Copacul cu frunzele roșii

        
87f52c9ea4a7f8eba405581b2c584717
        Copacul cu frunzele roșii adăpostea sub el doi îndrăgostiți. Îi priveam de la fereastra camerei mele de la etajul doi și parcă nu îmi venea să cred ceea ce văd. Vedeam o poezie de toamnă mai frumoasă decât avusesem vreodată prilejul să zăresc. Nicicând nu mai văzusem ceva mai frumos și mai sublim. Oare ce simboliza copacul pentru ei?! Mărturie, altar, portalul iubirii lor?! Greu de înțeles… dar ei veneau acolo zilnic, se așezau la umbra lui și petreceau îmbrățișați minute în șir. În unele zile el îi citea dintr-o carte, îmi plăcea să cred că acea carte era una de poezii și îi făcea cele mai frumoase mărturisiri. În alte zile îi cânta la nai femeia, prin bătaia vântului reușeam să surprind și eu câteva note dulci. Ce suflete, ce oameni… ce inimi delicate și sensibile păreau să aibe.
       Copacul acela era acolo dinainte să mă nasc eu, probabil era mai vechi decât istoria întregii mele familii. Avea cel puțin 200 de ani, ani în care el adunase toate secretele lumilor ce îl vizitaseră. Dar eu nu îl privisem niciodată special, deși în copilărie obișnuiam să mă cațăr în el sau să adorm la umbra lui. Dar niciodată nu îl observasem atât de falnic și frumos, îndrăgostiții îi dăduseră un nou contur, un contur pe care eu, în neștiința mea, nu reușisem să-l disting până atunci. Uneori mă simțeam invidioasă, căci ei niște străini veniți de nicăieri, iubeau și venerau acel arbore mai mult decât o făcusem eu vreodată. Dragostea lor era deplină la umbra lui, întreagă, una cu divinitatea. Uneori aproape că i-aș fi izgonit de acolo, dar cum să las bietul arbore singur?! El pentru cine ar mai fi înflorit?! Pe cine ar mai fi minunat cu frunzele lui roșii?! Căci el era copacul iubirii neîntinate, nu era al meu, era al tuturor, dar mai ales al celor ce iubeau pe cineva, al celor care iubeau viața și natura.
         De la invidie am trecut la admirație, zilnic în jurul orei doisprezece, cei doi îndrăgostiți veneau la minunatul arbore, el din dreapta, ea din stânga… își dădeau un sărut simplu și suav pe buze, apoi așterneau o pătură la poalele copacului și discutau îmbrățișați, vrute și nevrute. Nu le puteam distinge tinerețea, nici nu ar fi avut vreo importanță anii lor. Cu adevărat importantă era dragostea lor. Ce drăgăstos îi mângâia el părul ei blond și lung și cum îi dezmierda obrazul fin… frumoasă dragoste împărtășeau și arborele îi proteja de tot și toate. El își ținea frunzele vii până târziu în iarnă, până aproape de decembrie și primăvara înflorea devreme. Abia își aștepta îndrăgostiți, să poată lua din ei iubirea și energia ce lui îi folosea drept nemurire… 

Să înghețăm în timp…

fructe_inghetate_1218536362

Ce-ar fi să înghețăm realitatea de azi,

Prezentul să fie și azi și mâine și poimâine,

Să nu mai existe viitor, iar trecutul să rămână

O amintire, ca și până acum.

Să rămânem cum suntem astăzi,

Tineri, frumoși și plini de viață.

Să ne trăim prezentul de-a pururi.

Ce frumos ar fi pentru cei care sunt îndrăgostiți azi

Să rămână așa mereu și nimeni și nimic

Să nu le poată dezlega iubirea.

Să nu mai existe putrezăciune,

Nici moarte, nici boală, nici eșec,

Numai succesul și sănătatea de astăzi.

Să rămânem așa înghețați în prezent,

Ca niște privilegiați ai naturii.

