Încrederea se câștigă greu…

6e7996f8d63880227acd77a22e7be1f5

Ba eu aș contrazice această fotografie! Într-adevăr încrederea se câștigă greu, dar odată câștigată, nu se pierde deloc atât de ușor. O mică minciună sau omiterea unui adevăr nu poate să dărâme total încrederea cuiva în tine. Eu nu sunt așa, eu nu îmi pot pierde încrederea în oameni și nu las o minciună să distrugă o relație, indiferent despre ce fel de relație vorbim. Este adevărat, depinde și ce minciuni spui. Că dacă este o minciună atât de puternică încât să schimbe total un principiu, atunci da… este foarte probabil ca totul să se ducă pe apa sâmbetei. Însă eu sunt de părere că iertarea este cheia unei legături de durată. Dacă ții la acel om, îl ierți și treci peste, mai ales dacă te asigură că nu se va mai întâmpla.

Mai devreme sau mai târziu cu toții mințim. Mințim de teamă, pentru a proteja pe cineva, pentru a ieși dintr-o situație dificilă, pentru a evita un conflict. Sunt n motive, dar cred că dacă la bază se află un scop nobil, minciuna ar trebui să fie iertată. Minciunile au picioare scurte și adevărul ar trebui să primeze în orice fel de relație, însă… suntem oameni și cu toții greșim. Greșelile nu ne definesc, chiar dacă unele dintre ele sunt de neiertat. Oricât de puternici ne-am crede, suntem slabi și picăm adesea în plasa ispitei. Unele adevăruri sunt atât de dure încât n-ar trebui spuse nimănui. Sunt atât de dureroase încât nu ar trebui să sufere nimeni. Și dacă totuși adevărul este aflat, mai bine ca celălalt să îl afle de la tine. Însă crede-mă, încredere nu se pierde ușor. Un om care te iubește crede în tine chiar dacă l-ai mințit, mai ales dacă motivația ta este puternică. Dar nu te culca pe o ureche, nu poți minți la infinit. Încrederea se pierde dacă repeți aceleași minciuni și greșeli! În rest… să curgă iertarea! 🙂

Am gresit? N-am gresit!

       Gresit

       Mi s-a întâmplat de o grămadă de ori să greșesc fără să îmi dau seama sau fără să vreau. Se întâmplă… și de fiecare dată mă amărăsc știind că nu am vrut. Înainte obișnuiam să explic, să încerc totul pentru ca celălalt să înțeleagă. Dar e atât de frustrant, de dureros și de obositor, încât am renunțat la a mai convinge pe cineva de ceva.

        Până la urmă, așa cum spune și mesajul fotografiei, cine te cunoaște și te iubește, te va înțelege fără să îi explici, te va ierta fără să îi ceri iertare, va accepta situația fără să ceară o mie de explicații. Numai prietenii adevărați iartă micile gafe, numai persoanele iubite îți înțeleg și-ți acceptă momentele de scăpare. În rest nimeni.

        Am obosit să tot arat lumii cine sunt și cum sunt… până la urmă, sunt o tipă transparentă și ușor de citit, ca o carte deschisă. Am momente când mă înfurii, când spun vorbe la supărare, când mă necăjesc și fac mai urât ca un copil de 3 ani, care își dorește o anumită jucărie… dar am un suflet bun și nu apelez niciodată la nedreptate. Ce rost mai are să conving pe cineva de ceva? Renunț! Renunț la omul care nu mă înțelege, care îmi caută tot timpul nod îmi papură. Renunț la cel care vrea să-mi știe mereu motivele. Renunț la cel căruia trebuie să îi explic fiecare pas al meu. Dacă nu mă înțelege, înseamnă că nu mă iubește sau nu suntem pe aceeași lungime de undă. Și-atunci, ce rost mai are? Niciunul!

