În bucăți…

4f8d396fb244b847a8a678fa44a605a1Crezi că te-a rupt în bucăți. Crezi că te-a fărâmat. Crezi că a reușit să zdrobească în tine tot ce era bun și frumos. L-ai iubit cândva. Sau ai iubit-o. Te cred! Sunt convinsă că a fost sufletul tău și ți l-a furat atunci când a plecat. Te-a părăsit dintr-un motiv sau altul. Că a fost el de vină, că ai fost tu de vină, ce mai contează?! S-a terminat și nimic nu va mai aduce în prezent relația trecută. S-a dus, a apus. Nimeni și nimic nu o să ți-l mai poată aduce înapoi.

Dar va veni o zi când te vei reîntrupa, când toate suferințele din trecut se vor vindeca odată pentru totdeauna. O să te îndrăgostești din nou. O să iubești din nou. O să îți oferi sufletul sfărâmat, pe tavă, altcuiva. Și-atunci viața ta o să prindă din nou sens. Simpla lui îmbrățișare, strânsă, și va reuși să îți pună la loc fiecare bucățică sfărâmată de inimă.

Nu mă crezi? Ar trebui s-o faci! Ai încredere că acolo undeva se află un om gata să te iubească așa cum ești, cu bune și cu rele. Dar deschide ochii! Fă-o astfel încât să VEZI. Vezi pe cine ai în jur și dă o șansă omului care se străduiește să fie cu tine. Nu-ți fie teamă de suferință. Nu te teme că vei fi din nou părăsit/ă. Dăruiește-te dacă simți că merită și nu lăsa durerea să preia frâiele vieții tale.

Dă-ți șansa la dragoste, poate fi mai ușor decât îți imaginezi. Vrei să iubești? Vrei să fii iubit? Fă-o pur și simplu, nu te mai gândi la repercursiuni! Trăiește în prezent!

 

Pustiu…

Cum era să uit?

Cum să uit întâia dată,

Acea dată,

Acel sărut,

Acele vise,

Acele speranțe,

Acele bucurii.

Cum să uit?

Cum să uit de tine,

Când tu ești tot acolo,

Tot în inima mea,

Tot imprimat în sufletul meu însingurat.

Cum să uit că am plecat,

Cum să uit că m-am lăsat,

Cum să uit c-am renunțat?

Cum să uit că m-am speriat,

Cum să uit că am fugit,

Cum să uit că am înnebunit?

Aș fi vrut să uit

Că am dat cu piciorul șansei,

Că am lăsat dragostea să treacă

Pe lângă mine, ca și cum n-ar fi fost

Deloc importantă,

Ca și cum mi-e mai bine așa.

Dar n-am reușit niciodată,

Mă întreb deseori dacă voi reuși vreodată.

Mi-a fost rușine să mă întorc,

Să-ți cer iertare,

Să îți mărturisesc temerile mele,

Să-ți povestesc cât m-am speriat,

Și mai ales de ce mi-a fost frică.

Dar n-am avut curaj,

N-am reușit,

Mi-a fost rușine,

Mă repet.

Cum era să vin cu coada între picioare

Și să îți spun că-mi pare rău,

Că am greșit,

Că sunt o proastă

Și că te vreau înapoi?!

Oare aș mai fi rămas aceeași în ochii tăi?

Te-aș fi dezamăgit,

Mai tare și mai mult.

Am preferat să te las să suferi…

Și pe tine,

Și pe mine…

Tu probabil m-ai uitat,

Eu am rămas în același loc,

Pustiu.

Un ghiocel în păr…

Îți dăruiesc de Dragobete,

Un ghiocel plăpând și alb,

Curat, imaculat.

Lasă-mă să ți-l prind de un fir

Auriu din părul tău.

Să ți-l împletesc în cosițele-ți

Rupte din soare.

Cu acest ghiocel îți dăruiesc iubirea,

Deși pare firav,

Și poate neînsemnat,

El a strâns dragostea și puritatea

În petalele lui micuțe și inocente.

Deși e mic, slăbuț și cam anemic,

L-am cules cu dragoste,

Dintr-o grădină virgină,

Parfumul lui îmi aduce aminte

De savoarea primul nostru sărut,

De sfiala cu care ți-am atins

Prima dată buzele-ți sângerii.

Acest ghiocel te va însoți oriunde vei merge,

Poartă-l în păr,

Sau într-un buzunar la piept,

Iar eu voi fi mereu lângă tine,

Lângă inima ta.

Orice altă floare ar fi pălit

În fața frumuseții tale.

Orice cadou ar fi fost neînsemnat

Pentru tine.

Orice parfum și-ar fi pierdut mirosul

La atingerea pielii tale de catifea.