Dar toate își au rostul lor,

Și unii dintre noi nu suntem cei mai fericiți,

Pe unii ne mistuie dorul, pe alții durerea,

Unii se luptă cu boala,

Alții nu-și găsesc liniștea.

Ar fi bine să înghețăm în timp

Doar când atingem fericirea,

Atunci vremea să stea în loc,

Afară să fie doar primăvară,

Cerul senin, pământul cu flori,

Iarba să fie verde și păsările să ciripească.

Atunci da, Raiul ar fi pe pământ…

Mă întreb dacă ne-am pierde omenia,

Pierzându-ne și moartea.

Mă întreb dacă am mai fructifica bunătatea,

Știind că nimeni nu ne poate atinge…

Dacă am mai ierta sau dacă ar mai exista răutate.

Dar până la urmă de ce să îngheț în timp?

Eu mă tem de schimbare și fericirea asta

Poate fi un cuțit cu două tăișuri.

Vreau să îmi trăiesc viața cu toate etapele ei,

Cu bune și rele, după legea naturii.

Îmi place noutatea și n-aș putea fi mulțumită

Știind că fiecare zi va fi la fel.

Mintea mea e prea întortocheată,

Îmi închipui lucruri care nu există,

Și nu vor exista vreodată…

De dragul artei, de dragul cugetării,

De dragul minții mele alambicate…

Câmpul de maci

     1394399_752248898123753_160003309_n
         Hai mai bine să ne purtăm dragostea în doi, pe un câmp de maci și o pajiște verde… Ce rost are să fugim unul de altul, când suntem la distanță de-o atingere… la distanță de o mângâiere se află iubirea noastră. Ce-ar fi dacă ne-am tăvăli pe iarba plină de rouă și ne-am lăsa liberi sub cerul albastru de mai?! Ți-aș săruta gura cu foc și iuțeală și ți-aș zdreli buzele cu pasiunea nebună ce-o simt. Și fluturii să ne șuiere pe la urechi cântecul fericiților cei mai îndrăgostiți. Tu să fii colțul meu de Rai și eu să fiu marea albastră după care suspini cu atâta dor. Să fim împreună o ploaie de dragoste nemuritoare, să ne atingem mâinile cu atâta sfială și teamă, încât să credeam că ne-am putea topi într-un suspin.
         Să-ți așezi capul în poala mea, să-ți pui obrazul pe piciorul meu dezgolit, iar eu să îți mângâi buclele întunecate, să te dezmierd în cuvintele cele mai tandre. Aș vrea să știu, că un simplu sărut pe obraz ți-ar putea șterge toată mâhnirea. Mă iubești, știu că o faci, dar pari trist și neconsolat. M-aș cuibări de grabă în sufletul tău, ca să-ți pot invada corpul cu lumina pozitivismului ce îl simt, să îți vindec pe rând fiecare supărare, fiecare rană a neîmpliniri și să îți pun acolo, în căpușorul tău frumos, ideile cele mai bune… speranța viitorului sigur și frumos. Aș renunța la viața mea, pe acel câmp de maci, ca să te bine-dispun pe tine… prezența mea te-alină, dar aș fi vrut în loc de alinare, să îți ofer cea mai deplină fericire. Dar ești om, și parcă în viață nu te poți mulțumi numai cu iubire, ai nevoie de mulțumirea unei vocații, de satisfacția unui talent. Aș fi vrut eu să fiu talentul tău și tu să mă materializezi în artă. Așa aș fi sigură că ai fi fericit, iar eu nu m-aș pierde în eter, ci aș rămâne pe veci nemuritoare în opera ta.
          Așează-te lângă mine pe iarbă și ține-mă de mână, hai să ne gândim la noi… la cum vom arăta peste ani împreună, la copii noștri cu părul închis și ochii albaștrii. Ce îmi place să-ți privesc zâmbetul cald, ochii sclipitori și puțin triști… statura ta impozantă și copleșitoare. Uh… sunt plină de dragoste și mi-e atât bine…