       Într-adevăr am făcut multe greșeli de-a lungul vieții. Unii oameni i-am pierdut definitiv, cu alții continui să merg prin viață ca și până acum. Îmi pare rău de cei pe care i-am pierdut, uneori le duc dorul, DAR, este mai bine așa. Mai bine așa decât cu mintea mereu în priză, decât cu sufletul încolțit… decât plină de grijă și de teamă că acel om se va supăra și îmi va întoarce spatele.

        Plecați, fraților, plecați dacă sunt prea mult decât puteți duce. Nu vă reține nimeni lângă mine. Nu mă mai obosesc nici să explic, nici să dovedesc contrariul. Luați-mă așa cum sunt. Dacă percepția voastră despre mine este una corectă, înseamnă cu nu trebuie să aveți regrete. Nu vă gândiți la mine, gândiți-vă la voi. Pentru mine este și un test. Test numit GREȘEALA. Dacă nu sunteți în stare să îi faceți față, atunci vă spun la revedere. Decât să mă ascund, să am grijă ce vorbesc, să mă prefac și să-mi fie mereu teamă că X își va schimba părerea, mai bine să plece. Mai bine singură decât înconjurată de oameni lângă care nu pot să fiu EU. Nu pot trăi mereu chinuită de măști. Sunt om, mai greșesc, mai spun lucruri negândite… cine nu face asta?! Cine este atât de vertebral încât să nu greșească? Cred că nimeni.

        Oricum ar fi, lângă un prieten adevărat nu trebuie să te temi niciodată că vei greși. Dacă ți-e prieten, te va înțelege și te va ierta, acceptându-te cu aceeași dragoste. Și chiar dacă te ceartă, o face spre binele tău, nu pentru a se arăta superior. Accept critica, dar nu accept batjocura și marginalizarea. Așa sunt eu…

Rau faci – rau gasesti…

    neuronu.ro       De când mă știu mă străduiesc să devin un om mai bun. Când vine vorba de mine, sunt extrem de exigentă. Și chiar dacă nu plec urechea la ce spun alții, nici la răutăți, dar nici la laudele exagerate, caut mereu să schimb câte ceva la mine. Am fost un om cu extrem de multe defecte, eram în multe feluri, numai om bun nu. Eram răzbunătoare, rece, secretoasă, distantă, invidioasă și obișnuiam și să mai mint. În primul rând mă mințeam pe mine, credeam că prin tertipuri pot ajunge unde îmi doresc. N-a fost așa, am avut numai de suferit și oricât mă străduiam, mereu eram prinsă cu mâța în sac. Mereu mă făceam de băcănie cu câte o gafă de care eram responsabilă și pe care o făceam voit, crezând că-mi va fi mai bine.

       Habar n-aveam eu că rău faci ușor și mai ales, rău faci – rău găsești. Nimeni nu te primește cu brațele deschise când minți sau îți cauți numai interesul propriu. Când m-am săturat să mă mai prefac, când am obosit de-atâtea răutăți, mi-am luat o pauză de singurătate. O pauză ce mi-a fost doliu, m-am jelit pe mine, anii irosiți și prostia multă care mă dusese în acel punct. Primul lucru pe care l-am învățat a fost să-mi recunosc greșelile. Apoi am învățat să cer iertare. Oamenii m-au iertat relativ ușor, dar eu eram încă mâhnită de mine însămi. Am învățat să mă accept. M-am acceptat și apoi am început să mă străduiesc să devin un om mai bun. Un om de încredere, iertător, altruist, sincer și înțelegător. Credeți că mi-a fost ușor, deloc. Mi-a fost al naibii de greu. Mai ales când prima parte a vieții mele mi-o consumasem în întregime, invidiindu-i pe alții.

        Partea mea întunecată nu s-a risipit complet, ea este acolo, însă nu-i dau curs. Caut să nu acționez la mânie sau supărare, știu că voi regreta, știu că nu voi face nimic bun. Dar mă bucur enorm că nu mai sunt invidioasă, invidia mă măcina, mă consuma și mă făcea să fiu mereu nefericită. Acum pur și simplu nu-mi mai pasă ce au alții. Îmi concentrez atenția asupra lucrurilor pe care mi le doresc, care îmi fac bine și pe care le pot obține prin propriile forțe, prin muncă proprie. Restul nu mă privește. Oricum, de-a lungul timpului am obținut lucruri pe care mi le doream și când am ajuns să le ating, în loc să fiu fericită, n-am simțit nimic sau am fost dezamăgită. Așa că prefer să nu mai râvnesc la ce au alții, ci mă concentrez pe ce am eu nevoie, pe acele lucruri care îmi pot aduce împlinirea.