Tu ești frumusețea toată,

Și numai ghiocelul îți poate încununa părul.

Sunt al tău,

Mă dăruiesc ție

Prin acest ghiocel minunat.

Este întâia floare a anului,

Așa cum tu ești întâia mea iubire

Și unica din lume,

Pe viață.

Primăvara n-a venit încă,

Te-așteaptă soarele să ieși în lume,

Te-așteaptă florile să le atingi,

Te-așteaptă iarba să o calci

Cu tălpile tale umede și calde.

Te-așteaptă natura să o învii,

Te-așteaptă copii să le zâmbești,

Iar eu abia aștept să mă iubești!

Zâmbește…

Când îți va fi mai greu…

Să-ți aduci aminte de clipele fericite,

De momentele acelea când zâmbeai,

Când trăiai cu inima, nu doar cu trupul.

Adu-ți aminte ce vie te simțeai,

Și cât de frumos vibrai.

Nu uita nimic din tot ce-a fost,

Nici chiar lucrurile rele,

Sunt toate ale tale,

Nimeni nu ți le poate fura.

Și chiar dacă astăzi

Te simți a nimănui,

Chiar dacă azi ești tristă

Și poate chiar nefericită,

Chiar dacă viața, simți că te-a pus la pământ,

Tot ce-a fost cândva,

Astăzi te poate salva.

Stă în puterea ta să reușești,

Cu mâinile tale te poți ridica,

Și poți să speri, să lupți,

Să redevii, cea care ieri zâmbeai,

Cântai și fericită mai erai.

Tot ce-a fost frumos,

Azi te poate mobiliza,

Prin sângele tău curge voință,

Sunt sigură că ți-e dor de tine,

De cea care ai fost atunci,

Te poți recâștiga.

Îți poți redobândi seninătatea,

Frumusețea, tinerețea…

De ce nu-ncerci?!

Ce te reține?

Frica?! Nu-și are rostul.

Teama?! Nu o băga în seamă.

Privește spre viitor,

Făurește-l în imaginație,

Așa cum crezi tu că-i mai frumos,

Apoi acționează și fă-l să se întâmple.

Nu-i ușor, dar nu-i nici imposibil,

Știi și tu că atunci când îți dorești ceva,

Cu toată ființa ta,

Tot Universul te va ajuta.

Trebuie numai să vrei,

S-alungi nefericirea și tristețea

Și să te-ncarci cu energie pozitivă.

Zâmbește și pășește cu încredere,

Te vei clătina, probabil…

Dar nu vei cădea.

Ești mai puternică decât îți închipui…

Mai tare decât o stâncă,

Mai iute decât oțelul,

Dorința ți-e mai fierbinte decât focul.

Poți… încearcă!

Vinul…

Servește-mă cu un pahar de vin,

În seara asta vreau să-mi îmbăt simțurile,

Vreau să încetez să mai simt.

Vinul să-mi fure realitatea

Și să mă duc spre tărâmul visării.

Acolo unde nu există lacrimi,

Nici suferințe, nici doruri tăioase.

Lasă-mă să mă înnec în paharul

Acela cu cupa rotundă și picior înalt.

Tu, ai spune că este doar un pahar,

Dar te înșeli,

Este o întreagă lume fascinantă.

O lume căreia mă predau

Din ce în ce mai des.

Sunt alcoolică?!

Și ce dacă!

Iubesc durerile de cap de după,

Dar și mai mult îmi plac aburii dulci

Care îmi învelesc trupul în senzații

Nefiresc de fermecătoare.

Când beau mă simt ușoară,

Din toate punctele de vedere,

Sunt capabilă să dau frâu liber

Celor mai nesăbuite nebunii.

Și parcă orice apăsare grea

Din suflet, se dizolvă.

Vinul ușurează inima,

Descătușează mintea

Și uneori, desface până și picioarele.

Ai vrea?!

Nici să nu-ndrăznești,

Încă nu-s chiar atât de beată

Încât să te las să-mi simți

Căldura din interior.

Mă redau plăcerilor,

Acelor plăceri neîngrădite de rigori,

Acelor nebunii de care mâine nu-mi mai pasă,

Dar numai dacă și când vreau eu.

Le las să facă ce vor din mine,

Și-așa mâine voi fi tot goală,

Goală în pat,

Goală în suflet.

Măcar azi să-mi umplu spiritul,

Măcar azi să mă simt bine.

Și de mâine… poa’ să vină și potopul,

Ce-mi pasă?!

Oricum nu am după cine să plâng,

Oricum mai singură de-atât nu pot fi.

După mine, potopul,

Ce-mi pasă mie de omenire?!

