salariu de 1000 de euro. Și mă întreb, dintr-o mie de euro, oare n-ar putea să rupă 200 de euro cu care să plătească o femeie, ceva, care să aibe grijă de părinții bătrâni de acasă? Oare chiar așa trebuiesc lăsați să moară de foame, de singurătate, în mizerie și-n durere?! Oare nu este și vina lor? A copiilor care sunt extrem de dezinteresați? Nu spun că toți sunt dezinteresați, dar marea lor majoritate ajung să nu le mai pese. Mulți cred că la barza chioară îi face Dumnezeu cuib, dar nu este chiar așa. Nu știu cum îi lasă inima să plece și să nu se mai întoarcă. Nu știu cum pot pune noaptea capul pe pernă, nu știu cum pot dormi, știind că părinții sunt bătrâni, bolnavi și singuri.

         Uneori cerem Statului, iar noi suntem primii care fug, care nu-și asumă responsabilitatea, suntem primii care nu ne interesează și nu ne dăm absolut deloc silința. Eu știu că bătrânețea este tristă și urâtă, dar acei oameni măcinați de timp și boli, sunt aceiași oameni care ne-au dat naștere, care ne-au crescut, care ne-au îngrijit, care ne-au ocrotit și care au făcut numeroase sacrificii. Acei bătrâni oricât de buni sau de răi au fost, în felul lor ne-au iubit și ne-au vrut binele. Este de DATORIA noastră să îngrijim acești bătrâni până se vor stinge. Dacă nu putem de aproape, măcar de la distanță. De la distanță, cu bani, cu banii necesari pentru a le asigura îngrijirea. Nu mi se pare normal să-i lăsăm să moară în singurătate. Cu toții facem greșeli, nimeni nu este fără de păcat pe această lume. Și deși poate acei bătrâni ne-au greșit și ne-au impus diverse lucruri, sunt ai noștri. Sunt părinții noștri, sunt bunici noștri și le suntem datori să îi îngrijim.

         Nu vreau să vă fac morală, mă bucură mult inițiativa celor de la PRO TV, dar să nu aruncăm toată vina în cârca autorităților. Până la autorități, noi suntem responsabili. Până la autorități, este datoria noastră. Eu nu sunt cu nimic mai bună decât alți oameni, însă nu aș putea niciodată să plec și să îmi las în urmă familia, să-i știu bătrâni, bolnavi și singuri. Eu una nu aș putea. Sunt nebună?! Nu cred!

        În primul rând schimbarea trebuie să pornească de la noi, de la noi oamenii simpli, de la noi ca copii, de la noi ca nepoți. Și-abia după ce noi ne vom implica, abia atunci să tragem de mânecă Statul și autoritățile. Nu găsesc scuze Statului, dar… ar trebui să fim și noi mai implicați. Am văzut o scurtă filmare cu bătrâni aceia singuri și mi s-a rupt inima. Plângeau! Singurătatea îi durea mai mult decât bătrânețea și neputința.

      Haideți să fim noi schimbarea de care avem nevoie. Să începem totul de la noi!

Cândva…

  Cândva am fost și eu un copil… un copil ca oricare altul. Mi-e dor de copilăre. Mi-e dor de fetița inocentă, veselă și sigură, așa cum eram o dată. Mi-e dor de visele din copilărie, de puterea cu care speram, dar mai ales de puterea cu care credeam. Credeam în oameni, atât de mult… în ochii mei cu toți erau buni, frumoși și darnici. Credeam că toți oamenii nu vor altceva decât dragoste și liniște. Credeam că mersul firesc al vieții este acela de a-ți întemeia o familie, de a avea copii și de a-i face mari. Mă întristau tații la acea vreme… toți pe care îi știam erau alcoolici. Mamele erau triste, mai mereu plânse și muncite peste măsură. Credeam că așa e viața, că așa ajung oamenii la maturitate. Cu toate acestea, eu îmi păstram inocența și veselia. Am fost intactă până-n adolescență… de atunci am început să văd, să aud și să simt altfel. S-a produs o ruptură în interiorul meu. Știu de ce, dar nu pot să mărturisesc în scris. Anii treceau, iar eu mă îndepărtam… de Dumnezeu, de cale, de frumos, de viață.

         Nu îmi plăcea nimic… eram dezgustată, înfricoșată și revoltată. Lumea oamenilor mari nu era așa de roz cum credeam eu. În copilărie îmi doream „să mă fac mare” și când am crescut, mi-aș fi dat maturitatea pe câțiva ani de copilărie. Ani dulci, fără griji, nevoi și mai ales fără vedere realistă. Nu vedeam nimic frumos. Oamenii maturi îmi păreau niște lepre buni de nimic, adolescenții niște perverși în căutare de sex ocazional, bunicii dezinteresați și săraci, copiii mult prea naivi. Nimic care să mă facă să zâmbesc. La vremea aceea nu înțelegeam că oamenii au și defecte, că nu sunt făuriți din perfecțiune și că printre calități se află și putrezăciuni.

           Cumva poate și lumea în care trăiam era ușor promiscuă. Nu m-am născut în puf, nu am locuit într-un cartier select, nu am avut o familie de viță regală. Mă trag din oameni obișnuiți, cu un strop de sânge nobiliar, așa mi s-a zis. Cu zeci de ani în urmă, poate chiar o sută și ceva, neamul meu a luat naștere din combinarea mai multor seminții. Mă trag din neam de polonezi, austrieci și români. Prin sângele meu se presupune că mișună și-un firav fir de rrom. Stră-stră-bunicul meu, cică, ar fi fost de etnie romă. Dar nimeni nu-mi poate spune cu siguranță, dar mie îmi place să cred că da. De ce?! Pentru că uneori am gura slobodă, sângele îmi e fierbinte și cred că am anumite porniri ce se aseamănă cu cele ale rromilor. Dar poate fi numai în mintea mea… nu știu cu siguranță. Și cum spuneam… am văzut în adolescența mea multe lucruri urâte și oameni urâți. Ce silă mi-era de ei…

           Deși la început m-am simțit marcată pe viață. Cu trecerea timpului am învățat să accept oamenii cu bune și cu rele, am înțeles că o cale dreaptă este greu de menținut și cu toții suntem sortiți greșelilor. Când am făcut și eu propriile mele greșeli, mi-am dat seama că nu mi-ar plăcea să fiu marginalizată, stigmatizată sau respinsă. Nu îmi doream ca ai mei să mă gonească, să nu-mi mai vorbească sau să mă blesteme.

          De aceea, acum, îi iau pe toți ca atare. Unii mă amuză, alții mă enervează, altora nu le dau importanță, dar pe cei mai mulți oameni îi iubesc. Mi-am acceptat maturitatea și astăzi sunt mulțumită de viața pe care o am…