       Așa am înțeles ce înseamnă viața. Și chiar dacă am pierdut multe în prostia mea, măcar știu că n-am ajuns la vârsta mea degeaba. Am învățat ceva, am învățat să mă educ și să mă reeduc până când am fost mândră de ceea ce vedeam în oglindă. Acum nu îmi mai este rușine să mă privesc, acum știu că sunt pe făgașul cel bun și dacă continui în acest ton, voi avea parte de o viață frumoasă, împlinită și liniștită.

Iertare

forgive_me

Lacrimile pe care m-au făcut să le vărs le iert.

Durerile și decepțiile le iert.

Trădările și minciunile le iert.

Calomniile și intrigile le iert.

Ura și persecuția le iert.

Loviturile care m-au rănit le iert.

Visurile nimicite le iert.

Speranțele moarte le iert.

Lipsa de dragoste și gelozie le iert.

Indiferența și reaua-voință le iert.

Nedreptatea în numele dreptății o iert.

Mânia și maltratările le iert.

Nepăsarea și uitarea le iert.

Lumea cu toate relele ei, o iert.

 

 

* Fragment citat din cartea lui Paulo Coelho, Aleph

Aleph de Paulo Coelho

     Aleph    

         „Aleph” de Paulo Coelhoeste ultima carte pe care am citit-o scrisă de autorul brazilian. Trebuie să recunosc că inițial nu mi-a plăcut cartea, mi se părea cam plictisitoare… de neînțeles, dar intrând mai adânc în substratul cărții, a început să mă prindă, să îmi placă și să mă facă să o citesc pe nerăsuflate. Aleph (alef) este prima literă a alfabetului ebraic, are valoare numerică de 1 și poate fi interpretată ca fiind simbolul începutului, începutul a ceva; aleph este esența, iubirea împlinită dincolo de viață și de moarte, cunoașterea, înțelepciunea, punctul în care trecutul și viitorul se întâlnesc în prezent.