Sper doar s-apuc să prind în mână,

Cu putere, o sticlă cu vin sec,

Amar ca gustul vieții mele,

Tare ca nefericirea ce o simt.

Hai, servește-mă cu un pahar de vin,

Și-ți voi spune toate secretele lumii,

Chiar și pe-acelea pe care lumea

Încă nu le dă crezare, nici ascultare.

Când beau sunt slobodă la gură,

Atunci nu mă tem

Și nici nu-mi pasă,

Atunci sunt liberă

Să gândesc și să spun, ce simt.

Beau paharul aceste de vin

Și plec… mă duc să văd

Ce mai este în sufletul meu,

Ce cioburi tăioase

Îmi mai sfâșie inima.

Trează mi-e frică să-l descopăr,

Trează nu-s în stare,

Trează nu mi-e bine…

Lacrimi de sânge

Unde ești?!

Te întreb cu sufletul,

Cu mintea,

Cu trupul,

Cu vocea,

Cu ochii…

În ce brațe te odihnești?

Cu îi șoptești?

Pe cine iubești… acum?!

Cu cine-ți faci planuri?

Cine te alintă?

Pe cine alinți?

Cu îi dai sărutări fierbinți

Și dulci înainte de culcare?

Ce chip vezi dimineața când te trezești?

Oare o iubești?

La fel de mult cum mă iubeai pe mine?

La fel de mult… cum știi doar tu?

Mă întreb, cu ea îți dorești copii?

Stai lângă ea când e bolnavă?

O oblojești?

Încerci să-i alini durerile?

Da… o iubești…

Altfel ai fi și-acum aici.

Dar m-ai lăsat în urmă,

Într-o cameră goală,

Cu pereții capitonați,

În cămașă de forță.

Am încercat să te ucid…

Și rău îmi pare că n-am reușit.

Am vrut să termin cu tine,

Și-apoi să termin cu mine.

Dar n-am reușit.

Ai fost mai puternic decât mine.

Cuțitul nu te-a rănit la fel de rău,

Cum m-ai rănit tu pe mine.

Aș fi vrut să te omor…

Să văd cum se scurge din tine…

Sângele… și viața o dată cu el.

Nu, nu-i nebunie,

Nu-i nici măcar răzbunare.

Mi-aș fi făcut dreptate…

Mie și sufletului meu.

Poate așa mi-aș fi eliberat inima

De toată durerea ce-o ține încarcerată.

Poate așa aș fi reușit să-mi scot din piele,

Mirosul tău, atingerea ta mincinoasă.

Mi-ai promis…

Mi-ai spus că mă iubești…

Mi-ai spus că ne vor prinde bătrânețele

Împreună.

Mi-ai promis…

Dar nu ai făcut decât să minți

Și să profiți.

M-ai stors de tot ce aveam frumos.

M-ai transformat dintr-o femeie

Într-o nălucă…

Într-o umbră.

Mi-ai promis,

M-ai sedus,

M-ai iubit numai fizic

Și-apoi m-ai aruncat,

Ca pe o cârpă folosită și uzată.

Astăzi tu ești bine mersi,

Iar eu sunt legată…

Fizic… psihic… emoțional…

De tine, de alții, de viață.

Plâng cu lacrimi de sânge,

Mi se preling pe obraji,

Simt gustul lor de fier și sare.

Dar voi scăpa într-o bună zi

Și voi veni după tine…

Te voi vâna

Ca pe un șobolan ciumos,

Și-o să scot atunci din tine,

Toate minciunile,

Toate trădările,

Toată durere.

O să storc din tine

Orice urmă de speranță,

Orice vis pe-o pajiște verde,

Orice urmă de frumos.

Te voi lăsa gol…

Așa cum sunt și eu…

Astăzi…

Calin…

Te chem… te-alung.

Te rog… te oblig.

Te ador… te detest.

Te iubesc… te urăsc.

Îți șoptesc… zbier.

Îți vorbesc… tac.

Te alint… te înjur.

Te mângâi… te lovesc.

Te ating… te pălmuiesc.

Te vreau… nu te mai vreau.

Mă înțelegi?!

Nici eu nu mă înțeleg.

Nimeni nu poate.

În mine se dă o luptă,

Între iubire și ură,

Între dorință și delăsare,

Între pasiune și scârbă.

Aș vrea să trăiesc lângă tine,

Și totuși, ceva nu mă lasă.

Poate că-i frica,

Poate că-i teama că o să-mi pierd libertatea.

Nici eu nu știu.

Nu încerca să mă înțelegi.

Nu-i nimic de înțeles.

Este doar mintea mea schizofrenică.

Care nu știe să trăiască în liniște.

Doar inima mea diformă,

Care nu știe să pulseze

Fără împunsăturile durerii.