       Aleph-ul lui Paulo Coelho pare a fi cel mai personal roman al său de până acum… ficțiune sau non-ficțiune, autorul brazilian ne dezvăluie numeroase informații despre reîncarnare, despre întâlnirile karmice, despre plata karmică și rolul pe pământ al fiecăruia. Paulo Coelho vorbește despre reîncarare ca și cum ar fi perfect conștient de ea, ca și cum și-a vizitat viețile trecute în vis sau printr-o stare de transă… mintea sa se întinde dincolo de rațiune, este capabilă să atingă cel mai îndepărtat trecut și să descopere ce a dus la viața sa actuală. De unde a plecat și ce l-a făcut să ajungă unde este. Romanul începe cu o criză existențială trăită de autor, se simte rătăcit, neînțeles, neîmplinit și poate chiar nefericit deși în aparență are totul. Înfometat de propria-i creștere spirituală, Paulo Coelho simte că a ajuns la o barieră de netrecut: „De ce atâtea conflicte în toate aceste ultimi luni? Dacă evoluția mea spirituală pare să fi ajuns la o barieră de netrecut, nu-i mai bine să am puțină răbdare? Am trăit ceea ce foarte puține persoane din jurul meu au prilejul să cunoască.” După cum chiar el ne mărturisește, Paulo este născut să călătorească să se aventureză în inima nescunoscutului pentru a cunoaște cele mai tainice experiențe și cei mai surprinzători oameni. Pentru a găsi o cale de a trece peste pargul care îl ținea pe loc din punct de vedere spiritual, Paulo ia decizia să străbată aproape trei continente cu trenul, cu Transsiberianul. Poposește întâi în Africa, apoi în Europa ajungând în Asia după săptămâni de mers cu trenul. Acesta speră să regăsească calea spre renaștere și îmbogățire spirituală, hotărăște să aleagă un nou drum și astfel, călătorind, să cunoască oameni și să descopere locuri care l-ar putea ajuta să se regăsească pe sine și împlinirea de care are atâta nevoie. În acest periplu menit să îi redea energia și pasiunea pierdută o întâlnește pe Hilal într-un mod cu totul neașteptat. Hilal este cu trei decenii mai tânără decât el, frumoasă, enigmatică și insistentă, cu multă greutate rușește să îi stârnească interesul lui Paulo. O bună parte din călătorie Hilal se ține scai de el, îi mărturisește că îl iubește, dar nu așa cum o tânără își iubește idolul, ci ca o femeie îndrăgostită cu adevărat, care știe că și-a descoperit sufletul pereche. Ea simte că se cunosc dintr-o altă viață și știe că trebuie să îl ajute cumva să găsească răspunsurile la întrebările care îl blochează pe autor, încătușându-l în acea închistare de netrecut. O respinge și tot o respinge până ce își dă seama că ea este ceea ce Paulo căuta cu atâta ardoare. Tânăra violonistă Hilal este de fapt femeia pe care cu cinci veacuri în urmă a iubit-o dar trădat-o, gest care îi întunecă existența și îi împiedică să fie fericit. Pe vremea aceea Hilal fusese învinuită de erezie, iar Paulo îi fusese închizitor. Practic datorită lui fata fusese arsă pe rug, deși o iubea nespus și și-ar fi dat viața să o salveze, dovezile și frica l-au împiedicat să o salveze pe Hilal. Acum 500 de ani toți cei care depășeau limitele normalului, vedeau viitorul, comunicau cu natura și răspândeau aceste informații, erau acuzați de vrăjitorie și uciși prin foc, crezând că astfel trupul va fi nimicit iar sufletul va fi salvat. Bineînțeles că Hilal avea puteri extraordinare, dar nu lucra cu Diavolul, nevinovată fiind și-a acceptat soarta. Paulo mai văzuse frânturi din acel trecut, dar niciodată nu aflase tot episodul, iar acum împreună cu Hilal, reușește să descopere ce s-a întâmplat în acea viață. Hilal îi oferă iertarea ei și cu această iertare vine și sentimentul de împlinire și de pace de care Paulo are atâta nevoie. Alături de Hilal, Paulo va face o călătorie mistică prin Aleph, o călătorie magică în alt timp și alt spațiu, descoperind astfel calea către dragoste, către iertare și către curajul de a depăși încercările inevitabile ale vieții. Se vindecă unul pe altul de metehnele trecutului și reușesc să se iubească intens fără să existe acea uniune trupească, dragostea lor fiind dincolo de atingere, dincolo de dorință și dincolo de pasiune.

        Cu acest roman, celebrul autor aduce un omagiu miracolelor și comorilor spirituale care înfrumusețează viața. Într-un loc în afara spațiului și timpului, el aspiră la dragostea perfectă și parcurge căile complicate ale sufletului. „Învățăm din trecut, dar nu suntem în consecința lui. Am suferit în trecut, am iubit în trecut, am plâns și-am râs în trecut, dar asta nu ne ajută cu nimic în prezent. Prezentul are provocările lui, partea lui bună și partea lui rea. Nu putem nici să acuzăm, nici să elogiem trecutul pentru ceea ce ni se întâmplă astăzi. Fiecare nouă experiență în dragoste nu are nimic de-a face cu experiențele trecute, este întotdeauna inedită.”

       „Trecutul și viitorul există numai în amintirea noastră. Însă momentul prezent este dincolo de timp: este Veșnicia.” Aleph ne îndeamnă să ne privim cu alți ochi trecerea noastră prin această lume, „Schimbă-ți viața! Rescrie-ți destinul! Unele cărți se citesc, Aleph se trăiește!”