Ei și ce dacă mă găsești zăcând,

Nu vreau decât să te impresionez.

Să te condiționez,

Să-ți fie milă,

Pentru ca mai apoi,

Să te pot alunga,

După voia inimii mele bolnave.

Îți zâmbesc.

Este un zâmbet mărșav.

Ceva din mine te-ar iubi,

Dar altceva te-ar devora.

Nu încerca să mă schimbi,

Nu o să reușești.

Poți doar să mă accepți așa cum sunt,

Și într-o zi…

Poate că voi învăța să fiu și eu un om.

O femeie, ca toate celelalte.

Iubitoare și calină.

Azi nu sunt și nici nu vreau să fiu.

Azi sunt posedată de viciile trecutului.

Astăzi nu-s ființă, nici femeie,

Astăzi sunt o arătare,

Gata să termine cu-această existență…

Mizeră… mizerie!

Ia-mă de mână…

Ia-mă de mână și haide
Cu mine să colindăm
Prin templul inimii mele.
Nu vei gasi comori mărețe,
Nici pietre prețioase,
Nu vei găsi bijuterii felurite,
Ci numai iubire.
Ne vom lua de mână,
Voi fi ghidul tău spre cărările
Întortocheate ale sufletului meu.
Nu mă tem, n-am frici,
Nici spaime prea multe.
Știu că atunci când vei vedea
Mărețul loc din inima mea,
Ce-ți poartă numele
Cu atâta mândrie…
Vei știi, vei înțelege
Și vei crede în sinceritatea mea.
Camera ta este atât de luminată,
Emana atâta căldură,
Încât vei fi și tu copleșit
De-atâta simțire dulce.
Îți voi săruta fruntea
Și-ți voi mărturisi:
„N-am lecuire,
Nu vreau să mă vindec,
Tu ești totul meu,
Și te voi iubi mai mult
De o viață întreagă…”
Ce spui?
Te încumeți să mergi cu mine?
Vrei să devenim împreună,
O vară, un anotimp frumos?
Îmi zâmbești…
Ce sclipire…
Ce vis luminos…

Mare dilemă…

       N-am sfaturi de dat… pentru că sfaturile mele nu le pot urma nici măcar eu. În teorie cu toții suntem ași, dar la rubrica „pus în aplicare”, tuturor ne dă eroare. Viața nu merge pe rețete fixe, viața nu-i o matematică plină de logică. Deși tuturor ne place să credem că suntem stăpâni pe situație, nu este deloc așa. Când ne așteptăm mai puțin, se întâmplă câte ceva și scăpăm frâiele, vrând-nevrând. Viața-i imprevizibilă și urâtă dacă nu ai capacitatea necesară de a lupta și de a răzbi cu toate forțele. Cu cât ești mai determinat, cu atât ai șanse mai multe. Viața e o junglă, ne mușcăm între noi, ne facem să suferim, ca și cum dragostea nu ne ajunge. De parcă ea ar fi dozată în recipiente mici și la un moment dat se termină. Și când se termină, parcă ne trebuie un încărcător, ceva, care să ne reumple inima cu iubire. Dar ce greu sunt de găsit încărcătoarele…
          Dar ce chestie, pentru iubire nu ne trebuie bani, și cu toate acestea, n-o avem. Crunt, dar adevărat. Cu toate că dragostea nu-i de mâncare, nu îți trebuie musai un job sau o avere pe care s-o ai la discreție, noi continuăm să fim zgârciți. Mai zgârciți ca niciodată. Nu iubim, nu știm să iubim, nu vrem să iubim și nu ne lăsăm iubiți. Mă întreb de ce?! De unde atâta sălbăticie și suspiciuni? De când a devenit iubirea un lux?
         Mă gândeam că sentimentele sunt singurele fapte necondiționate și dezinteresate. Așa știam, așa am fost educată, așa mi s-a spus de mică. Și când colo, când am dat piept cu lumea, n-am avut parte decât de oameni zgârciți, care nu sunt dispuși să investească sentimente, de parcă așa ar risca să-și piardă viața și sufletul. Am dat numai peste oameni aflați într-un cocon de siguranță, care nu se lăsau nici măcar iubiți de teama suferinței. Singurele iubiri autentice, dezinteresate și pure, sunt sentimentele părinților față de copii lor și sentimentele copiilor pentru părinții lor. Dar știm cu toții, că până și acestea mai sunt sortite putrezăciunii. Când intră zâzania la mijloc, până și părinții și copii încetează să se mai iubească.
Și-acum mă întreb, din nou, ce rost mai are viața? Ce rost mai au sfaturile când oricum omul preferă siguranța singurătății, în locul asumării iubirii?! Dilemă… mare dilemă…