Încep să uit…

Amintirile au început să se stingă,

Se simt de parcă nici n-au fost.

Durerea nu mai e nici ea aceeași,

S-a dus, nu a rămas nimic, decât un gol.

Un gol ce-l umplu zilnic cu lucrurile cotidiene.

Dar parcă nici golul nu mai e atât de gol,

A luat forma liniștii și a păcii, și-mi place.

Și mă bucur că nu mai simt durerea,

m-am împăcat cu tot ce-a fost,

iertarea ta mi-am săvârșit-o singură.

Dar mi-e teamă că într-o zi, mă voi trezi din somn…

și nu îți voi mai putea reconstrui chipul.

În mintea mea e șters, ți-ai pierdut trăsăturile,

A mai rămas doar o umbră de zâmbet…

Un zâmbet amar pe care aș vrea să îl preschimb,

Într-unul plin de dragoste.

Și ce voi face când nici mirosul tău atât de dulce,

Nu mi-l voi aminti?!

Ce va rămâne în urmă?!

Probabil că nimic și vei rămâne veșnic,

Aidoma unei himere…

Ce-ai fost cândva și nu mai ești.

1703024548_e66480197a

Vers liber scris de Gheorghe Alina…

Nu da drumul…

Nu da drumul din mână inocenţei tale,

 păstrează parte din sufletul de copil.

 Nu da drumul din mână sincerităţii tale,

 nimic nu aduce mai multă lumină decât Adevărul.

 Nu da drumul din mână iubirii ímpărtăşite,

 când o-ntâlneşti o dată, greu o regăsești.

 Nu da drumul din mâna ta magiei,

 fără un strop speranţă şi de vis… viaţa e amară!

 Nu da drumul din mână fericirii,

 păstreaz-o, sporeşte-o, îngrijeşte-o.

 Nu da drumul din mână succesului tău,

 fii vizionar, tu poţi.

 Nu da drumul din mâna ta poeziei,

 fără sensibilitate, ce rămâne?!

 Nu uita, nu te lepăda de bucurie şi de muzică,

 zâmbeşte, cântă, simte, trăieşte.

 Nu da drumul vieţii tale, din mână,

 fii propriul tău stăpân.

 Nu da drumul din mână iertării,

 dacă nu vei ştii să ierţi, nu vei fii cruţat din căile destinului.

 Nu da drumul din mâna ta dreptăţii,

 fii just cu tine însuţi dar şi cu aproapele tău.

 Nu da drumul virtuţilor,

 ai grijă, şi păcatul şi virtutea sunt feţele aceleiaşi monede.

 Nu da drumul din mănă bunătăţii,

 este-atât de rară şi nepreţuită.

 Nu te lepăda de omeniei,

 fără ea eşti doar o brută!

 Fii om, spirit, divinitate, artă şi natură!

 Fii universul tot!

maini

Vers liber scris de Gheorghe Alina

Prinsoarea…

În seara asta m-au cuprins de mâini și de picioare,

de minte și de suflet fantasmele regretelor.

 Îmi dau târcoale și mă năpădesc imagini din trecut, și mă-nghioldesc brutal.

 Iară doru-mi taie respirația și mă apasă sufocant,

 nu îmi dau voie să mai scap, se derulează toate-n cap, treptat.

 Aș vrea să pot să fug, să țip, să mă revolt,

dar glasul nu m-ajută, picioarele mă dor.

Mi-s inutile toate simțurile… forțările sunt în zadar.

Îmi bate inima în piept, îmi zice c-am să mor.

 Lăsați-mă cu toții-n pace, lăsați-mă să uit.

 Nu înțelegeți că sunt om?! Nu pot ca să mai plang!

 Vreau doar să dorm acum, îndată!

Și poate mâine mă trezesc la fel ca altă dată,

să simt în mine un suflet fără pată!

 Iertarea celor dragi o cer și-un strop de mulțumire,

 Să fiu din nou cum numai „ieri” știam să fac doar bine!

Articol scris de Gheorghe Alina